Pe aceeași temă
În decembrie 1989 eram student. Când a început revoluția la București ieșeam de la un examen de estetică ținut de profesorul Ianoși. Spargerea ultimului miting convocat de Ceaușescu, în Piața Palatului, m-a prins, de aceea, pe trotuarul din fața cofetăriei Scala. M-au ajuns din urmă mii de oameni, mulți dintre ei pur și simplu înspăimântați de ceea ce părea să fie sfârșitul unui regim pe care îl credeau etern. Când am ajuns la blocul Grădinița, unde azi e un McDonald’s, am făcut stânga spre Piața Amzei. Acolo am auzit, pentru prima dată cântat în stradă, Deșteaptă-te, române!. De câte ori citesc cuvântul „libertate”, îmi răsună în minte glasurile acelea care veneau, de fapt, dinspre Calea Victoriei, așa cum aveam să descopăr imediat. În acel moment, nu știam ce sunt partidele politice, nici instituția parlamentară, nici Europa: trăisem doar în țară, având un singur „contact extern”, cu un elev de vârsta mea din Rouen, căruia îi găsisem adresa în revista Pif. Dar schimbul nostru de scrisori fusese oprit când am mers în armată, fiind reluat abia în ianuarie 1990, când am putut primi din nou un plic pe care se găsea frumoasa ștampilă „par avion”. În octombrie 1990 aveam să plec la studii în Franța și să descopăr lumea liberă. De atunci încoace nu încetez să învăț câte ceva despre ea. Inclusiv acum, când merg săptămână de săptămână la Bruxelles și la Strasbourg, ca membru al Parlamentului European, și interacționez cu eurodeputați din alte 27 de țări.
La 25 de ani de la căderea lui Ceaușescu, ne întrebăm rareori ce s-a schimbat. Mult mai frecvent e pusă întrebarea: ce a rămas din comunism? Unii zic multe lucruri, la limită – totul; alții zic că puține, la limită - nimic. Nu putem tranșa. Nu există compromis referitor la amploarea schimbării. Dar tocmai asta e noutatea: dacă în comunism nu exista negociere în vederea găsirii unei poziții comune, astăzi compromisul e imposibil, fiindcă libertatea e atât de prețuită încât e adeseori anarhie. Așa se văd cu ușurință și ruinele trecutului: în politică, în economie, în educație sau cultură, în orientarea generală a unei dezbateri cu miză publică etc., de câte ori avem de-a face cu intoleranță, lipsă de moderație, intransigență sau soluții pur și simplu impuse, în disprețul oricărei deliberări, iese la suprafață ceva din trecutul comunist.
Există, cred, un punct de observație privilegiat pentru a surprinde povara acelui trecut care nu trece: ceea ce se petrece în ultimii ani în justiție vădește efectul dezastruos al comunismului asupra eticii elitelor noastre guvernamentale. Căci corupția e prelungirea modului în care acționau rețelele politico-administrative înainte de 1989, și anume în disprețul legii și cu sentimentul impunității totale. Cine vrea să vadă chipul unui comunist să privească, deci, atent la un corupt...
Le-am cerut mai multor colegi din Grupul PPE, toți din țări foste comuniste, să evoce felul în care au trăit experiența totalitară sau urmele trecutului, la un sfert de veac după 1989. Textul lui T. Kelam e un fragment dintr-un interviu pe care i l-a luat Iolanda Bădiliță în noiembrie 2014 și e publicat cu acordul autoarei.
