Dupa 10 ani

Am facut un ocol de cinci ani ca sa ajung la Paralela 45. Eram la sfarsitul anului 1994 singur, fara bani si fara alte mijloace. Inflatia naucitoare dupa crizele politice si economice repetate ale inceputului capitalismului postcomunist avea sa dureze inca noua ani. Infiintasem pana atunci alte trei edituri, de fiecare data cu alti parteneri, esecul fiecareia dandu-mi curaj sa regandesc proiectul fabulos al editarii cartilor. Mi-am dat seama in acei ani de cautari ca numai dorinta si determinarea literara nu sunt deloc suficiente pentru dezvoltarea unor strategii si logistici aplicate intr-un domeniu care, ca fotbalul, are tot atat de multi specialisti cat numarul suporterilor. Nu avusesem norocul ca vreun prieten ajuns intre timp ministru sa-mi livreze la cheie vreo editura, chiar si politica, din anii ceausismului, cu spatii, mijloace si redactori profesionisti. Nici nu primisem vreo mostenire de la vreun straunchi plecat cine stie cand in America si care in ultimele ceasuri sa-si aminteasca de stranepotul lui din tarisoara de bastina, iubitor de carti, dar sarac, poet pe deasupra, dispus sa schimbe hartia banilor cu hartia cartilor. Nici nu traiam intr-un oras cu universitate centenara cel putin si cu o traditie editoriala institutionala redutabila, cu inzestrari de tehnica poligrafica impresionante. Pitestiul nu era nici Bucuresti, nici Iasi, nici Cluj, nici Sibiu. Amicii mei nu se chemau nici Petre Roman, nici Plesu, nici Dinescu, nici Simion sau nu mai stiu cine ajuns in iuresul postdecembrist cu degetul lipit pe butoanele deciziilor si impartelilor nationale. Amicii mei erau niste parliti de scriitori inca tineri, busiti de zidurile editurilor in deceniul care a precedat iluzia ultimului descalecat democratic si pe care noii culturnici literatori si restauratori ai firavei epoci Iliescu incercau sa-i zvarle in groapa comuna a asa-ziselor generatii pierdute. Frumos si incurajator inceput! Trebuia sa fii ori complet nebun, ori sa ai la portofel o cisterna de noroc in care sa-ti scalzi speranta si nervii. Si peste toate, sa mai crezi ca o ata imaginara, a geograficei paralele 45, care trece la cateva degete de orasul tau si care se continua la stanga si la dreapta in partea cea mai civilizata a lumii si istoriei pamantesti, te poate conecta imediat, fara complexe si fara suferinta provinciala, trecand iute peste secoli de prostie primitiva si agresiva… S.C. Editura Paralela 45 S.R.L., inregistrata la O.R.C. Arges cu numarul J03/1862/28 noiembrie 1994, CF R6494981. Actionar unic: Vlasie Calin. Sediul central: Pitesti, str. Fratii Golesti 130, Romania. Al treilea si ultimul sediu central. Primul intr-un apartament de bloc, in bucatarie, al doilea in doua apartamente de bloc cu un singur nivel, unul peste altul, dar separat de frecusul casnic. Programul actionarului unic: trezire 5 dimineata; imediat micul dejun: cafea, tigari, foi de hartie, pix, calculator de buzunar, noian de cifre pe doua coloane: datorii-incasari. Tabla inmultirii si regula de trei simpla: utilaje ultramoderne nepretuite. Capital permanent si inepuizabil: creierul actionarului unic si disponibilitatea lui psihica si culturala. Target pe termen lung repetat in fiecare dimineata: cea mai mare editura romaneasca din Romania. Reflectie aproape spontana: targhetand din greu, constati ca bulgarasul care se rostogoleste pe zapada proaspata isi mareste volumul si, o data cu volumul, structura, consistenta, functiunile, interdependentele cu dara trecuta si viitoare. Dara care capata directie si sens si in care se amesteca nume de autori, sute, mii, proiecte culturale in invelis editorial. Proiectilul mi s-a infipt in gura si in creier. Sub dara proiectilului, pata nesfarsita a conjuncturilor economice si legislative. Termeni noi: din sfera economicului. Reflexie personala: economicul deriva din legile psihismului. Ca si poezia si literatura. Economicul poetic si poeticul economic. Intrebarea care mi se adreseaza aproape in fiecare zi: "Cum poti sa fii si poet, si om de afaceri?". Raspuns disperat, instantaneu: "Nu pot".

SORIN MARCULESCU

Dilemele unui traducator

Trebuie sa mentionez de la inceput o realitate coplesitoare, pe care mi-a mai fost dat sa o constat si cu prilejul celorlalte traduceri ale mele din opera lui Cervantes: operele lui, mai mult decat ale altor autori clasici, isi contin, uneori chiar explicit, aproape tot instrumentarul critic ce va alimenta fluviul comentariilor si interpretarilor care, de patru veacuri incoace, se succed intr-un ritm si un volum tot mai coplesitoare. Textele lui Cervantes, toate, nu numai romanul sau maxim, au de asemenea un grad inalt de ambiguitate si de echivoc care favorizeaza proliferarea celor mai divergente - si mai contradictorii chiar - lecturi. Autorul isi foloseste opera, si in primul rand pe Don Quijote, ca pe un paravan de autoocultare printr-un imens joc de speculatii (in toate sensurile, inclusiv in cel de specularizare) si de "sicane" (si de data asta in toate acceptiile, de la strategiile de derutare pana la mecanismele de retardare si de blocare a fluxului narativ, a initiativelor de abordare de orice fel sau a entuziasmelor schematizante si reductioniste). Un singur exemplu, aplicabil chiar in domeniul traducerilor: abstractie facand de ceea ce se stie teoretic si de ceea ce eu insumi am experimentat de atatea ori nemijlocit in legatura cu dificultatile si servitutile universal cunoscute ale unei asemenea intreprinderi, Cervantes isi presara romanul cu consideratii directe si de-a dreptul descurajante despre traductibilitatea propriu-zisa si despre valoarea traducerilor. Astfel, in episodul celebru al "puricarii" (escrutinio) bibliotecii lui don Quijote, aducand vorba despre Ariosto, preotul declara ritos ca, daca-l va gasi printre celelalte carti "pe alta limba decat pe-a lui, nu-i voi arata nici pic de respect, dar, daca va vorbi pe limba lui, mi-l voi pune pe crestet" (I, 6), vadindu-se totusi indulgent cu unul dintre traducatorii care l-au adus in Spania si l-au facut castilian, cu toate ca si acela i-a rapit in acest chip mult din valoarea sa nativa; in acelasi context, acelasi personaj se declara de asemenea impotriva traducerilor in versuri, de la bun inceput sortite unui esec cel mult onorabil, de oricata grija si abilitate ar da dovada autorii lor. Toate aceste idei sunt reluate si nuantate in interventiile lui don Quijote cu prilejul vizitei facute la tipografia din Barcelona (II, 62), unde protagonistul romanului propune si foarte cunoscuta, desi nu absolut originala comparatie dintre traduceri si tapiseriile flamande privite pe dos: "si totusi mi se pare ca traducerea dintr-o limba intr-alta, daca nu e vorba de reginele limbilor, greaca si latina, e ca si cum ai privi tapiseriile flamande pe dos, caci, desi personajele se vad, ele sunt pline de fire care le intuneca si nu se vad cu netezimea si pielea fetei; iar traducerea din limbi usoare nu dovedeste nici ingeniozitate, nici elocinta, asa cum nu le dovedeste cel ce transpune sau copiaza o hartie dupa alta hartie. Dar nu vreau sa trag de-aici concluzia ca indeletnicirea traducerii n-ar fi laudabila, fiindca omul s-ar putea ocupa si cu alte lucruri mai rele si care i-ar aduce mai putin folos". Sa ne oprim putin asupra acestor reflectii descurajante. Ce intelege oare Cervantes prin distinctia dintre traducerile din limbile clasice, "reginele limbilor", cu alte cuvinte greaca si latina, si "traducerea din limbi usoare"? S-ar putea crede ca are in vedere o pozitie de prestigiu a limbilor de pornire, care pot innobila limbile tinta; s-ar putea referi de asemenea la gradul de dificultate al acelor limbi, la ucenicia mult mai severa si mai indelungata ceruta de stapanirea lor pentru a atinge un grad de cunoastere suficient spre a le aborda in calitate de traducator. Oricum, a traduce din limbile clasice ar fi ceva vrednic de apreciere. Pe de o parte. Pe de alta, isi indulceste don Quijote aprecierile, cu un dram de ironie strecurat probabil de "supraautor", nu se poate afirma raspicat ca "indeletnicirea traducerii" "n-ar fi laudabila", deoarece exista si alte ocupatii "mai rele" si mai putin aducatoare de folos. Deci reflectiile joaca aici atat in registrul lingvistic si tehnic, cat si in cel compensator, de ordin moral sau social si utilitar, cel din urma fiind si cel mai trist consolator. Ar fi cu alte cuvinte mult mai recomandabil sa te indeletnicesti cu traducerile decat sa joci carti, sa traiesti din caniota sau sa colaborezi infractional cu pegra delincventa etc. Dar sa retinem ca a traduce din limbi asemanatoare, dintr-o limba romanica, asadar, in alta, din italiana in spaniola, dupa cum afirma don Quijote (ori Cervantes insusi?), sau, adaug eu, timorat, din spaniola in romana, desi distanta in spatiu si timp e ceva mai mare decat in primul caz, ar fi un act de pura copiere pe "o hartie dupa alta hartie". Ca limbi asemanatoare cu limba tinta, operatia este considerata mult mai usoara si, ca atare, mai putin onoranta, pe cand prestigiul cultural al limbilor clasice e de la bun inceput impartasit si traducerii. Descumpanitoare dilema. Prezenta acestor reflectii este indreptatita de insasi imprejurarea ca Don Quijote ar fi in cea mai mare parte, dupa cum vrea sa acrediteze "supraautorul" sau, Cervantes, rezultatul unei traduceri din araba in castiliana, realizate intr-un timp extrem de scurt (o luna si jumatate!), dupa ce autorul si-a cumparat propriul manuscris. Pe baza unor asemenea criterii, Don Quijote insusi, chiar daca nu este o traducere dintr-o limba-regina, este una dintr-o limba foarte diferita, foarte departata de spaniola, si anume din limba araba, ceea ce i-ar explica macar partial reusita si superioritatea, chiar daca "autorul" traducerii este un neprofesionist (moriscul din Alcaná-ua toledana). Iata, dar, de ce anume se izbesc de la bun inceput traducatorii uneia dintre, totusi, cele mai traduse carti ale omenirii: o serie de obstacole teoretice si tehnice consemnate in buna parte si de actuala teorie a traducerii, dar foarte rar, poate niciodata, puse in vedeta intr-o opera de fictiune apartinand unei epoci in care asemenea preocupari aproape ca nu existau. La asta se adauga handicapul, respectiv avantajul direct proportional cu distanta lingvistica dintre limba de origine si limba tinta. Una e deci sa traduci Don Quijote intr-o limba romanica, alta sa-l transpui intr-o limba germanica, ugro-finica, sino-tibetana etc. Si in fapt asa si stau lucrurile intr-o buna masura. Prezente in intreaga opera a lui Cervantes, dar mai ales in Don Quijote, asemenea preocupari si meditatii teoretice au trezit de mult atentia criticilor si paragrafele care-i vizeaza nu-i pot lasa indiferenti nici pe traducatori. Don Quijote isi poarta, asadar, in sine toate potentialitatile critice nu numai implicit, ci de-a dreptul explicit. Inclusiv in domeniul teoriei traducerii si, mai precis, al traductibilitatii. Ca traducator al lui Don Quijote, iti asumi din start riscul de a talmaci o carte ale carei "voci", dupa formularea lui F. Lázaro Carreter (ca sa nu spun si ai carei "autori"), isi descurajeaza traducatorii. Si totusi acestia si-au vazut si isi vad mai departe de treaba. Cu sutele si in saecula saeculorum.

Don Quijote - fragment din noua versiune romaneasca in curs de aparitie la Editura Paralela 45 -

Capitolul 10
Unde se povesteste iscusinta cu care a stiut Sancho sa o farmece pe doamna Dulcineea si despre alte intamplari pe cat de caraghioase, pe-atat de adevarate

Ajungand sa povesteasca ceea ce povesteste in capitolul de fata, autorul acestei mari istorii zice ca ar vrea sa-l treaca sub tacere, temandu-se ca nu va avea crezare, deoarece nebuniile lui don Quijote au ajuns aici la marginea si hotarele celor mai mari din cate se pot inchipui, ba chiar au trecut cu doua batai de arbaleta dincolo de cele mai mari. In sfarsit, cu temeri si retinere, le-a pus in scris intocmai cum le-a savarsit el, fara sa adauge sau sa inlature istoriei nici un atom de adevar, fara a-i pasa catusi de putin de acuzatiile care l-ar putea scoate drept mincinos; si-a avut dreptate, caci adevarul se subtiaza, dar nu se rupe si iese totdeauna deasupra minciunii ca untdelemnul deasupra apei. Si, astfel, continuandu-si istoria, spune ca de indata ce don Quijote se ascunse in crangul, stejaretul sau padurea de langa marele Toboso, ii porunci lui Sancho sa se intoarca in cetate si sa nu revina in fata lui fara a-i fi vorbit mai intai din parte-i doamnei sale, rugand-o sa binevoiasca a se lasa vazuta de catre robitul ei cavaler si a catadicsi sa-i dea binecuvantarea sa, spre a putea nadajdui in temeiul ei preafericite impliniri in toate luptele si anevoioasele lui ispravi. Sancho isi lua obligatia de a face totul asa cum i se poruncise si de a-i aduce un raspuns la fel de bun cum ii adusese si prima data. - Du-te, fiule - replica don Quijote -, si nu te tulbura cand te vei vedea in lumina soarelui frumusetii in a carei cautare o pornesti. Tu, mai fericit decat toti scutierii din lume! Memoreaza bine totul si nu lasa sa-ti scape nimic din felul cum te primeste: daca fata ei isi schimba coloritul in timp ce-i prezinti solia mea; daca se nelinisteste si se tulbura la auzul numelui meu; daca nu sta locului pe perna, in caz ca ai s-o gasesti sezand pe divanul cel bogat al autoritatii sale; iar daca sta in picioare, priveste-o de se lasa cand pe un picior, cand pe altul; daca-ti repeta de doua sau de trei ori raspunsul ce ti-l va fi dand; daca il trece de la blandete la asprime, de la mohoreala la tandrete; daca-si duce mana la par ca sa si-l indrepte, cu toate ca nu-i era ciufulit… In sfarsit, fiule, priveste-i toate actiunile si miscarile, caci daca mi le vei relata asa cum au fost, eu voi deslusi ce anume tine ascuns in tainita inimii sale cu privire la realitatea iubirii mele: caci cata a sti, Sancho, daca nu stii, ca, intre indragostiti, actiunile si miscarile exterioare pe care si le fac vadite cand vine vorba de iubirile lor sunt postasii cei mai siguri care aduc vestile despre ce anume se petrece acolo, in launtrul sufletului. Du-te, prietene, si calauzeasca-te un mai bun deznodamant decat cel la gandul caruia ma tem eu si pe care-l astept in amara singuratate in care ma lasi. - Ma duc si ma-ntorc iute - zise Sancho -; si umfla-ti, inaltimea ta, inimioara, caci aceea pe care oi fi avand-o acuma nu cred ca-i mai mare ca o aluna, si ia seama, merge vorba ca inima buna nenorocu-l imbuna, si unde nu-i slanina, nu sunt nici carlige; si se mai zice: "De unde nu te-astepti, sare iepurele". Zic asta fiindca, daca asta-noapte n-am gasit palatele sau alcazarele doamnei mele, acum, cand s-a luminat de ziua, cred c-am sa le gasesc cand m-oi astepta mai putin; si, o data gasite, las' pe mine. - Zau, Sancho - zise don Quijote -, mereu iti insiri proverbele atat de potrivite cu ce vorbim, incat trag nadejde ca Dumnezeu sa-mi dea mai mult noroc in ce-mi doresc. Acestea fiind zise, Sancho ii intoarse spatele si-si lovi surul cu varga, iar don Quijote ramase calare, odihnindu-se in scarite si sprijinit in lance, plin de inchipuiri triste si confuze, unde il vom si lasa si ne vom duce cu Sancho Panza, care se indeparta de stapanul sau, nu mai putin confuz si ingandurat decat ramasese acela; ba chiar intr-atata, incat nici nu iesise bine din padure, cand, intorcand capul si vazand ca don Quijote nu se mai arata, se dadu jos de pe dobitoc si, asezandu-se la poalele unui copac, incepu a vorbi cu sine si a-si zice: - Ia sa vedem acum, Sancho frate, unde te duci domnia ta. Te duci oare sa cauti un magar pe care l-oi fi pierdut? - Nici vorba. - Pai ce te duci sa cauti? - Ma duc sa caut, cum s-ar zice neam, pe o printesa, si-n ea soarele frumusetii si tot cerul laolalta. - Si unde ai de gand sa gasesti ce zici, Sancho? - Unde? In marea cetate El Toboso. - Bun, si din partea cui te duci s-o cauti? - Din partea faimosului cavaler don Quijote de la Mancha, care indreapta strambatatile si da de mancat celui insetat si de baut celui flamand. - Toate bune. Si-i stii casa, Sancho? - Stapanul meu zice ca trebuie sa fie niste palate regesti sau niste alcazare semete. - Si oare ai vazut-o vreodata? - Nici eu, nici stapanu-meu n-am vazut-o niciodata. - Si ti se pare ca ar fi nimerit si ti-ar cadea bine daca cei din El Toboso, stiind ca tu esti aici cu gandul de-a le ademeni pe printesele si-a le nelinisti pe doamnele lor, ar veni si ti-ar snopi coastele cu lovituri de ciomag si nu ti-ar lasa nici un oscior teafar? - E-adevarat, ar avea multa dreptate daca n-ar tine seama ca sunt trimis in solie si ca

Esti acuma sol, amice,
nici o vina nu porti, nu.

- Nu te bizui pe asta, Sancho, pentru ca neamul manceg este pe cat de cinstit, pe-atata de iute la manie si nu accepta sa fie luat peste picior de nimeni. Fereasca Dumnezeu, daca intra la banuiala, iti prezic soarta rea. - Ptiu, drace! Cazi, trasnete, din senin, dar putin mai la vecin! Auzi, sa caut eu mata cu trei picioare de dragul altuia! Si mai rau, s-o caut pe Dulcineea prin El Toboso e ca si cum as cauta-o pe Marica in Ravenna sau pe un bacalaureat in Salamanca. Diavolul, diavolul m-a bagat in asta, altcineva nu! Acest solilocviu l-a purtat cu sine Sancho, si concluzia pe care-a tras-o in urma lui a fost sa-si spuna iarasi: - Eh, toate lucrurile au leac, afara de moarte, sub jugul careia trebuie sa trecem toti, oricat ne-ar parea de rau, la sfarsitul vietii. Am vazut dupa o mie de semne ca stapanul asta al meu e nebun de legat, ba nici eu nu-s mai breaz, caci sunt mai tampit decat el, deoarece il urmez si-l slujesc, daca e adevarat proverbul care zice: "Spune-mi cu cine te-nsotesti, ca sa-ti spun cine esti" sau celalalt care zice "Nu cu cine te nasti, ci cu cine pasti". Fiind, asadar, nebun cum este si de o nebunie care de cele mai multe ori ia lucrurile drept altele si judeca albul drept negru si negrul drept alb, cum s-a vazut cand a zis ca morile de vant erau uriasi, si catarii calugarilor dromaderi, si turmele de oi armate ale dusmanilor, si multe altele de acelasi soi, n-are sa fie prea greu sa-l fac sa creada ca o taranca, cea dintai care mi-o iesi in drum pe-aici, este doamna Dulcineea; si daca n-are sa ma creada, am sa jur, si daca are sa jure el, am sa jur si eu iarasi, si daca are sa se incapataneze, o sa ma-ncapatanez mai abitir si eu, asa incat o s-arunc mereu cerculetul meu peste-al lui, fie ce-o fi. Poate cu incapatanarea asta oi reusi sa-l fac sa nu ma mai trimita iar cu solii asemanatoare, vazand ce raspuns jalnic ii aduc la ele, sau poate are sa creada, cum imi inchipui, ca vreun vrajitor rau dintre cei despre care el zice ca-i vor raul ii va fi schimbat infatisarea, doar cu gandul de a-i face lui rau si paguba. Cu gandurile astea, cugetul lui Sancho Panza se linisti si el isi socoti treaba dusa la bun sfarsit, ramanand a zabovi acolo pana spre seara, pentru ca don Quijote sa poata crede ca se dusese la El Toboso si se-ntorsese de-acolo. Si totul i se intampla atat de bine, incat, cand se ridica si dadu sa incalece pe sur, vazu ca dinspre El Toboso veneau catre locul unde sedea el trei taranci calare pe trei magarusi sau magaruse, caci autorul nu precizeaza, desi se poate crede mai degraba ca erau magari, intrucat acestia sunt animalele de calarie obisnuite ale satencelor; cum insa nu e ceva important, n-are rost sa zabovim spre a verifica. Pe scurt, de indata ce le zari pe taranci, Sancho se intoarse-n fuga mare ca sa-l caute pe stapanul sau don Quijote si-l gasi suspinand si rostind mii de lamentatii amoroase. De indata ce-l zari, don Quijote zise:
- Ce este, Sancho prietene? Voi putea insemna oare ziua aceasta cu o piatra alba sau cu una neagra?
- Mai bine s-o insemni, inaltimea ta, cu chinovar, ca pe afisele catedrelor, ca sa vada bine cine are de vazut.
- Inseamna deci - zise don Quijote - ca aduci vesti bune.
- Si inca atat de bune - raspunse Sancho -, ca nu-ti mai ramane altceva de facut, inaltimea ta, decat sa-i dai pinteni lui Rusinante si sa iesi la camp deschis ca s-o vezi pe doamna Dulcineea din Toboso, care, cu doua domnite de-ale ei, vine sa te vada, inaltimea ta.
- Sfinte Dumnezeule! Ce tot spui, Sancho prietene? - zise don Quijote. Nu cumva sa ma amagesti si nici sa-ncerci a-mi insenina cu false bucurii tristetile cele adevarate.
- Cu ce m-as alege daca te-as amagi, domnule - raspunse Sancho -, tocmai acum, cand esti atat de aproape ca sa descoperi adevarul meu? Da pinteni, domnule, si vino, si-ai sa o vezi sosind pe printesa, stapana noastra, imbracata si impodobita, ce mai, ca una ca ea. Domnitele ei si cu ea sunt toate o vatra de aur, toate coliere de margaritare, toate-s diamante, toate rubine, toate panzeturi de brocart cu peste zece straturi de broderie; parul, revarsat pe umeri, insemnand tot atatea raze de soare ce se harjonesc cu vantul; si, mai presus de orice, vin calare pe trei capaline baltate, cum altele nu se mai pot vedea.
- Poate cabaline vrei sa zici, Sancho.
- Nu-i mare deosebire - raspunse Sancho; ce mi-e capaline, ce mi-e cabaline; ma rog, pe ce-or calari, ca asa cum vin, sunt cele mai spilcuite doamne pe care si le-ar putea dori cineva, mai cu seama printesa Dulcineea, stapana mea, care-ti buimaceste simturile.
- Sa mergem, Sancho fiule - raspunse don Quijote - si drept rasplata pentru vestile acestea pe cat de neasteptate, pe-atat de bune, iti promit cea mai aleasa prada pe care am s-o cuceresc in prima aventura ce-mi va iesi in cale, iar daca atata nu te multumeste, iti promit manjii pe care au sa mi-i dea anul acesta cele trei iepe ale mele, despre care stii ca au ramas sa fete pe islazul nostru comunal.
- Aleg manjii - raspunse Sancho -, caci nu-i prea sigur ca prazile din prima aventura au sa fie bune. Si intr-acestea, iesira din padure si le descoperira in apropiere pe cele trei satence. Don Quijote matura cu ochii tot drumul spre El Toboso si, nevazandu-le decat pe cele trei taranci, se tulbura tot si-l intreba pe Sancho daca le lasase afara din oras.
- Cum afara din oras? - raspunse el. Ce, domnule, ai ochii la ceafa de nu vezi ca sunt cele de-aici, stralucind ca soarele in miezul zilei?
- Eu nu vad, Sancho - zise don Quijote -, decat trei taranci pe trei magari.
- Pazeasca-ma Dumnezeu de dracu'! - zise Sancho. E oare cu putinta ca trei cabaline, sau cum le-o fi zicand, albe ca fulgul de nea, sa ti se para magari, domnule? Pe viul Dumnezeu, rade-mi-ai barba daca nu-i asta adevarul adevarat!
- Ei bine, Sancho prietene, eu iti spun - zise don Quijote - ca e la fel de adevarat ca sunt magari sau magarite cum sunt eu don Quijote si tu Sancho Panza; cel putin mie asa mi se par.
- Taci, domnule - zise Sancho -, nu mai zice vorba asta, ci casca bine ochii si vino sa faci o plecaciune in fata doamnei gandurilor inaltimii tale, ca se si apropie. Si, zicand acestea, o lua inainte ca sa le intampine pe cele trei satence si, dandu-se jos de pe sur, prinse in mana capastrul uneia dintre cele trei taranci si, lasandu-se cu amandoi genunchii la pamant, zise:
- Regina si printesa si ducesa a frumusetii, binevoiti, alteteala si mareteala voastra, sa primiti intru favoarea si bunavoia voastra pe cavalerul robit voua, care sta aici impietrit ca un stei de marmura, tulburat tot si fara puls ca se vede in fata magnificei voastre prezente. Eu sunt Sancho Panza, scutierul lui, iar el este greu muncitul cavaler don Quijote de la Mancha, altfel zis Cavalerul Tristei Figuri.
Intre timp, don Quijote se si pusese in genunchi langa Sancho si o privea cu ochii holbati si privirea tulbure pe aceea pe care Sancho o numea regina si doamna; si, cum nu deslusea in ea decat o fata de la tara, care nici nu arata prea bine, intrucat era rotunda la fata si cu nasul borcanat, statea perplex si uluit, fara a cuteza sa-si dezlipeasca buzele. Tarancile erau si ele buimacite, vazandu-i pe cei doi barbati atat de diferiti cazuti in genunchi, care n-o lasau pe soata lor sa-si vada de drum; dar cea tinuta in loc rupse tacerea si, intaratata si catranita, zise:
- Ia carati-va naibii din calea noastra si lasati-ne sa trecem, ca ne grabim.
La care Sancho raspunse:
- O, printesa si universala doamna a Tobosului! Cum de nu vi se induioseaza marinimoasa inima cand o vedeti ingenuncheata inaintea sublimei voastre prezente pe columna si soclul cavaleriei ratacitoare?
Auzind acestea, alta din cele doua zise:
- Ptru, magarusa a lui tata-socru, te tesal cu modru! Ia te uita cum se-nfig domnisorasii sa le ia peste picior pe tarancute, ca si cum pe-acilea n-am sti sa zvarlim tepuse, la fel de bine ca ei! Vedeti-va de drum si lasati-ne si pe noi sa ne vedem de-al nostru, si-o sa va fie si voua moale.
- Ridica-te, Sancho - zise atunci don Quijote -, caci vad acum ca soarta, de rau-mi nesatula, a ocupat toate drumurile pe unde ar fi putut veni oarece multumire pentru sufletul urgisit pe care-l port in trup. Si tu, o, culme a desavarsirii pe care ne-o putem dori, ultim hotar al gratiei omenesti, unic leac al acestei inimi indurerate ce te adora!, de vreme ce malignul vrajitor ma persecuta si mi-a umplut ochii de nori si cataracte si doar pentru ei, nu si pentru altii, a prefacut frumusetea si chipul tau fara egal in cel al unei biete taranci, daca nu l-a schimbat si pe-al meu in cel al vreunui monstru, ca sa mi-l faca detestabil in ochii tai, nu conteni sa ma privesti cu blandete si iubire, straduindu-te sa stravezi in supunerea si ingenuncherea pe care le-aduc prinos contrafacutei tale frumuseti umilinta cu care sufletul meu te adora.
- Ia te uita, tata-mare! - raspunse sateanca. Ce sa zic, ma prapadesc dupa zaharele! Dati-va la o parte si lasati-ne sa trecem, si-o sa va multumim. Sancho se dadu la o parte si-i ingadui sa treaca, nespus de multumit ca iesise basma curata din uneltirea lui.
De cum se vazu libera, sateanca ce jucase rolul Dulcineei, imboldindu-si capalina cu tepusa infipta intr-un baston, o lua la goana drept peste pajiste, dar magarita, simtind varful tepusei, care o sacai mai mult ca de obicei, incepu a sari si-a lovi din copite pana ce dadu cu doamna Dulcineea de pamant; vazand asta, don Quijote se repezi sa o ridice, iar Sancho sa puna la loc si sa inchinge samarul, care ajunsese sub burta manzoacei. O data pus la loc samarul si-n timp ce don Quijote vru sa o ia in brate pe vrajita lui doamna ca sa o urce pe dobitoc, doamna, ridicandu-se de jos, il scuti de munca si, dandu-se un pic indarat, o lua la o fuga scurta si, punandu-si amandoua mainile pe crupa manzoacei, isi proiecta trupul, mai usure ca un soim, pe samar, pe care se aseza de-a dreptul calare, de parca ar fi fost barbat; si-atunci Sancho zise:
- Pe Sfantul Roc, doamna si stapana noastra e mai usoara ca o sorlita si poate da lectii de incalecat pe saua cu scarita scurta si celui mai dibaci cordovan sau mexican. A trecut peste oblancul dindarat dintr-o saritura si-si duce cabalina in galop fara pinteni, ca pe-o zebra. Si nici domnitele ei nu raman de caruta, alearga toate ca vantul. Si acesta si era adevarul, caci, de indata ce Dulcineea se vazu calare, toate dadura pinteni dupa ea si-o pornira in galop fara sa se mai uite inapoi mai bine de-o jumatate de leghe. Don Quijote le urmari cu privirea si, vazand ca nu se mai zareau, se intoarse catre Sancho si-i zise:
- Ei, Sancho, ce parere ai despre cat de porniti sunt impotriva mea vrajitorii?
Si uite pana unde ajunge rautatea si ranchiuna ce-mi poarta, de vreme ce au vrut sa ma lipseasca de multumirea pe care mi-ar fi produs-o contemplarea in fiinta a doamnei mele. In sfarsit, m-am nascut ca pilda a nefericitilor si ca tinta si movila spre care ochesc si trag sagetile sortii celei rele. Si mai trebuie sa iei seama, Sancho, ca tradatorii acestia nu s-au multumit sa o fi prefacut si metamorfozat pe Dulcineea mea, ci au metamorfozat-o si prefacut-o intr-o persoana atat de grosolana si de urata precum cea a tarancii aceleia si i-au rapit totodata tocmai ceea ce este propriu doamnelor nobile, si anume mireasma cea placuta, intrucat ele se preumbla mereu printre ambre si flori. Caci trebuie sa stii, Sancho, ca atunci cand Dulcineea a reusit sa incalece pe cabalina ei, cum zici tu, desi mie mi s-a parut magarita, m-a trasnit o duhoare de usturoi crud, care mi-a tehuit si mi-a otravit sufletul.
- O, nemernicilor! - striga atunci Sancho. O, vrajitori blestemati si de rea-credinta, vedea-v-as pe toti insirati de urechi, ca sardinele pe beldie! Mult stiti, mult puteti si inca si mai mult faceti. Ar fi trebuit sa va fi fost de ajuns, lichelelor, ca ati preschimbat perlele ochilor stapanei mele in gogosi de ristic, iar parul de aur curat in peri de pe coada unui bou roscovan si, in sfarsit, toate trasaturile ei din frumoase in urate, fara a va mai fi atins si de mirosul ei, caci cu ajutorul lui am fi putut macar ghici ce se ascundea sub coaja aia urata; desi, ca s-o spun pe-a dreapta, eu nu i-am vazut niciodata uratenia, ci frumusetea, sporita anume cu mai multe carate de-o alunita pe care-o avea pe buza dreapta, in chip de mustata, cu sapte, opt perisori balai ca niste sfori de aur si lungi de peste-o palma.
- Pe langa alunita asta - zise don Quijote -, potrivit corespondentei pe care o au intre ele cele de pe fata cu cele de pe trup, Dulcineea trebuie sa mai aiba una pe partea interioara a coapsei ce corespunde laturii unde-o are pe cea de pe fata; pentru alunite, perisorii de marimea mentionata de tine sunt insa foarte lungi.
- Pai pot sa-ti spun, inaltimea ta - raspunse Sancho -, ca pareau acolo de parca se nascusera o data cu ea.
- Te cred, prietene - replica don Quijote -, pentru ca nimic din ce-a pus natura in Dulcineea nu se putea sa nu fie perfect si deplin; drept care, si daca ar avea o suta de alunite ca aceea despre care vorbesti, la ea n-ar fi alunite, ci luni si stele stralucitoare. Dar ia spune-mi, Sancho: ceea ce mie mi s-a parut samar si pe care l-ai indreptat tu, era oare sa simpla sau sa cu spatar?
- Nu, ci era - raspunse Sancho - o sa cu scarite scurte si cu velinta de drum, care face cat o jumatate de regat, dupa cat e de bogata.
- Si eu care n-am vazut nimic din toate acestea, Sancho! - zise don Quijote. Acuma vin iar si zic si inca voi zice de o mie de ori ca sunt cel mai nefericit dintre oameni. (…)

Traducere din limba spaniola de Sorin Marculescu