E bine că extinderea UE a luat o pauză

1. În mod ideal, fiecare națiune europeană ar trebui să-și găsească locul și să con­tri­buie la proiectul Uniunii Europene, aceas­tă diversitate reflectând chiar natura Eu­ro­pei. Întrebarea care se pu­ne astăzi bri­ta­ni­cilor es­te de a ști dacă vor să mai con­tribuie la un pro­iect co­mun. Pe multe su­bi­ecte avem impresia că Lon­dra frâ­nează proiecte care sunt totuși necesare pentru a fa­ce față provocărilor vii­to­ru­lui. În aria mea de spe­cia­li­tate, politica de apă­ra­re, această tensiune este foa­rte puternică: pe de-o par­te, este foarte dificil să ne ima­ginăm o politică eu­ropeană de apărare fără participarea activă a unuia dintre prin­cipalii actori militari eu­ro­peni; pe de altă parte, Londra are tendința de a încetini toate procesele ce duc la o po­litică mai coordonată la nivel european. Foarte adesea cu argumente de o totală rea-credință. Astfel, în dezbaterea despre Brexit, politicienii și presa britanică ex­pli­că faptul că, rămânând în UE, englezii vor trebui să se integreze într-o armată eu­ro­peană. Ceea ce nu este deloc la ordinea zi­lei! Aceste caricaturi dăunează unei dez­bateri senine și obiective despre viitorul Europei. Și e păcat, pentru că unele dintre revendicările domnului Cameron sunt legitime. Eu personal îmi doresc ca Re­ga­tul Unit să rămână în UE. Dar să rămână cu adevărat, contribuind la construirea unor politici comune eficace.

2. Opinia publică franceză este cu ade­vărat șocată de impotența europeană față de aceste fluxuri de imigranți. Inca­pa­ci­tatea de a elabora un răspuns comun al ce­lor 28 de membri, pentru a face față unui fenomen care va continua ani și ani, este prezentată în Franța ca unul dintre prin­cipalele eșecuri care discreditează pro­iec­tul european și alimentează populismul. Acestea fiind spuse, nimeni nu poate pro­pune o soluție miracol. Combinația dintre un control mult mai strict al frontierelor externe ale Spațiului Schengen și o re­vi­zui­re a regulilor comune pri­vind azilul este reclamată de majoritatea fran­cezilor, con­știenți că ni­cio țară nu poa­te face fa­ță unei pro­bleme de o ase­menea am­ploare. Franța es­te un tă­râm al imi­grației, care pri­mește în mod legal până la 200.000 de per­soa­ne pe an, însă con­dițiile eco­no­mi­ce, so­ciale, ca și in­te­ro­gă­rile pro­funde asu­pra iden­tității cul­turale fran­ce­ze și eu­ro­pe­ne nu mai per­mit as­tăzi să avem o abor­dare la fel de „generoasă“ ca în tre­cut. În acest con­text, de­ci­zia ger­­mană de a deschide fron­tie­rele - îna­in­te de a le re­în­chide - a sus­citat o dez­ba­te­re vi­ru­len­tă, mulți es­ti­mând aceas­tă des­chidere drept naivă, ba chiar pe­ri­cu­loasă, în ra­port cu re­a­litatea capa­ci­tă­ții de ab­sorb­­ție a socie­tă­ților noas­tre europene.

3. Nu cred, chiar dacă, din punct de ve­dere juridic, pa­re foarte dificil să ne opu­nem și dacă, economic vor­bind, țările eu­ropene nu au toate aceeași abordare a relațiilor noas­tre comerciale, în general, și cu China, în particular. Acest caz ilus­trează foarte bine complexitatea cons­trui­rii unei politici comerciale comune, atunci când interesele noastre pot fi divergente: anumite țări și anumite sectoare vor fi în mică măsură afectate de o asemenea des­chidere, altele ar fi însă condamnate la sa­crificii sociale foarte serioase. Știm cât de mult ar fi afectată industria siderurgică. Cred, deci, că este prematur să acordăm acest statut. Ar fi mai rezonabil să ne­go­ciem cu China. Și, în general, ar trebui ca Uniunea Eu­ropeană să se afirme mai mult în apărarea anumitor sectoare industriale sensibile. Americanii, chinezii și rușii o fac.

4. Rusia este un mare vecin care trebuie să devină un partener. Este o realitate geo­gra­fică, istorică, economică. Din păcate, ati­tudinea actuală a autorităților rusești nu permite crearea încrederii necesare pen­tru această schimbare. Parteneriatul nu se poate dezvolta cu o politică neo­im­perialistă. Există mult prea multă sus­pi­ciune mutuală și multe neînțelegeri asu­pra obiectivelor noastre strategice pentru o relație sănătoasă. Regret acest lucru, pen­tru că sunt convins că trebuie să vor­bim, să avem schimburi comerciale și să construim cu rușii un cadru comun. Însă fără a renunța la valorile noastre și fără a ne vinde ieftin interesele.

5. Această strategie trebuie să ofere un început de răspuns acestui paradox in­su­portabil: nu au existat niciodată atât de multe crize și amenințări în jurul Europei și nu am avut totodată niciun răspuns co­mun decisiv (în privința Ucrainei, a Siriei, a Orientului Apropiat, în fața tero­ris­mu­lui...). Construirea acestui răspuns comun este, evident, foarte complexă și ar fi iluzoriu să credem că această Strategie va aduce o soluție definitivă. Însă europenii tre­buie să devină conștienți de urgența de a progresa către o politică de apărare comună, bine articulată, cu NATO.

6. Într-o țară un pic „ezitantă“ în privința extinderii, am fost un susținător al ex­tin­derilor din 2004, 2007 și 2013. Sunt în con­tinuare convins că această comunitate de valori care este Uniunea Europeană trebuie să integreze, în cele din urmă, toa­te țările continentului. Este și o chestiune de stabilitate și de securitate. Însă există acum două importante piedici și ar fi periculos să le ignorăm:

- UE are o reală problemă de guvernanță. Vedem clar cum ascensiunea extre­mis­me­lor, a populismelor antieuropene este ali­mentată de lipsa de eficacitate și de con­fuzia instituțiilor europene. Trebuie să re­dăm sens noțiunii de subsidiaritate și să ra­ționalizăm funcționarea Uniunii;

- contextul economic și social al so­cie­tăților noastre europene este foarte ten­sionat. Există încă, în sânul unei piețe ce se presupune a fi unică, diferențe con­si­de­rabile între cei 28, iar aceste disparități sunt percepute de cetățenii noștri ca ine­galități și, uneori, chiar ca o concurență neloială. Mă gândesc în special la costurile forței de muncă, la protecția socială și la fiscalitate. Prioritatea ar trebui deci să fie omo­genizarea pieței unice, înainte de ex­tinderea ei.

Există o formă de pauză a extinderii și cred că este mai bine așa. Chiar dacă tre­buie, bineînțeles, să continuăm procesele ce vor apropia țările candidate de stan­dar­dele noastre și le vor permite, în viitor, să integreze Uniunea.