ECOSOFIA

Ecologia ca intelepciune a viitorului

 Cand, in lucrarea sa fundamentala  Les trois ecologies, in 1989, Felix Guattari se adresa celor angajati in crearea unei ecologii politice - concepute drept noua si salvatoarea meta (ori supra) ideologie pentru secolul XXI -, vorbea, in primul rand, de necesitatea elaborarii si afirmarii unei ecosofii, a unei intelepciuni a raportului omului cu mediul sau si a convietuirii tuturor speciilor pe planeta. Sau, cum spunea acelasi: "O ecosofie, adica o perspectiva care sa includa dimensiunile etice si care sa articuleze intre ele ansamblul ecologiilor: stiintifica, politica, environmentala, sociala si mentala. Astfel, aceasta ecosofie ar putea fi chemata sa se substituie vechilor ideologii care sectorizeaza, de o maniera abuziva, socialul, privatul si civilul si care sunt incapabile sa stabileasca jonctiunile intre politica, etica si estetica". De atunci conceptul a cunoscut o serie de evolutii, dar fara a reusi sa se impuna convingator pe piata ideilor.

 Disparitia prematura a autorului sau, la putin timp dupa lansarea conceptului (1992), si lipsa unor continuatori pe masura au facut ca dezvoltarile ulterioare sa ramana relativ modeste, dar important este ca preocuparile au persistat. Ele s-au relansat si sunt pe cale sa cunoasca o noua etapa, cu adaptarile si ajustarile aferente, in contextul stringentei imperativului ecoclimatic. Asumata ca tema de reflectie si cercetare in cadrul  Laboratorului de cercetari interdisciplinare in domeniul ecologiei din cadrul Universitatii Ecologice din Bucuresti, problematica ecosofica se dovedeste deosebit de fertila si de actuala.

Elemente ale primelor rezultate obtinute in acest context fac obiectul suplimentului de fata.

MIRCEA DUTU

Ecosofia: o paradigma a supravietuirii

I. Nevoia de ecosofie. Impasul ecologic actual si posibilitatea depasirii sale

Demonstrata stiintific si confirmata practic, incapacitatea omului con­­temporan de a percepe adeva­ra­te­le di­mensiuni, de a constientiza gravitatea efectelor problemelor ecologice globale si de a-si asuma, in consecinta, res­ponsabilitatile solutionarii lor, reclama actiuni urgente pentru de­pa­si­rea acestui impas major. Alt­fel, perpetuarea si adancirea decalajului dintre amploarea evenimentelor naturale si in­suficienta reactiei umane conduc, in mod inevitabil, la atingerea momentului critic, catastrofal pentru civilizatia umana. Acest lucru presupune insa o re­gan­di­re a modului de abordare si de ac­tiu­ne in privinta provocarilor environmentale. Un posibil raspuns il poate constitui formularea unei noi teorii asupra raportului omului cu me­diul, care sa faca trecerea de la con­ceptul de ecologie, aferent mijlocului veacului al XXI-lea, respectiv pe­rioadei moderne, a revolutiei industriale, la altul spe­cific epocii post­mo­derne.

Suntem in pragul unei noi varste a dezvoltarii umane, care presupune pa­na si regandirea acestui concept. Dupa revolutia agricola si cea industriala, progresul socio-uman a ajuns la punctul in care nu mai poate conti­nua fara o revolutie ecologica, nu in comple­ta­rea, ci ca o continuare a sa. In alta or­dine de idei, acceptarea per­spec­tivei ecologice ca solutie pentru de­pasirea impasului creat pana acum intre om si mediu presupune si construirea unui nou umanism, care nu poate fi altul decat ecologismul actual.

Si aceasta pentru ca solutiile durabile ale devenirii socio-umane si naturale pot fi gasite numai de om si pentru civilizatia umana, departe de acea "ura proprie" prezenta în unele de­ra­pari integriste, mai degraba disperate strigate de alarma decat eva­luari ra­tio­nale. Un adevarat "ecoumanism", care presupune, printre altele, o reforma profunda si la nivelul mentalului, in pri­vinta perceptiei si valorizarii rela­tii­lor dintre om si me­diu si a moda­li­ta­ti­lor de abordare a problemelor aferente.

O perspectiva practic fara alternativa, "pentru ca maine sa fie ceea ce noi de­cidem sa facem, si nu ceea ce tim­pul va decide in locul nostru", cum suna motto-ul cartii-manifest Pour un pacte écologique (2006) a ecolo­gis­tului francez N. Hulot.

O asemenea reactie poate fi concentrata sub forma unui raspuns care poate fi exprimat sub conceptul de ecosofie, lansat in urma cu peste 17 ani si care poate fi adaptat actualelor cir­cum­stan­te.

Pentru a angrena aceste mutatii ra­dicale la nivelul mentalului si culturalului, necesare materializarii sem­­ni­fi­catiilor conceptului de ecosofie, trebuie sa pornim de la precizarea premiselor si piedicilor definitorii care trebuie depasite.

Imposibilitatea psihologico-fiziologica a creierului uman de a percepe adecvat schimbarile de mediu

Psihologii accepta ideea ca apatia noastra fata de amenintarile ecologice in general si cea a incalzirii globale in special se explica prin caracterul primitiv al creierului nostru (D. Gil­bert, profesor la Universitatea Har­vard).

Mai exact, acesta ar fi evoluat de o maniera care nu-i permite sa reac­tio­neze decat la pericole care prezinta pa­tru caracteristici precise, pe care le in­­tal­nim, de pilda, la terorism, dar nu si la schimbarile climatice, catastrofa cea mai probabila si, poate, cea mai dis­trugatoare pentru civilizatia uma­na.

In primul rand, intrucat omul este un mamifer social al carui creier este inalt calificat pentru a se gan­di la al­tii; a intelege ceea ce altii sunt capabili sa faca este atat de important su­pra­vietuirii speciei, incat a dezvoltat o adevarata obsesie pentru ceea ce este uman. Asa se face ca ac­cidentele natu­rale ne sperie si ne in­­­grijoreaza mult mai putin decat un simplu act in­ten­tional, care ne cap­teaza atentia si de­clanseaza mecanismele proprii de autoaparare.

In al doilea rand, faptul ca schim­ba­rile ecoclimatice nu declanseaza alerta oranj la nivelul creierului uman se explica prin aceea ca nu se adreseaza sensibilitatii noastre morale. Emotiile morale sunt un apel la un raspuns cerebral. Toate socie­ta­tile umane au reguli morale in materie de hrana ori de sexualitate, dar nici una in materie de chimie atmosferica ori de modificare ecologica. Aceas­ta neutralitate morala a pro­vo­ca­rilor environmentale le face sa fie mai putin percepute si exprimate de sensibilitatea umana.

In al treilea rand, considera universitarul american, daca global warming nu ne alarmeaza este si pentru ca noi vedem in ea o ame­nin­tare pentru viitorul indepartat, si nu pentru mai­ne.

Dupa exemplu animalelor, fiinta umana reactioneaza rapid la un peri­col manifest si prezent; aceasta expli­ca de ce nu ne trebuie decat ca­te­va miimi de secunda pentru a apleca capul atunci cand pe deasupra lui trece o min­ge de baseball. Creierul uman ra­ma­ne o masina "cu reactie imediata" so­fisticata, care scruteaza în permanenta mediul sau in cau­ta­rea a ceea ce l-ar avea drept tinta, pentru a evita impactul. Din pacate insa, programul nu priveste si si­tua­tiile de reactie la amenintari iminente, intr-un viitor invizibil.

În al patrulea rand, creierul nostru este extrem de sensibil la schim­barile bruste de mediu ambiant, precum cele de lumina, ale volumului so­norului, temperaturii, presiunii etc.; daca schim­barea se face cu o anumita lentoare, ea va trece neperceputa. Asadar, o ma­ni­festare progre­siva, precum cea a fenomenelor ecologice, nu genereaza reac­tii psihologice prompte si pe ma­su­ra. In orice caz, fenomenul de reac­tie mentala ra­mane inca prea lent pen­tru a ne face sa reactionam.

Impasul adaptarii la mediu

Alaturi de aceasta piedica de ordin psihologic, dar in deplina comple­men­taritate cu ea, se manifesta si im­pasul actual al adaptabilitatii so­cie­tatii umane la ritmul si amploarea schim­ba­rilor de mediu. Civili­za­tia umana s-a putut dezvolta si afirma in toata splen­doarea sa pe care o cunoastem astazi si pentru ca a beneficiat in ultimii 10.000 de ani de o stabilitate ecoclimatica exceptionala, care i-a permis, pe de o parte, o adap­tare facila si cat mai de­plina, iar pe de alta, a favorizat si potentat o trans­formare masiva, devenita în ultima perioada insuportabila, a mediului natural ajunsa la momentul ruperii echilibrului ecologic fundamental. Gratie culturii sale, omul, spre deosebire de alte specii, a trecut peste diversele clivaje ecologice si s-a adaptat la toti biotopii.

Dintr-o alta perspectiva, sa nu ui­tam ca omenirea a cunoscut in exis­ten­ta sa de pana acum si a experimentat numai perioade de mari raciri (cu scaderi relativ bruste ale temperaturilor de pana la 4-5°C), dar niciodata în­cal­zirile globale nu au depasit medii de 1-2°C, in timp ce cresterile pentru ur­matoarea suta de ani se ridica (dupa modelele climatice avute in vedere) pana la 8°C!

Tendinta medie ar putea fi, in cel mai bun caz, de 4-5°C, adica echivalentul unei variatii dintr-o era glaciara si una interglaciara, dar in sensul incalzirii, cu 5-6°C in plus, in zona europeana. Consecintele planetare relevate de specialisti pot fi catastrofale; referindu-ne exclusiv la am­plificarea violentei fenomenelor meteorologice, sa amintim ca, in con­ditiile cresterii temperaturii cu numai 0,6°C, dupa 1970, energia cicloanelor s-a triplat, iar distrugerile aferente s-au marit de cinci ori. Ritmul schimbarilor s-a accelerat si el, astfel ca ceea ce s-a in­­tam­plat in milioane de ani se produce acum la scara unui secol!

Totodata, adaptabilitatea se pune acum in cu totul alti termeni. Daca în epoca paleolitica aceasta a presupus, in principal, migrarea populatii­lor existente spre zone mai apte pentru su­pravietuire din punct de vedere ecoclimatic, iar numarul oamenilor era atunci de cel mult cateva sute de mii, pe o planeta astfel putin locuita si cu un mediu usor afectat, cu totul astfel se pune astazi problema, in conditiile unei populatii mondiale de peste 6,5 miliarde de indivizi cu o amprenta ecologica profunda si complexa. Marile migratii ar constitui unul dintre primele efecte sociale, dar, departe de a reprezenta o solu­tie in cautarea adap­tarii, ar conduce la amplificarea consecintelor negative ale dereglarilor cli­matice. In acest sens, Raportul Stern (30 octombrie 2006) arata ca în urmatoarele decenii migrantii ecoclimatici ar depasi 200 de milioane, cu implicatii majore la nivelul relatiilor internationale. In sfarsit, dificultatile adaptarii trebuie sa aiba în vedere ca, de-a lungul istoriei speciei, organismul uman nu s-a schimbat prea mult, omul de as­tazi pastrandu-si in mare parte biologia neolitica, ceea ce diminueaza re­zistenta la schimbare.

Ineficacitatea ecologiei politice

Pe un alt palier de analiza, nevoia unei ecosofii rezulta si din ine­fi­cien­ta evidenta a actiunii practice de conservare a naturii, prevenire si reducere a poluarii si protejare a mediului. Astfel, ecologia politica a ajuns astazi la un punct important de dezvoltare, dar totusi eficacitatea sa ramane foarte redusa. Desi ecologia a patruns masiv in dezbaterea pu­blica si disputa politica, deficitul de actiune ramane major. A demonstra ca politica nu consta numai in discursuri publico-parlamentare, ci presupune si decizii si/sau ac­tiuni concrete ramane inca un deziderat. Iar exemplele concrete sunt nu­me­roa­se, cum ar fi, de pilda, cel al Protocolului de la Kyoto care, desi intrat in vigoare in cele din urma (16 februarie 2005), nu a generat o reducere a emisiilor de gaze cu efect de sera (GES); dimpotriva, emisiile de CO2 au crescut anual cu peste 500 milioane de tone, iar estimarile arata ca, daca nu se va in­­­tampla ceva radical, pana în 2050, in loc de o scadere drastica, se va ajunge la o crestere de 190%, respectiv la 58 mi­liarde de tone, adica aproape triplu in raport cu 1990! Aceasta neputinta a ac­tiu­nii politice i-a facut pe unii observatori sa conchida ca instrumentul de a atinge obiectivele environmentale nu rezida astazi in inselatoarea "de­mo­cra­tie economica", ci mai degraba în mo­durile de viata si aspiratiile culturale.

In aceasta perspectiva, nivelul emisiilor de GES, cel al productiei de deseuri in general depinde bineîn­te­les de strategiile de piata (flux in­­tins, de exemplu) si de politicile de transport, dar si de obisnuintele de consum, comportamentele fata de mun­ca, moduri de habitare, alte sa­tis­factii de ordin per­sonal s.a.

Daca gandirea ecologista a surprins si exploatat pana acum im­por­tanta "externalitatilor" negative ori pozitive, resursele minerale ori umane pen­tru o "economie limitata" (re­stran­­sa), nu este imposibil ca, astazi, determinarea mai puternica sa fie de partea externalitatilor subiective, adica cea a mentalitatilor.

Valorile economice, ca orice valori, depind in impunerea si respecta­rea lor de creditul ce li se acorda, asa cum se vede si din fenomenele de "euforie" ori de "panica" bursiera. Pe de alta parte, miscarea capitalurilor depinde ea in­­sasi din ce in ce mai mult de pro­duc­tiile imateriale, astfel spus de cunos­tin­te, dorinte si cre­din­te pe care se straduieste sa le capteze in profitul sau. "Noua economie" este in parte o re­cuperare a energiilor benevole investite in dezvoltarea In­ternetului, transformand "valorile" in pret, plus valoare s.a.

Concluzia care se poate degaja in acest context este clara: exista întreprinderi permanente si dinamice in­­tre mediul fizic, economic, dar si cel afectiv si mental si care arata ca nu se pot separa, fara riscuri de ine­fi­cien­ta, precum considera experienta marxista, in­frastructura materiala de suprastructura ideologica. Asa­dar, problema prac­tica cea mai urgenta pentru politica ecologista ar fi aceea a valorilor, afectelor si modurilor de a trai, dupa axioma ca o economie largita presupune, in mod co­respunzator, o politica si o ecologie largite.

Nevoia unei noi solidaritati si a unei sporite responsabilitati

Prin definitie, problemele globale, precum cele ecoclimatice, generate prin contributia comuna, dar diferita a tuturor indivizilor, statelor si po­poa­relor, presupun spre solu­tio­na­re si par­ti­ciparea acestora dife­ren­tiata, intr-o noua solidaritate si cu constiinta unei responsabilitati aferente superioare.

Asa cum remarca ex-secretarul general al ONU Kofi A. Annan: "Suntem, cu totii, responsabili, in lumea de as­tazi, de securitatea noastra reciproca. Nici o natiune nu poate sa-si asigure propria securitate cautand sa stabileasca suprematia sa asupra celorlalti, fata de ame­nin­tari precum proliferarea nucleara, schimbarea climatica, pan­demiile mon­diale ori grupurile teroriste... Aceas­ta cuprinde, de asemenea, o responsabilitate fata de gene­ra­tii­le viitoare: aceea de a conserva resur­sele, care le apartin tot atat cat si noua. Toate zilele in care nu facem nimic ori prea putin pentru a preveni schimbarile climatice se reflecta în costuri din ce in ce mai elevate pentru copiii nostri".

În acelasi timp, traim din ce in ce mai evident intr-o societate si o ci­vi­lizatie a riscului, care reclama redefini­rea responsabilitatii individului, a sta­tului (via solidaritatii nationale) si a pietei (prin asigurarile private). Problematica riscului reprezinta o miza cu implicatii socio-ideologice sem­ni­fi­ca­tive.

Dar, spre a realiza o solidaritate glo­bala si o responsabilitate ecologica reala si eficienta, este nevoie de o ecosofie exprimata în plan individual si colectiv.

II. Dimensiuni fondatoare

Termenul de ecosofie (ecosophie) a fost creat de filosoful Arne Naess, profesor la Universitatea din Oslo, in anii 1960, si a marcat inceputul mis­carii Eco­logiei Profunde (Deep Ecology), care invita la o rasturnare a perspectivei antropocentriste: omul nu se situeaza la varful ierarhiei viului, ci se in­­scrie, dimpotriva, în ecosfera ca o parte care se insereaza în tot. No­tiunea de ecosofie a fost afirmata si dezvoltata precum un concept filosofic de psi­hanalistul francez Felix Guattari (1930-1992), mai ales in lu­crarea sa Les trois écologies (1989).

Ea a aparut in contextul in care, dupa aparitia ecologiei politice si re­crudescenta ideilor environmentale, s-au nascut noi interogatii filosofice. S-a conturat astfel si o "ecologie a spi­ritului", "o ecologie cognitiva" prin reflexiile si cu contributia unor gan­ditori precum: Hans Jonas, G. Bateson, A. Petitjean, Edgar Morin.

Pentru a depasi neputinta

Preocupat de apatia si neputinta su­biectiva manifestate fata de imperativul ecologic, Guattari a mers mai departe si a propus largirea paradigmei ecologice spre sfera sociala si cea a mentalitatilor. Ideea s-a nascut in con­tex­tul analizelor efectuate impreuna cu G. Deleuze asupra proceselor subiec­tive care actioneaza în capitalism si care elibereaza inventivitatea, dar o in­­toarce totodata în "anti­pro­ductie", precum si cel al lucrarilor clinice de "psihiatrie institutionala" pentru care mediul, prin diferitele sale componente, este determinant in formatiunile subiective si patologiile lor.

Demersul sau teoretic a perceput si semnificatiile unei tendinte in ecologia stiintifica de a transversaliza ana­liza mediilor, asociind elementele na­turale si cele artificiale, speciile ani­male ori vegetale si modurile de viata umana, precum si interdiscipli­na­rita­tea promovata de cercetarile privind mediul intre stiintele zise dure si stiintele umane.

Ceea ce l-a ingrijorat pe F. Guattari este "viata anormala" a oamenilor nor­mali, pasivitatea lor in fata dezastrului material si moral, infantilizarea promovata de mass-media, in­cetarea pro­ductiei subiective de virtualitati colective, chiar regresul spre micro-fascism ale "societatilor de control".

Planeta Terra cunoaste o perioada de intense transformari tehnico-stiin­ti­fice, in contrapartida cu care se manifesta fenomene de dezechilibre ecologice amenintand, pe termen scurt, daca nu se gasesc remedii, implantarea vietii pe supra­fata sa. In paralel cu aceste bul­ver­sari, modurile de viata umana, individuale si colective, evolueaza în sensul unei progresive de­te­riorari. Retelele de rudenie tind sa fie reduse la minimum, viata domestica este cangrenata prin consumul mass-mediatic, viata conjugala si familiala se gaseste frecvent "osificata" de catre un fel de standardizare a componentelor, relatiile de vecinatate sunt reduse in general la cea mai saraca expresie. Raportul subiectivitatii cu ex­te­rio­ri­ta­tea sa (sociala, animala, vegetala, cosmica) se compromite astfel intr-un fel de miscare generala de implozii si in­fan­­ti­lizare regresiva.

Formatiunile politice si instantele executive par total incapabile de a in­­telege aceasta problematica în ansamblul implicatiilor sale; in privin­ta ame­nin­tarilor environmentale, ele se mar­gi­nesc in a aborda domeniul poluarilor industriale si aceasta exclusiv intr-o perspectiva tehnocratica, in timp ce numai o articulatie etico-politica, denu­mita de Guattari ecosofie, intre cele trei registre ecologie - cel al mediului, cel a raporturilor sociale si cel al su­biec­tivitatii umane - ar fi susceptibila sa clarifice convenabil aceste chestiuni.

Problema principala este modul de a trai pe aceasta planeta, in contextul accelerarii mutatiilor tehnico-stiin­ti­fice si cresterii considerabile a popu­latiei. Fortele productive, in con­ditiile dezvoltarii continue a muncii masi­nis­te, demultiplicarii prin revo­lutia informatica, fac disponibila o cantitate, in­­totdeauna mai mare, din timpul de activitate umana po­ten­tiala. Dar in ce scop? Cel al somajului, al margina­li­tatii opresive, solitudinii, angoasei, ne­vrozei ori, dimpotriva, cel al culturii, creatiei, cer­ce­tarii, reinventarii environmentului, imbogatirii modurilor de viata si de sensibilitate?

Drept urmare, nu ar exista un ras­puns veritabil la criza ecologica decat la esalon planetar si cu con­di­tia sa se ope­reze o autentica revolu­tie politica, sociala si culturala care sa reorienteze obiectivele productiei de bunuri materiale si imateriale. Aceasta revolutie nu ar trebui deci sa priveasca numai ra­porturile de for­ta vizibile la mare esalon, ci si, de asemenea, domeniile mo­leculare ale sen­sibilitatii, inteli­gen­tei si do­rin­tei...

Pentru a depasi un asemenea impas, ar trebui actionat, dar este dificil de a face indivizii sa iasa din ei in­­sisi, sa de degajeze de preocuparile lor imediate si sa reflecteze asupra pre­zen­tu­lui si viitorului lumii. Le lip­sesc, pentru a o face, incitatiile colective.

Care ar fi calea si mijloacele prin care omul contemporan ar putea iesi din narcoza sa fatalista, din integrarea sa hiperadaptiva?

Din dubla sa ipostaza de teoretician si practician, Guattari propune noi "îm­binari colective de exprimare", "noi impletiri polifonice intre individ si social"; o noua productivitate de subiec­ti­vitati trebuie sa fie sus­tinuta prin dispozitive concrete, noi teritorii de existenta producatoare de un univers de valori, ale caror schite sunt reperabile in societatile noastre in "grupuri-subiecte".

Definita de fondatorul sau E. Haec­kel drept "stiinta raporturilor organismelor cu lumea exterioara si conditiile lor de existenta", notiunea de ecologie e pentru Guattari eclectica, ingloband realitati foarte eterogene, ceea ce face, de altfel, bogatia sa.

Ea este mai intai o stiinta, respectiv stiinta ecosistemelor de orice natura; in aceasta ipostaza nu are conturi bine delimitate, intrucat ia in calcul atat ecosisteme sociale, urbane, familiale, cat si pe cele aparti­nand biosferei. Alaturi de aceasta, ecologia a devenit un fenomen de opinie, care acopera sensibilitati foarte diverse: de la cele conservatoare, chiar reactionare, care propo­va­duiesc intoarcerea la valorile ancestrale, la cele care tind la re­compunerea unei polaritati progresiste, care sa se substituie vechii pola­ri­tati dreapta-stanga.

Din incercarea de a realiza o jonc­tiune conceptuala dintre toate aceste dimensiuni s-a nascut la Guattari ideea de ecosofie, prin articularea celor trei eco­logii: environmentala (pentru rapor­turile cu mediul), sociala (pentru raporturile cu "socius", realitatile economice si sociale) si mentala (pentru ra­por­tarile la psyché, problema producerii de subiectivitate umana), in jurul unui "obiect ecosofic", care ar merge mai departe decat obiectul ecosistemic si s-ar defini prin patru dimensiuni: cea a fluxului, cea a masinii, a valorii si a teritoriului existential.

Cea a fluxului ramane mai evidenta, intrucat in cadrul ecosistemelor exista, prin definitie, articulare de fluxuri, adesea eterogene. Cea a masinii este menita sa dea o dimensiune de retroactiune cibernetica, de autoafirmare ontologica, fara a ca­dea in mitul animist ori vitalist, precum, de exemplu, in cazul ipotezei Gaia a lui J. Lovelock si Margulis. Obiec­tul ecosofic este, in acelasi timp, purtator de valori, de registre si de perspective de va­lo­rizare; in acest context este important pentru re­gandirea problematicii valorii, inclusiv valoarea economica si pentru a articula valoarea capitalista, valoarea de schimb in sens marxist, cu alte sisteme de valorizare: sistemele sociale, grupuri, indivizi, sen­sibili­tati individuale, artistice, religioase; pentru a le articula intre ele, fara ca va­loa­rea economica sa le striveasca.

Cea de-a patra dimensiune este cea a finitudinii existentiale, ceea ce Guattari denumeste "teritorii esen­tia­le", nu este considerata o entitate eterna, dar se fondeaza în coordonate de determinare extrinseci, independente. In sistemul sau de valori, obiectul ecosofic are un inceput si un sfarsit; el se afla în raport cu o alteri­tate mecanica, un phylum masinist.

Denumire

In construirea termenului sau de ecosophie (ecosofie), Guattari a recurs la aceeasi modalitate precum in cazul altor discipline traditionale (econo­mie, ecologie s.a.). Astfel, ra­dacina eco in acceptiunea originara greaca trimite la Oikos = casa, bun domestic, habitat, mediul natural; Sophia semnifica în­te­lepciune, cu­noastere, savoir, iar co­re­land putem traduce ecosofia drept "în­telepciunea de a locui", constituita pentru fiecare de propriul sau mediu.

Altfel spus, este vorba de o perspectiva pragmatica privind practicile sociale, o privire, deasupra "individului" contemporan ramas superflu, la fa­brica comunitatilor. Proiectul lui Guat­tari urmareste reintegra­rea com­ple­xitatii indivizilor, libidoului lor, a vi­surilor acestora, in ecua­tia politica.

Elemente metodologice

 Inainte de a prezenta continutul in sine al ecosofiei se impune a face ca­teva precizari "metodologice". In vi­ziunea lui Guattari, filosofia nu este o simpla arta de a forma, de a in­venta ori de a fabrica concepte, caci acestea nu sunt in mod necesar forme, descope­riri ori produse; ea este dis­ciplina care consta în a crea concepte, intotdeauna noi.

Împreuna cu G. Deleuze, el a dezvoltat astfel conceptul de "geophilosophie". Cele doua componente ale sale, te­ritoriul si pamantul, cu doua zone de indiscernabilitate, deteritorializarea (de la teritoriu la pamant) si reteritorializarea (de la pamant la teritoriu).

Filosofia se reteritorializeaza de trei ori, odata în trecut asupra grecilor, o data în prezent pe statutul demo­cratic, odata în viitor pe noul popor si noul pamant. Grecii si demo­cra­tii se deformeaza numai in aceas­ta oglinda a viitorului.

Europeanul poate fi deci considerat nu ca un tip psiho-social printre altele, ci ca Omul prin excelenta, ast­fel cum grecul a facut-o deja, dar cu mult mai multa forta expansiva si vointa misionara decat primul.

Dupa asemenea experiente a trecut la elaborarea conceptului de ecosofie.

Preliminarii conceptuale

In perspectiva ecosofica, initia­ti­vele individuale pot sa fie captate si federate de grupuri-subiecte ori grupuri-lideri, care interpreteaza nevoile ori aspiratiile difuze, in afara in­sti­tu­tiilor de putere, care le traduc in propuneri de guverne, care fac presiuni pe langa instantele inter­natio­na­le, ca­re actioneaza asupra spiritelor, culturile si valorile oamenilor de stat, alesi ori functionari ai organismelor inter­na­tio­nale.

Grupul-subiect (o inventie a lui Jean Paul Sartre, reinterpretata de Felix Guattari) este un grup a carui institutionalizare este suficient de fluida si neierarhica pentru a nu in­­gheta viata sa interioara în rituri si con­ven­tii. El poate astfel sa deceleze in afara lui semnele a ceea ce este via­bil in societate, sub mantia ierarhiilor si conformismelor, si sa capteze energia aces­­tor forte subadiacente, chiar incon­stien­te, care compun subiectivitatea unei societati mondiale. Subiectivitatea nu apartine nici unui grup desemnat prin functiile sale. Ea este de asemenea nepre­va­zuta, fragila si eficace precum viata in­­­sasi. Intrucat nu are putinta institui­­ta, poate avea forta de perceptie si interpretare.

Din aceasta perspectiva, in con­cep­tia lui Guattari, o ecosofie este "o perspectiva incluzand dimensiunile etice si articuland intre ele ansamblul ecolo­giilor: stiintifice, politice, environmentale, sociale si mentale. Astfel, aceasta ecosofie este, poate, che­mata sa se substituie vechilor ideo­­logii care sectorizau de o maniera abuziva socialul, pri­va­tul si civilul si care erau incapabile de a stabili jonctiuni intre politica, eti­ca si estetica".

Spatii de valorizare

"Este din ce in ce mai putin legitim ca retributiile financiare si de prestigiu ale activitatilor umane socialmente recunoscute sa nu fie reglate decat de o piata fondata pe profit", afirma F. Guattari in Les trois écologies.

Ideologia neoliberala justifica suveranitatea pietei prin libertatea schimbului. Ea postuleaza existenta unei piete abstracte guvernand si re­gle­mentand ansamblul sferelor economice. "Piata" nu exista; dimpotriva, exista tot felul de piete. De exemplu, cea a armamentelor, deti­nu­ta de puterile statale, pietele regio­nale, locale, dar si pietele paralele - ale drogului, ma­fiei si chiar cea a artei. La nivel micro-sociologic, exista pietele domestice, cele ale trocului in tarile subdezvoltate. Jocul intre pie­te devine un joc intre aceste piete de putere. Unele sunt subestimate, altele supraevaluate. Nu exista deci o categorie unica, transcendenta, de piata mondiala. Sunt sisteme de valorizare puse ca teritorii existentiale - de un anumit nu­mar de formatii de imbinare de putere.

Delimitari si interconexiuni

Cele trei ecologii componente: environmentala, politica si mentala nu se afla în opozitie, ci, dimpotriva, în­tr-o stare de complementaritate si po­ten­tia­litate reciproca. Orice abordare a unei probleme de mediu presupune dezvoltarea unui univers de valori si, prin aceasta, un angajament etico-politic; in acelasi timp, este nevoie de functionarea unui sistem de modelizare pentru sustinerea acestuia, a sistemului, adica de practici sociale, de teren, de practici analitice atunci cand se urmareste producerea de subiectivi­tate. Nu este in nici un caz vorba de sisteme de valori totalizante, avertizeaza filosoful si continua: marele pericol ar fi acela de a substitui mitului claselor munci­toare, purtatoare ale vii­torului valorilor, pe cel al unei aparari a mediului, al unei salvari a biosferei care poate sa dobandeasca un caracter totalitar.

Promovand o filosofie a viului, eco­sofia are si o capacitate politica imanenta. Creatia este semnul viului, astfel ca si ecosofia este mai degraba constructivista decat conservatoare. Nu e vorba de a apara fiin­ta, ci de a produce medii viabile si vie­tuitoare.

 Perspectiva ecosofica presupune, in planul actiunii practice, depasirea po­zi­tiilor traditionale caracterizate prin miscari, partide ori asociatii si gasirea unei noi forme care sa permita suprapunerea, stabilirea unui raport polifonic intre diferitele obiective pragmatice.

Fara a respinge total o "armatura politica", inclusiv cu lideri mediatici si mi­nistri "verzi", se conditioneaza exis­tenta si functionarea sa de asigurarea nu numai a unor forme si fenomene de control de catre "baza", ci si a fenomenelor de subiectivare, chiar daca aceas­ta poate lua o pozitie relativa. Adica li­derul politic sa fie si unul afectiv, imaginar.

Proiectul ecosofic se doreste si reu­seste astfel sa se afirme simultan si coerent pe plan stiintific, filosofic, chimic si politic, etico-estetic.

III. Rezonante posterioare

Disparitia din viata a lui Felix Guattari (1992) la scurt timp dupa afir­marea publica a conceptului de ecosofie (1989) a facut ca, in mod obiectiv, sa nu asistam la evaluari, re­formulari si adaptari ale sem­ni­ficatiilor ecosofiei efectuate de chiar autorul sau. Intrarea elitei intelectuale intr-o perioada de reorientari si confuzii in urma evenimentelor din 1989, soldate cu pra­bu­si­rea comunismului central si est-european si declansarea in ritm rapid a de­sa­var­sirii mondializarii neoliberale, a lipsit aceasta provocare teoretica ma­jora de analize si reactii pe masura sem­nificatiilor sale.

Reluarea problematicii, cu multe stangacii si sincope, a avut loc aproape un deceniu mai tarziu de la actul fon­dator al lui Guattari, cand ex­cres­cen­tele mondializarii neoliberale vic­to­rioa­se planetar aveau sa intre in confruntarea deschisa, pe de o parte, cu mis­ca­rea altermondialista, la care s-a afiliat in mod aproape natural si ecologia politica, iar pe de alta, cu realitatea pro­vo­carilor ecologice glo­bale, precum in­­calzirea atmosferei si schimbarile climatice si rezo­nan­tele lor teoretice. Noile date ale realitatii marcheaza notabil con­ti­nu­tul si vigoarea discursului teo­retic ini­tial. Daca, în perioada ela­bo­rarii pa­radigmei, reverberatiile socio-politice ale acesteia se cantonau mai ales in spatiul national, cel mult re­gional, aceasta a dobandit astazi dimensiuni mondiale, iar conceptul poate fi folosit ca unul dintre pilonii unui altermondialism.

Dezvoltarile teoretico-conceptuale de pana acum in acest sens ra­man, din pacate, nesemnificative, can­tonate mai degraba în zona practicului mercantil ori al conjuncturii speculative, departe de dezvoltarile esentiale. Ecologia pluralista, tot atat de sociala si mentala, cat environmentala, chemata sa studieze, parafrazandu-l pe Guattari "mis­ca­rea, numai miscarea", se afla acum la rascruce. Poate ca a venit totusi timpul readucerii ecosofiei in prim-planul dezbaterilor publice si declan­sa­rii unui nou inceput.

Ecosofia terapeutica

Principalul reprezentant al acestei dezvoltari, mai ales practice, a con­cep­tului este Thierry Melchior, licentiat in filosofie si in psiho-pedagogie.

În lucrarile sale, destul de recente, Creér le réel, hypnose et thérapie (Seuil, 1998) si 100 mots pour ne pas aller de mal en psy (Seuil, 2003), isi propune sa ajute pe oricine in a-si face o autoterapie si a degaja cateva principii de inte­lep­ciune practica (o ecosofie), inspirate atat din hipnoza si tehnici de terapie scurta, cat si din traditiile de inte­lep­ciune occidentala si orientala pentru a se orienta in existenta la acest inceput de secol XXI.

Mai precis, imbinand utilul cu re­zonantele teoretice aferente, mai ales abuzive, se "furnizeaza" un ansamblu de principii pentru a ajuta la a trai in­­tr-un raport nonviolent cu sine, cu altul si cu lumea (natura).

Aceste principii decurg din inva­ta­min­tele hipnozei si ale terapiei, dar de asemenea din ceea ce noi am adus de-a lungul a numeroase milenii de in­­­te­lep­ciune, atat in Occident, cat si in Orient. Cartile sale cuprind, in ace­lasi timp, un ansamblu de reflexii critice in raport cu tendinta dominanta astazi in psihoterapie. Caracterul, evident mixt, teoretico-practic (utilitarist) reiese insa cu pregnanta din faptul ca, in mod declarat, prin demersul sau Th. Melchior invita la elaborarea, dincolo de filosofie si psihologie, a unei ecosofii "susceptibile de a ne ajuta sa traim in acest inceput de secol", dar si de a-si ameliora, prin terapie, modul de a-si trai viata "într-o lume in pierdere de repere".

Ecosofie si etnopsihiatrie

O contributie interesanta la dezvoltarea teoriei ecosofice, din aceeasi perspectiva "psihiatrica", o aduce Philippe Pignarre (istoric ca forma­tie, cu un itinerar profesional derulat in cerce­tarea farmaceutica), pentru care etno­psi­hiatria poate constitui "o ecologie men­tala în acte".

"Passeur" (însotitor - indrumator), acesta ar fi rolul si chiar statutul etnopsihiatriei si etnopsihologiei, ca demersuri deopotriva terapeutice si stiin­tifice.

Ecologia imbraca si aici forma unei investigatii atente la practicile terapeutice. Etnopsihiatria si disciplinele surori se intereseaza mai degraba de modurile de a vindeca decat de maladie; ele isi propun sa descopere multiplicitatea si actualitatea in­ventiilor culturale care sunt practicile de tamaduire. In acest, context s-a elaborat o cartografie a modurilor de vindecare care dis­tinge medicina zisa "savanta" de me­dicina popu­lara. Prima considera tul­burarile men­tale ca un fel de boala care cauzeaza o slabiciune biologica ori psihica si care pune fiinta umana fata în fata cu sine insasi, intr-o lume in care ea singura produce sensul.

Cunostintele populare de tama­dui­re, cand intra în joc, reînscriu dezordinea din complexitatea lumii si a relatiilor cu fiintele umane si neumane care o populeaza. Facand sa comunice universul, in special prin divi­na­tie, se creeaza treceri catre o reglementare colectiva si verificabila a dezordinii si se doteaza pacientul cu noi apartenente.

Perspectiva altermondialista

 Mentinandu-se si chiar afir­man­­­­du-se intr-un registru mai protestatar, Ph. Pignarre, alaturi de I. Stengens, in lucrarea La sorcellerie capitaliste (La Découverte, Paris, 2005), a in­­­­scris ecosofia printre parghiile de rea­lizare a bazelor teoretice ale unei alte mondializari (lumi) mai solidara, mai echitabila si ecologica.

Recunoscandu-si deschis filiatia si situarea post-Guattari si Deleuze, autorii o dezvolta în conditiile denun­tarii actualului model dominant de dezvoltare (si definirii capitalului ca un "apa­rat de captura") sub forma unei "gan­diri prin mediu". Ca "în­te­lepciune a me­diilor", ecosofia presupune, luand act de "dezastrul ecologic" si actionand pentru "recucerirea unui grad de autonomie creatoare", sa reconstruiasca o alta cale de abordare, intelegere si mai ales de rezolvare a problemelor ecologice. Si aceas­­ta in cadrul, fatalmente limitat, al in­­ceputului conturarii unei alternative, poate mai viabile, la actua­la ordine mondiala.

Mutatia informationala

Revolutia informationala a nas­cut noi provocari si pentru ecosofie. Avantajele de ordin tehnologic si eco­nomic ge­nereaza posibilitati suplimentare de asigurare a unei calitati a vietii superioare, o noua arta de a trai, munci si in­terrelationa. Repune­rea in cauza a economiei de piata de tip clasic prin avansarea proiectului unei economii pluraliste (cu piata si nonpiata), acordarea unui loc central culturii si cu­noasterii, impunerea unor concepte pre­cum: patrimoniu co­mun al uma­ni­tatii (într-o prima faza, pentru domenii precum: apa, ae­rul, genom, cu­noas­tere) deschid ca­lea spre o necesara "gandire a com­ple­xitatii" integrata si operationala.

O "compunere" romaneasca

Desi nu face nici o referire la ceva anterior ca si cand ar fi chiar fondatorul, scriitorul si publicistul Toma George Maiorescu a publicat, e ade­va­rat la peste un deceniu de Felix Guattari si departe de o perspectiva filosofica coerenta, doua lucrari consacrate ecosofiei.

"Daca ecologia este stiinta re­latiilor dintre viu si neviu in ecosistem si re­la­tiile dintre ecosisteme, aplecandu-se cu deosebire asupra raportului om-natura, ecosofia (Oikos = camin, locuire, gos­podarie; Sophia = intelepciune) va fi disciplina de­spre intelepciunea vietii in camin.

Adica, intelepciunea relatiilor omu­lui in familie, cu semenii, cu natura, cu Universul, cu sine insusi."

Astfel spus, considera T.G. Maiorescu, ecosofia devine invatatura-sin­teza despre cele cinci relatii fundamen­tale, respectiv: a) relatia om-om, eu-ce­la­lalt (spatiu pe care se intersecteaza arealele antropologiei si ontologiei, eticii si antroposofiei); b) re­la­tia om-so­cietate, individ-grup (un­de isi vor da in­­­talnire drumurile sociologiei si istoriei, ale doctrinelor po­litice, economia cu teoria sistemelor); c) relatia om-natura (care sondeaza te­ritoriile ecologiei, completandu-le cu conceptele geopo­liticii, ale etnologiei, ale biologiei, ale istoriei culturii si civilizatiilor); d) relatia om-univers (care isi intemeiaza demersul pe studiul fizicii si metafizicii, al cosmogoniei si al doctrinelor mis­tice si orientale, pe astronomie, neurologie sau filosofia religiilor, conturand principalele tipuri de raporturi, filosofice, morale sau religioase, cu divinitatea); e) relatia omului cu sinele (care abordeaza, intr-o viziune proprie, domenii ale psihologiei, pedagogiei, gnoseologiei si axiologiei).

În "noua viziune", nici mediul nu se va mai asimila cu realitatea imedia­­ta (casa, rau, ses, munte etc.), ci se va aplica o redimensionare la sca­ra planetara. Ecosofia este considerata o "metadisciplina, cu alte cuvinte, o disciplina de frontiera".

Ea ar cauta sa creeze cadrul in care individul sa se regaseasca cu ras­pun­suri viabile la intrebarile fundamentale ale existentei, precum: unde duce poluarea generalizata? Care este locul per­sonalitatii in societatea informa­tio­na­la? Poate facilita cunoasterea si implicarea individua­­la în epoca globa­lizarii? Care sunt in era revolutiei gnoseologice raspun­surile autoperfec­tio­narii? S.a.m.d.

Ca principii de baza ale sistemului ecosofic sunt prezentate: Universul ca o unitate in totalitate, Sacralitatea vie­tii, Abandonarea dualismului maniheist, a "ordinii" mecanice car­teziene op­tand pentru o noua paradigma a ex­pe­rientei si cunoasterii holist-sistemice, Noul monism cosmologic, Totul se afla în interconexiune s.a.

În sfarsit, potrivit lui T.G. Maiorescu, cele cinci relatii fundamentale se tra­duc in pragmatice programe de ac­tiune "luminate de ethosul ecosofic" care, sectionate pe trei etape (scur­ta, medie, durabila), pot avea mai multe dimensiuni: ecosofia social-politica, eco­sofia cosmica, ecosofia si­nelui. Dez­vol­tarile aferente acestei structuri se cantoneaza preponderent in zona literaturii si cea a culturii de masa.

IV. Relansare, adaptare si posibila obiectivizare

In ciuda relativei taceri (vinovate, dar oricum explicabile) a gan­di­to­rilor din ultimele decenii, problema ecosofica revine in atentie in ultimii ani, mai ales prin forta impre­ju­rarilor si evolutiilor ecoclimatice. Acestea din urma, in special, impun relansarea, adaptarea si ajustarea la noile cir­cum­stante a continutului conceptului si in­­ceperea obiec­ti­vi­za­rii semnificatiilor sale.

Globalizarea, acutizarea si blocajul unor probleme fundamentale precum: diminuarea stratului de ozon, sa­ra­cirea si deteriorarea biodi­versi­ta­tii ori, mai ales, incalzirea atmosferei sub impactul efectului de sera amplificat major de activitatile umane si, in consecinta, dereglarea ordinii climatice reclama, pentru depa­si­rea impasului si gasirea unei re­zol­vari viabile, noi "chei" de intelegere si actiune, inclusiv in planul teoretico-cognitiv.

Din ce in ce mai multi considera ca, in ultima instanta, rolul decisiv va reveni, in acest sens, fiecarui indi­vid si adecvarii modului sau de ac­tiu­ne si raspuns.

Pentru aceasta, valorificand mos­tenirea lui F. Guattari si adaptandu-ne noilor realitati, se impun amplificarea si diversificarea discursului ecologic, deschiderea sa spre im­­bogatirea re­flexiilor privind interac­tiu­nile dintre mediu si provocarile sociale, culturale, politice, etnice s.a. aferente, promovarea unei gandiri complexe si transdisciplinare, a unei res­pon­sabi­litati a so­lidaritatii si durabilitatii devenirii bio­sferei.

Cel putin trei raman obiectivele de­venite acum vitale. Pe de o parte, construirea si afirmarea unei noi soli­daritati la nivelul speciei umane, pe baza constientizarii depline a destinului comun, filiatiei comune, ple­cand de la aceiasi stramosi si in ciuda diver­si­tatii culturale si particula­ritatilor individuale extraordinare (legate mai ales de specificitatea mediului natural si socio-economic de evolutie) si iden­ti­tatii cerebrale si afective profunde, ceea ce ar trebui sa conduca la consolidarea ideii, emi­­sa si fundamentata de E. Morin, a unei "patrii terestre", a unei Terre-patrie, justificata divers si multidimensional, modelata mental si afectiv si posibila operational si efectiv.

Pe de alta parte, se prefigureaza si trebuie acceptata si promovata o viziune a unei necesare "coevolutii" la nivelul biosferei, ca expresie a uni­citatii si originalitatii vietii pe planeta Pa­mant, si o ipoteza plauzibila viabila de continuare si dezvoltare a sa.

În sfarsit, mai ales in plan opera­tio­nal, ar urma sa se ajunga la amenajarea si promovarea unei coabitari compatibile, durabile si biunivoce, in­­tre megahabitatul uman si ecosistemul pla­netar, in sensul unei inte­grari treptate la nivelul esentelor.

Din aceasta perspectiva, pastran­du-si definitia initiala, ecosofia este chemata ca, regandindu-si priori­ta­tile, adaptandu-si arsenalul teoretic si asu­mandu-si noi responsabilitati pe ma­sura, sa devina suportul teoretic al transformarilor majore pe care le implica trecerea omenirii la faza de­cisiva a reasezarii ordinii ecoclimatice, avand ca miza esentiala reformularea locului omului in ecuatia existentei planetare.

Ceea ce implica noi interogatii, ras­pun­suri inedite, masuri indraz­nete, avand ca rezultanta o noua conceptie a adaptabilitatii rapide si majore la schim­bari radicale de mediu.

FELIX GUATTARI

Cele trei ecologii

Planeta Terra cunoaste o perioada de intense transformari tehnico-stiin­ti­fi­ce, care creeaza pericolul fenomenelor de dezechilibru ecologic care ameninta, daca nu li se aduce nici un reme­diu intr-un anumit termen, existenta vietii la suprafata. In paralel cu aceste dezechilibre, modul de viata uman, individual si colectiv, evolueaza spre o de­teriorare progresiva. Gradele de rudenie tind a se reduce la minimum, viata privata este cangrenata de consu­mul mass-media, viata conjugala si familiala se gaseste in mod frecvent "osificata" de o anumita standardizare a com­portamentelor, relatiile de veci­na­ta­te sunt in general reduse la cea mai slaba expresie a lor... Raportul de subiectivitate cu exterioritatea sa - fie ca este sociala, animala, vegetala, cosmi­­ca - se afla astfel atras intr-un fel de mis­care generala de implozie si de infantilism regresiv. Alteritatea tinde a pierde orice fel de asperitate. Turismul, de exemplu, se rezuma cel mai ade­sea la a calatori in mijlocul ace­lo­rasi redundante de imagine si comportament.

Formatiunile politice si instantele executive par totalmente incapabile de a intelege aceasta problematica in ansamblul implicatiilor sale. Chiar daca recent s-a nascut o constiinta partiala a pericolelor celor mai vizibile care ameninta mediul natural al societatii noastre, ele se multumesc sa abordeze in general domeniul daunelor industriale, iar acestea doar din perspectiva tehnocrata, in timp ce o singura ar­ti­cu­latie etico-politica, pe care o denumesc ecosofie, aflata intre cele trei registre ecologice - cel al mediului, cel al rapoartelor sociale si cel al subiectivitatii umane - ar putea lamuri in mod co­res­pun­zator aceste probleme.

Modul de viata de acum inainte pe aceasta planeta, in contextul accele­ra­rii mutatiilor tehnico-stiintice si al con­si­derabilei cresteri demografice, se afla in discutie. Fortele productive, datorita dezvoltarii continue a muncilor mecanice, demultiplicat prin revolutia informatica, vor face disponibila o cantitate din ce in ce mai mare de timp de lucru uman potential. Dar in ce scop? Cel al somajului, al marginalizarii opre­sive, al solitudinii, al inchiderii in sine, al angoasei, al nevrozei sau cel al culturii, al creatiei, al cercetarii, al re­in­ven­tarii mediului, al imbogatirii modu­rilor de viata si de sensibilitate? In lumea a treia, ca si in lumea dezvoltata, exista bucati intregi de subiectivitate colectiva care se prabusesc sau care se usuca in arhaisme, asa cum este cazul, de exemplu, cu exacerbarea redutabila a fenomenelor de integrism religios.

Nu va exista un raspuns real la criza ecologica la nivel planetar decat cu con­ditia ca opera unei autentice re­vo­lu­tii politice, sociale si culturale sa reorienteze obiectivele de productie de bunuri materiale si imateriale. Aceasta re­volutie nu va trebui sa priveasca doar raporturile de forta vizibile la sca­ra larga, dar si din domeniile moleculare de sensibilitate, de inteligenta si de dorinta. O finalitate a muncii sociale reglata in mod univoc de economia de profit si prin raporturile de putere nu ar putea duce, in prezent, de­cat la impasuri dramatice. Acest manifest al absurditatii tutelelor economice ce apasa asupra lumii a treia le conduce pe unele dintre acestea la o pauperizare absoluta si ireversibila. Este de asemenea evident si in tari precum Fran­ta, unde proliferarea centralelor nu­cleare aduce un risc asupra unei bune parti din Europa, cu posibile accidente de tipul celui de la Cernobil. Fara a vorbi de caracterul aproape deli­rant al milioanelor de dezvoltari nucleare, care, la cea mai mica defectiune tehnica sau umana, ar putea duce in mod mecanic la o exterminare colectiva. Traversand fiecare dintre aceste exem­ple, gasim aceeasi cauza a modurilor dominante de valorificare a activi­ta­tilor umane, astfel: cel al imperiului unei piete mondiale care lamineaza sis­te­mele de valori particulare, care pla­seaza pe acelasi nivel de echivalenta bunurile materiale, bunurile cultuale, siturile naturale etc.; cel care plaseaza ansamblul relatiilor sociale si al celor in­ternationale sub imperiul masinatiu­ni­lor politice si militare. Statele, in aceasta dubla perspectiva, isi vad rolul tra­ditional de mediere reducandu-se din ce in ce mai mult si punandu-se cel mai adesea in serviciul conjugat al in­stantelor de pe piata mondiala si al com­plexelor militaro-industriale. Aceas­­ta situatie este cu atat mai paradoxala cu cat vremurile sunt in curs de a fi re­vo­lutionate; or, lumea era plasata sub egida antagonismului Est-Vest, pro­iec­tie larg imaginara a opozitiilor dintre clasele muncitori-burghezi, din sanul tarilor capitaliste. Oare noile mijloace multipolare ale celor trei ecologii se vor substitui pur si simplu vechilor lup­te de clasa si miturilor lor de referinta? In mod sigur, o atare substituire nu va fi asa de mecanica! Dar pare, de aseme­nea, probabil ca aceste jocuri, care corespund unei complexificari extreme a contextelor sociale, economice si in­ter­na­tionale, vor tinde sa se afle din ce in ce mai mult in prim-plan.

Antagonismele de clasa mostenite din secolul XIX au contribuit initial la crearea de campuri omogene bipolarizate de subiectivitate. Apoi, in cea de-a doua jumatate a secolului XX, de-a lun­gul societatii de consum, bogatasii, clasa mijlocie, subiectivitatea muncitoare pura si dura s-au calmat. Chiar daca segregarile si ierarhiile nu au fost niciodata atat de intens vehiculate, acelasi invelis imaginar acopera ansamblul po­zi­tiilor subiective. Un acelasi sentiment difuz de apartenenta sociala a eli­berat vechile constiinte de clasa. (Las deoparte constituirea polilor subiectivi in mod violent eterogeni, precum cei ai lumii musulmane.) Alaturi de acestea, tarile asa-zise socialiste au introdus sis­temele de valoare "unidimensionalizante" ale Occidentului. Fostul egalita­rism de fatada al lumii comuniste lasa astfel locul unui serialism mass-media (acelasi ideal reactionar, aceleasi moduri de viata, acelasi tip de muzica rock etc.).

In ceea ce priveste axa Nord-Sud, cu greu ne imaginam ca situatia s-ar putea imbunatati in mod notabil. Desigur, la momentul actual, se poate gandi ca progresul tehnicilor agroalimentare permite modificarea datelor teoretice ale dramei foametei mondiale. Dar, pe teren, asteptand, ar fi iluzoriu sa ne gandim ca ajutorul inter­na­tio­nal, asa cum este astazi conceput si dis­tribuit, ar putea rezolva in mod durabil indiferent ce problema! Instaurarea pe termen lung a unor zone imense de mizerie, de foamete si de moarte pa­re sa faca parte integranta din monstruosul sistem de "stimulare" a "capitalismului mondial integrat". In orice caz, pe aceasta se intemeieaza implementarea "noilor puteri industriale", focare ale hiperexploatarii, precum Hong-Kong, Taiwan, Coreea de Sud etc.

In mijlocul tarilor dezvoltate, gasim acelasi principiu al tensiunii sociale si de "stimulare" prin disperarea instau­ra­rii de plaje cronice de somaj si a unei marginalizari a unei parti din ce in ce mai mari a populatiei tinere, a oamenilor in varsta, a muncitorilor "par­tia­li­zati", devalorizati etc. Indiferent unde ne-am afla, regasim acelasi paradox care pulseaza: pe de o parte, dezvoltarea continua a noilor mijloace tehnico-stiintifice, susceptibile a rezolva in viitor problematicile ecologice dominante si reechilibrarea activitatilor utilizate so­cialmente la suprafata planetei, si, pe de alta parte, incapacitatea fortelor sociale organizate si a formatiunilor subiective constituite de a acapara aceste mijloace pentru a le face operative. Si intre timp ne putem intreba daca aceasta faza paroxistica a la­mi­na­rii subiectivitatilor, bunurilor si mediilor nu este chemata a duce la o faza de de­clin. Aproape peste tot izvorasc re­ven­dicari de singularitate; semnele cele mai vizibile in acest sens rezida in multitudinea revendicarilor nationale, inca marginale ieri, si care iau din ce in ce mai mult prim-planul stiintelor politice. (In Corsica sau in Tarile Baltice exista o conjunctie intre revendicarile eco­logice si cele autonomiste.)

Actualmente, aceste probleme na­tio­naliste vor trebui probabil sa modifice profund raporturile Est-Vest si, in mod particular, configuratia Europei, al carei centru de gravitatie ar putea devia in mod decisiv catre un Est neutralizat. Opozitiile dualiste traditio­na­le care au ghidat gandirea sociala si car­tografiile geopolitice sunt depasite. Conflictualitatea ramane, dar se angajeaza in sisteme multipolare incompatibile cu ralierea la ideologii masiniste. De exemplu, opozitia dintre lumea a treia si lumea dezvoltata reiese din toa­te partile. Am vazut-o cu aceste "noi puteri industriale", a caror productivitate a devenit fara egal fata de bastioanele traditionale industriale ale Estului, dar acest fenomen este insotit de un fel de a treia mondializare interna a tarilor dezvoltate, ea insasi dublata de o exacerbare a problemelor privind imigrarea si rasismul. Daca nu ne in­­se­lam, marea miscare a unificarii economice a Comunitatii Europene nu va frana cu nimic aceasta a treia mondializare a zonelor importante din Europa. Un alt antagonism transversal celui al luptei de clasa ramane raportul bar­bat-femeie. La scara globala, con­di­tia femii pare departe de a se fi amelio­rat. Exploatarea muncii femeii, corelativa celei a copiilor, nu este cu nimic de invidiat fata de perioadele din secolul XIX! Si, intre timp, o revolutie subiectiva slugarnica nu a incetat sa supuna la munca femeia in timpul ultimelor doua decenii. Chiar daca independenta sexuala a femeii, in raport cu punerea la dispozitie a mijloacelor contraceptive si de avort, s-a dezvoltat intr-un mod extrem de inegal, chiar daca cres­te­rea integrismului religios nu inceteaza sa genereze o minoritate in propriul lor stat, un anumit numar de indici ne fac sa gandim ca transformarile de lunga durata - in sensul lui Fernand Braudel - isi urmeaza cursul (desemnarea femeilor ca sef de stat, revendicarea egalitatii barbat-femeie in instantele reprezentative etc.).

Tineretul, chiar daca macinat de ra­por­turile economice dominante, care ii confera un loc din ce in ce mai precar, si manipulat mental de productia de su­biectivitate colectiva prin mass-media, nu-si dezvolta nici macar propriile distante de singularizare in ceea ce priveste subiectivitatea normalizata. In acest sens, caracterul transnational al culturii rock este semnificativ in mod deosebit, aceasta jucand rolul unui anumit cult initiatic ce confera o pseudoidentitate culturala maselor im­por­tante de tineri, permitandu-le sa-si constituie un minimum de teritorii exis­tentiale. In aceste contexte de explozie, de descentralizare, de demultiplicare a antagonismelor si a proceselor de singularizare se nasc noile probleme ecologice. Sa ne intelegem bine, nu pretind nicidecum ca ele sa fie denu­mite ca "apanaj" pentru celelalte linii de fractura moleculara, dar mi se pare ca ele tintesc o problematizare care devine transversala acestora.

 Daca nu se mai pune problema, ca in perioadele anterioare de lupta de clasa sau de "aparare a patriei de socialism", de a face functionala o ideologie in sens univoc, se poate concepe ca, dimpo­tri­va, noua referinta ecosofica sa indice liniile de recompunere a practicilor umane in domeniile cele mai variate. La toate scarile individuale si colective, in ceea ce priveste viata cotidiana, ca si in privinta reinventarii democra­tiei, in registrul de urbanism, al crea­tiei artistice, al sportului etc., este vorba de fiecare data de a se inclina spre ceea ce ar putea fi dispozitivele de pro­ductie de subiectivitate, mergand in sen­sul unei resingularizari individuale si/sau colective mai degraba decat in cel al unei exploatari mass-media sinonima cu mizeria si disperarea. Perspectiva care nu exclude total definirea obiectivelor unificatoare, precum cele ale luptei impotriva foametei in lume, decizia privind despaduririle sau proliferarea industriei nucleare. Doar ca nu ar mai trebui sa fie vorba aici de cuvinte de ordine stereotipe, re­ductioniste, expropriind alte problematici mai singulare si care implica pro­movarea unor lideri carismatici.

Aceeasi viziune etico-politica traverseaza problemele rasismului, paleocentrismului, dezastrelor unui urbanism ce se vrea modern, ale unei crea­tii artistice eliberate de sistemul de pia­ta, de o pedagogie capabila sa inven­teze mediatori sociali etc. Aceasta problematica, in cele din urma, este aceea a productiei de existenta umana in noi­le contexte istorice. Ecosofia sociala va consta, prin urmare, in dezvoltarea de practici specifice ce vor tinde a modifica si reinventa modurile de a fi din sa­nul cuplurilor, din sanul familiei, din contextul urban, al muncii etc. Desigur, ar fi de neconceput sa pretindem o revenire la formulele anterioare, co­res­punzatoare unor perioade in care densitatea demografica era mai slaba si in care densitatea raporturilor sociale era mai puternica decat azi. Dar va fi vor­ba literalmente de a reconstrui ansamblul de moduri de a fi ca grup. Si aceasta nu doar prin interventiile "co­mu­nicationale", ci prin mutatiile exis­ten­tiale ducand la esenta subiec­ti­vi­tatii. In acest domeniu, nu vom tine cont de recomandarile generale, ci vom pune in opera practicile efective de experimentare, atat la nivel microsocial, cat si la marile scari institutionale.

Pe de alta parte, ecosofia mentala va fi obligata sa reinventeze raportarea subiectului la corp, la fantasma, la timpul care trece, la "misterele" vietii si ale mortii. Ea va trebui sa caute anti­doturi la uniformizarea mass-media si telematica, la conformismul modelor, la manipularile de opinie prin publicitate, sondaje etc. Modul sau de a fi se va apropia mai mult de cel al artistului decat de cel al profesionistilor "psy", obsedati mereu de un ideal perimat de stiinta. Nimic din acest domeniu nu se face in numele istoriei, in nu­mele determinismelor infrastructurale! Implozia barbara nu este cu totul ex­clusa. Si, din cauza unei asemenea abordari ecosofice (indiferent de numele pe care am vrea sa i-l dam), din cauza unei rearticulari a celor trei registre fundamentale ale ecologiei, putem prezice, din pacate, cresterea tuturor pericolelor: cel al rasismului, al fanatismului religios, al schismelor nationaliste bas­culand in redeschideri reactionare, cel al exploatarii muncii copiilor, al opre­siunii femeilor...

(Reproducere a unui manuscris original dat de catre autor lui Emmanuel Videcoq, anterior publicarii cartii sale fondatoare, Les trois écologies, la Editions Galilée, in 1989).

EDGAR MORIN

Cele trei principii ale sperantei in deznadejde

Cum sa speram? Armele de distrugere prolifereaza. Biosfera se degradeaza fara sa fi prefigurat actiunea vitala care sa o salveze si care sa ne salveze. Vechile barbarii ies din nou la su­pra­fata: vedem peste tot opera logicii raz­bunarii si fortelor distructive; acestea sunt aliate cu salbaticia de gheata a calculului tehno-economic. Modul nos­tru de cunoastere, care fragmenteaza stiinta in bucati disparate, ne face din ce in ce mai orbi si mai incapabili de a percepe problemele globale si fundamentale. Cum sa nu disperam?

Stiind ca exista trei principii ale spe­rantei in insasi disperarea.

Primul principiu al sperantei se afla in improbabil. Pentru a intelege sem­nificatia improbabilului, trebuie sa intelegem ce semnifica probabilul. Pro­babilul este ceea ce un spirit uman, intr-un loc anume dat, intr-un timp dat, dispunand de cele mai bune mijloa­ce de informare, poate sa-si imagineze ca va urma.

Probabilul nu este ineluctabil. Euripide deja o spusese prin intermediul celor trei tragedii ale sale, prin vocea co­rifeului: "ceea ce este probabil nu se in­­­tampla intotdeauna; cateodata, vreun zeu rau face sa intervina neprevazutul". Si s-a intamplat adeseori in istoria ome­nirii. Sa ne imaginam, pentru a lua un exemplu din istorie, ca acum 2.500 de ani puternica armata a unui pu­ternic imperiu (Imperiul Persan) ataca cateva mici cetati grecesti, precum Atena. Au fost doua razboaie medice. Era mai mult decat probabil ca Im­periul Persan sa zdrobeasca micile cetati grecesti. Si, totusi, in timpul primului razboi medic, Atena si Sparta au invins la Maraton gigantica armata persana. A doua oara, persii au invadat Grecia si, de aceasta data, au cucerit Atena, au pradat-o si au ars-o, cre­zandu-se invingatori; totusi, dupa cum am invatat din cartile de istorie, flota greaca de la Salamina a intins o capcana giganticei flote persane si a distrus-o. De la aceasta victorie a improba­bilului, ei bine, au trecut 500 de ani pana la aparitia democratiei si nasterea filosofiei.

In 1941, dominatia nazista asupra Europei era extrem de probabila. Ta­rile fusesera cucerite si ocupate una dupa alta; drapelul zvasticii flutura pe Partenon. In septembrie 1941, Wehrmachtul (armata germana) ajunsese la portile Leningradului, la portile Moscovei, la portile Caucazului.

Ce a facut ca sortii sa se intoarca? Au existat trei cauze.

Prima a fost aceea ca Hitler a in­­tar­ziat cu o luna ofensiva sa asupra Uniu­nii Sovietice, pentru a lichida definitiv rezistenta Belgradului, care nu accepta sa lase Wehrmachtul sa mearga in aju­torul armatei italiene respinse de mica armata greaca; prin urmare, a ata­cat la 21 iunie, o luna mai tarziu decat se prevazuse. Iar armata sa a fost surprinsa in fata Moscovei de o iarna extrem de precoce si brutala, care aproape a inghetat-o.

A doua cauza este ca spionul sovietic din Japonia, Sorge, l-a prevenit pe Sta­lin ca japonezii nu vor ataca Siberia, deoarece se pregateau pentru do­mi­natia Pacificului. Aceasta i-a permis lui Stalin sa-si retraga o parte din trupele din Extremul Orient, pentru a le aduce pe frontul de la Moscova.

Iar cea de-a treia cauza este ca Stalin a decis sa-l numeasca pe generalul Jukov pentru a conduce contraofensiva sovietica. Acesta a reusit in mod efec­tiv sa respinga armata germana cu 200 km. A fost prima infrangere a lui Hitler si prima victorie sovietica. Aproape in acelasi timp, Japonia ataca Pearl Harbour si SUA intra in razboi. Destinul s-a intors in numai doua zile, 5 si 6 decembrie 1941. Probabilul a in­­ceput sa devina improbabil, iar improbabilul a devenit probabil.

Cel de-al doilea principiu al spe­rantei vine din posibilitatile umane in­­­ca neactualizate. Einstein spunea ca omul nu utilizeaza decat 15% din ca­pa­ci­tatile sale cerebrale - este vorba de o cifra arbitrara, dar care ne indica in acceptiunea mea ca inca ne aflam in preistoria spiritului uman.

Putem pleca si de la ideea "omului generic", exprimata de tanarul Marx. Ce vroia sa zica prin "generic"? Nu era vorba de gene, deoarece acestea nu existau inca in stiinta din epoca sa. "Generic" inseamna cel ce detine in el in­­susi capacitati de generare si regenerare. Aceste capacitati tind sa adoar­ma, sa se sclerozeze in cadrul civilizatiilor; din restul, aici reluand intr-un nou mod o idee profunda a lui Jean-Jacques Rousseau - care vedea in civilizatii o anumita forma de decadere si de coruptie in raport cu capacitatile naturale ale fintei umane. Jean-Jacques Rousseau nu credea ca exista un om bun inainte de omul civilizat, dar stia ca ceea ce numea "bunatate", adica aceasta capacitate generatoare, putea sa se gaseasca inhibata in civi­li­za­tie. Capacitatea generatoare sau regeneratoare are nevoie cateodata de o rabufnire, o rabufnire pentru a se manifesta, precum Franta in 1789.

Trebuie sa ne gandim ca, astazi, for­tele generatoare si regeneratoare se ma­nifesta intr-un mod dispersat si em­brionar, dar nu ajung sa se desfasoare. In acelasi timp cu amplificarea fortelor de distrugere, acestea ar putea sa se dezvolte in cadrul crizei planetare pe care o traim. Astfel, ele ne arata ca trebuie sa ne schimbam drumul, ca ne tre­bu­ie un nou inceput. Putem da sens cuvintelor lui Heidegger: "Originea nu se afla in spatele nostru, ci in fata noastra".

Astfel, putem formula un al doilea principiu al sperantei, pornind de la potentialitatile generice (generatoare si regeneratoare) ale umanitatii.

Cea de-a treia sursa de speranta vine din posibilitatile de metamorfoza. Ce este o metamorfoza? Avem numeroase exemple din natura, mai ales din lumea insectelor. Vedeti o omida in­trand intr-o crisalida. Ce se intampla in aceasta crisalida? Omida va incepe sa se autodistruga, pastrandu-si sistemul nervos, iar acest proces de autodistrugere este in acelasi timp autoproductia si autocrearea unei noi fiinte, care insa este aceeasi; are aceeasi identitate, in­­sa este diferita prin calitatile si aptitudinile sale. Iar atunci cand crisalida se deschide, ei bine, apare un fluture care isi incepe zborul.

Prima mare metamorfoza care a intervenit pe Terra este cea a trans­for­ma­rii unei organizatii strict fizico-chimice intr-o autoorganizatie vie. Aceas­ta autoorganizatie poseda calitati, posibi­li­tati inexistente la nivelul orga­ni­zatiilor strict fizice sau chimice. Ea se poate reproduce, repara, misca, cunoas­te. Ea s-a nascut in vreme ce sisteme fizico-chimice din ce in ce mai diverse, bo­gate si complexe au atins o limita a dezvoltarii; nu se putea, prin urmare, decat fie sa se prabusasca, fie sa se tran­sforme intr-un meta-sistem mai com­plex si mai bogat: meta-sistemul viu.

Vreme de milenii, umanitatea a fost alcatuita din mici societati de va­na­tori-culegatori fara organizare statala, fara agricultura, fara orase, fara legi. Totusi, in cinci puncte ale globului, Orientul Mijlociu, bazinul Indusului, China, Mexic, Peru, un anumit nu­mar din aceste societati s-au gasit im­­preuna intr-un stat cu o densitate demografica noua si s-au unificat si transformat in meta-societati, socie­ta­ti­le istorice cu agricultura, cu state, cu orase, care au contribuit la dezvoltarea marilor civilizatii. Nu totul a fost un progres, deoarece multe calitati umane s-au pierdut odata cu societatile arhaice, iar multa violenta si distrugere a intervenit odata cu societatile istorice. Insa ceea ce vreau sa remarc este ca a intervenit un moment "istoric", in care au fost exercitate forte de metamorfoza.

In ziua de azi, planeta nu mai poate sa infrunte problemele mortale si nici sa-si trateze problemele vitale.

Suntem in era globalizarii, dar aceasta ar trebui depasita intr-o "societate lume". Suntem in plina dezvoltare, dar aceasta ar trebui depasita in ideea unei politici a civilizatiei si a unei politici a umanitatii. Suntem in­­tr-un stat al haosului, un stat al agoniei; dar stiti ca acest cuvant, "agonie", sem­nifica "lupta suprema intre fortele mortii si cele ale vietii" si ca, in mod paradoxal, ceea ce poate aduce moartea poate aduce si o viata noua.

Exista deci speranta unei metamorfoze a societatilor noastre actuale in­­­­tr-o societate lume de tip nou.

Prin urmare, putem spune ca, cu cat suntem mai incapabili de a ne confrunta cu problemele noastre vitale, cu atat mai mult ne apropiem de o catastrofa, cu atat mai mult ne apropiem de o posibila metamorfoza. Astfel, spe­ran­ta poate creste odata cu disperarea. Poetul Hölderlin spunea: "Acolo unde creste primejdia, creste si ceea ce ne sal­vea­za de aceasta".

Toate acestea ne arata ca speranta nu este o certitudine, ca speranta trebuie sa creasca, paradoxal, odata cu dis­perarea si ca ideea de metamorfoza a devenit salutara, poate cea mai importanta dintre toate. Insa este evident ca, inainte de a exista o transformare, inainte de aparitia unui nou sistem, nu o putem concepe, nu o putem de­fini. Putem doar sa aratam ca ar trebui schimbata calea pe care o urmam, ca ar putea aparea o noua cale si ca aceasta este calea sperantei.

(ianuarie 2007)