Evoluția tipului de utilizare partizană a tensiunilor interetnice

După integrarea noastră în UE, sentimentul de deresponsabilizare politică față de problematica raporturilor interetnice s-a accentuat și cu singuranță este timpul, mai bine mai târziu decât deloc, ca principalele partide să imagineze politici care să răspundă la sfidările evidente pe care această problematică ni le pune azi și ni le va pune și în viitor.

Toleranța față de minoritățile etnice este o condiție necesară, nu și suficientă, pentru dialogul interetnic. De altfel, dialogul in­teretnic autentic se înrădăcinează numai în­tr-un context în care problematica to­le­ranței nici nu mai este de actualitate, to­le­rarea celuilalt fiind deja un bun comun al cul­turii politice dominante.

Un astfel de context s-a creat treptat în România postcomunistă, rolul politicului devenind unul important, dar sensul in^­flu­enței politicului a oscilat în timp. Evoluția este spectaculoasă, pentru că am plecat de la instrumentalizarea politică, poate și pro­vocarea evenimentelor tragice de la Târgu Mureș, din martie 1990, pentru a ajunge, în noiembrie 2014, la alegerea unui re­pre­zen­tant al unei minorități naționale în frun­tea statului român. Totuși, această evoluție nu este lineară, nu știm dacă este ireversibilă și merită deci să analizăm câ­teva dintre caracteristicile ei, pentru a ve­dea în ce măsură politicul mai poate in­fluența, în bine sau în rău, firescul to­le­ranței interetnice.

Ieșită din ceaușismul național-co­mu­nist, România a pășit cu stângul în anul 1990, an al unei intense pro­pagande naționaliste, fiind vizată cu precădere minoritatea maghiară. În loc ca democratizarea să însemne și un în­ceput al pedagogiei în favoarea toleranței interetnice, puterea statală dominată de Frontul Salvării Naționale a preferat o pe­dagogie a suspectării minorităților, fie că ele erau politice sau etnice.

Colecțiile ziarelor de atunci, începând cu oficialul FSN Azi, dar continuând cu o multitudine de ziare locale, mai ales din Transilvania, apropiate de același partid, ne arată o încercare a Frontului de a trans­forma discursul antimaghiar, ideea de pe­ricol la adresa integrității naționale, re­flexul de apărare în fața unei minorități văzute ca ostile, într-un combustibil pri­vilegiat în timpul campaniei electorale de dinaintea alegerilor de la 20 mai.

Momentul violențelor interetnice de la Târ­gu Mureș din 19-21 martie 1990 a re­activat întreaga pedagogie a urii dez­vol­ta­tă de propaganda statului comunist. Româ­nia face astfel un dublu pas înapoi. Din punctul de vedere al culturii politice, par­ti­dul dominant, FSN, și structuri civice aliate, în primul rând asociația Vatra Ro­mâ­nească, consolidează forme de xe­no­fo­bie, în special antimaghiare, care păreau de­finitiv depășite în decembrie 1989. Aceas­tă instrumentalizare politică a discursului naționalist de tip ceaușit a dus la con­so­li­darea sentimentului de con­ti­nuitate struc­turală cu perioada pre-1989, atât la ni­ve­lul culturii politice generale, cât și la ni­ve­lul culturii instituționale a statului român de la începutul tranziției. În acest sens, se puneau atunci întrebări legitime cu pri­vi­re la natura democratică a acestei tranziții.

Cea de-a doua consecință majoră, care pune violențele de la Târgu Mureș în relație directă cu cele din iunie de la București, este aceea a semnalului pe care îl dă­dea România țărilor occidentale. Acest sem­nal părea că este cel al refuzului stan­dardelor occidentale, așa cum și formula iliesciană „democrație originală“ dorea să acrediteze. Noua putere semnala astfel că România este un caz aparte, ina­si­mi­la­bil standardelor democrațiilor libe­ra­le. Con­trastul era cu atât mai mare, cu cât Un­ga­ria devenise una dintre țările care, în acea perioadă, se deschide cel mai repede către Occident, atât din punct de vedere politic, cât și prin infuzia masivă de ca­pital străin, în timp ce modelul românesc rămânea in­spi­rat de nefericitul slogan al ma­ni­fes­tațiilor pro-Iliescu „Nu ne vindem țara“.

Este aparent paradoxal că un asemenea con­text a putut produce în 1991 o Cons­tituție în care, deși în mod semnificativ este păstrată formula desuetă de „stat național“, prevede totuși o reprezentare parlamentară generoasă a minorităților naționale. Paradoxul este aparent tocmai pentru că FSN a încercat să-i utilizeze pe re­prezentanții „celorlalte minorități de­cât cea maghiară“ împotriva UDMR. Ste­nogramele Adunării Constituante ne arată cum reprezentanții FSN utilizează ar­gu­mentul votului pozitiv pentru textul cons­tituțional al reprezentanților minorităților ca armă împotriva UDMR, care, votând contra, este considerat ca fiind lipsit de lo­ialitate față de statul român, pentru că a votat „cu fața spre Budapesta“. De altfel, un argument similar este utilizat și îm­potriva majorității parlamentarilor PNȚcd și PNL, care votează și ei împotrivă.

Atitudinea „regimului Iliescu“ față de UDMR este caracterizată de un amestec de naționalism cu intoleranța față de ideea de opoziție politică. În acest sens, cooptarea de către partidele istorice a UDMR în cadrul Convenției Democratice a avut un rol important în economia nor­malizării prezenței unui partid etnic, UDMR, în centrul vieții politice postcomuniste. Participarea UDMR în CDR a avut inițial un preț politic important pentru alianța opoziției, care era deja ținta unor dis­cur­suri care puneau la îndoială patriotismul liderilor săi, începând cu Corneliu Coposu. În timp însă, creșterea nemulțumirii față de Iliescu și aliații săi a pus mai bine în lu­mină dimensiunea instrumentală a dis­cur­sului naționalist și xenofob. După 1992, ti­pul acesta de discurs a fost purtat atât de lideri FDSN-PDSR, cât și de aliații aces­to­ra din PRM, PSM și PUNR. Alianța acestor partide, care a susținut guvernarea Vă­că­roiu, era de altfel caracterizată de un na­ționalism care reiese chiar din ziarul gu­vernului, Vocea României. O „voce“ a in­toleranței, care anula în plan intern cre­di­bilitatea oricăror eforturi diplomatice ale României.

Campania electorală din 1996 nu este lip­sită nici ea de atacuri xenofobe, mai ales can­didatul CDR, Emil Constantinescu, e prezentat ca un pericol pentru integritatea teritorială a României. Totuși, Cons­tan­ti­nescu va fi ales, într-o măsură importantă, și datorită votului maghiar, iar UDMR va participa la toate cele trei guverne din perioada 1996-2000. Schimbarea sta­tu­tu­lui UDMR din partid de opoziție în partid guvernamental a schimbat și întreaga pro­blematică a raporturilor minoritate-ma­jo­ritate. Deși nu devine chiar un partid ca toate celelalte, există o banalizare a pre­zenței reprezentanților UDMR în funcții de conducere. Este meritul istoric al CDR de a fi asumat riscul politic care a dus la această banalitate. Este și consecința ori­en­tării prooccidentale a României, orientare care nu va fi anulată după noua alternanță de la sfârșitul anului 2000.

După decembrie 1999, când Ro­mânia primește statutul oficial de candidată la integrarea în UE, amintirea anilor 1990 per­sistă în imaginea pe care par­tenerii europeni o au despre România, mai ales la nivelul problemelor in­ter­et­ni­ce. Poate asta explică și relativa neglijare a problematicii romilor. Politic vorbind, UDMR beneficiază de o aură proeuropeană care devine o adevărată rentă politică. Ast­fel, după 2001, guvernarea Năstase sem­nează un protocol cu UDMR, asta deși era de multe ori susținută în parlament de mult mai numerosul grup parlamentar PRM. Tot în acea perioadă, Adrian Pău­nescu era senator PSD și continua, in­clu­siv datorită emisiunilor TV pe care le rea­liza, să propage vechiul naționalism ceau­șist a cărui nostalgie pare că nu părăsise partidul de guvernământ de atunci.

UDMR devenea astfel un fel de cauțiune politico-morală în relația cu partenerii externi, iar prezența sa la guvernare sau în parteneriat cu partidele de guver­nă­mânt a eliberat în mod nejustificat prin­ci­palele partide de guvernământ de pro­ble­matica interetnică. Deși partidele sunt în general laboratoare foarte slabe de politici publice, tema raporturilor interetnice pu­ne în evidență un adevărat vid de idei. Este ca și cum această temă ține numai de raporturile noastre cu partenerii europeni și mai ales de negocierile politice pentru diverse coaliții cu UDMR.

După integrarea noastră în UE, acest sen­ti­ment de deresponsabilizare politică față de problematica raporturilor interetnice s-a accentuat și cu singuranță este timpul, mai bine mai târziu decât deloc, ca prin­cipalele partide să imagineze politici care să răspundă la sfidările evidente pe care această problematică ni le pune azi și ni le va pune și în viitor.