Pe aceeași temă
Ca şi protipendada americană, cea română îşi trăia mondenitatea „anilor nebuni“ cu acelaşi amestec de frenezie hedonistă şi sentiment al eşecului existenţial.
Depresiv şi nevrotic, obsedat de eşec şi ratare, Francis Scott Fitzgerald nu intră în tiparele „robusteţii“ americane vitaliste ale prozei unor Dos Passos, Dreisier, Steinbeck, Caldwell, Hemingway sau chiar ale mult mai liricului, nefericitului Thomas Wolfe. Cel care a definit sensibilitatea modernistă interbelică printr-o formulă memorabilă – the Jazz Age - a fost un atipic în interiorul generaţiei sale „pierdute“. Atipic, dar preţuit pe bătrânul Continent, ca şi alţi prozatori cu sensibilităţi „europene“ de peste Ocean: Edgar Allan Poe, în primul rând, sau Henry James. Fitzgerald scrie, desigur, din interiorul unei „lumi a succesului“ căreia îi înregistrează însă, cu un lirism crepuscular foarte caracteristic, partea de umbră şi pulsiunile autodistructive. Pe drept cuvânt, cartea sa fanion, The Great Gatsby, a putut fi citită (şi) ca o demitizare a visului american.
Nu s-a discutat, din păcate, aproape deloc despre afinităţile dintre el şi prozatorii noştri interbelici. Singura referinţă mai importantă îi aparţine lui Mircea Cărtărescu (în Postmodernismul românesc) şi are în vedere Patul lui Procust. Într-adevăr: în pofida mult invocatelor raportări la Proust sau Gide, romanul camilpetrescian din 1933 prezintă – ca sensibilitate, nu ca tehnică narativă – mai multe elemente comune cu Marele Gatsby, cuplurile Fred Vasilescu-Doamna T. şi Emilia Răchitaru-Ladima evocând eşecurile şi stilul de viaţă al lumii lui Jay, Daisy, Nick Carraway şi Jordan Baker. Nu e deloc sigur că scriitorul nostru îl citise pe Fitzgerald. Ceea ce ştim e că prietenul său Ion Vinea semna în Adevărul din 27 mai 1927 un comentariu empatic despre traducerea franceză a cărţii lui Francis Scott, apărută în Statele Unite cu doi ani înainte. Ar fi poate de reamintit în acest sens faptul că prima întâlnire dintre Fred Vasilescu şi doamna T. s-a produs la o manifestare având toate datele marii expoziţii internaţionale a revistei Contimporanul (1925)... În amintita recenzie, Vinea – coleg de generaţie cu Camil Petrescu şi cu... Fitzgerald – îşi amenda radical, pornind de la Gatsby le magnifique, consideraţiile despre iminenţa „dispariţiei romanului“ în favoarea reportajului şi, în genere, a nonficţiunii-document (mai adaptate ritmului vieţii moderne), apreciind infuzia salvatoare de poezie din „povestea“ realistă a scriitorului american. Deloc întâmplător, singurul său roman cât de cât finit, Lunatecii, scris în anii ´30-´40, dar apărut postum, în 1965, va fi vizibil marcat de experienţa fitzgeraldiană cu care îşi descoperise afinităţi structurale. Unul dintre motto-urile capitolelor este extras din chiar originalul american al lui Gatsby... (între timp, Vinea, stimulat de Ion Barbu, învăţase limba engleză pentru a-i putea traduce pe Poe şi Shakespeare). Totodată, episodul vindecării cu dus-întors a eroinei Laura Feraru aminteşte, frapant, de cazul bolnavei Nicole Diver din Tender is the Nigth (ambele cu un coté autobiografic, personajul Laurei fiind, în parte, inspirat de partenera lui Vinea, Henriette Yvonne Stahl, iar cel al lui Nicole – de Zelda Sayre, soţia lui Francis Scott). Pot fi identificate, eventual, în obsesiile Lunatecilor şi ecouri din The Beautiful and Damned (1922). Oricum, ansamblul cărţii e dominat de o melancolie dezabuzată care nu i-ar fi displăcut deloc lui Scott.
Alături de Vinea - cel mai „fitzgeraldian“ dintre scriitorii noştri interbelici - şi de amintitul roman al lui Camil Petrescu, am mai putea invoca pe aceeaşi linie şi câteva titluri de Cezar Petrescu, precum La Paradis General şi, mai ales, Baletul mecanic, chiar dacă scrise într-o manieră mai şarjată. Nu sunt străine de spiritul Jazz Age nici Întoarcerea din rai, Huliganii sau mult mai romanticul Nuntă în cer de Mircea Eliade (admirator declarat, la acea dată, al prozei nord-americane moderne). Nu avem niciun motiv să afirmăm că ar fi vorba aici de influenţe directe ale lui Fitzgerald. Există însă un „aer de familie“ ce apropie aceste romane şi care vine din atmosfera „epocii jazzului“. Ca şi protipendada americană, cea română îşi trăia mondenitatea „anilor nebuni“ cu acelaşi amestec de frenezie hedonistă şi sentiment al eşecului existenţial. Sentimentul de „dans pe un vulcan“ într-un timp al Marii Crize ce se precipită spre dezastru devine acut în romanul neterminat The Love of the Last Tycoon al lui Fitzgerald (coincidenţă: protagonistul său, inspirat de producătorul hollywoodian Irving Thalberg, va sfârşi într-un accident de avion, precum Fred Vasilescu).
După căderea Cortinei de Fier, în 1948, proza autohtonă nu va mai avea multă vreme puncte de contact cu cea fitzgeraldiană, dar se va arăta tot mai interesată de alte formule americane. Prin Marin Preda, regăseşte ceva din comportismul prozei rurale „de familie“ a lui Steinbeck şi Caldwell, iar prin D.R. Popescu sau Ştefan Bănulescu va întâlni fantasmele provinciilor imaginare din romanele „sudistului“ Faulkner. Va urma influenţa beatnicilor şi a postmodernilor, amplificată mai ales în ultimele două decenii. Povestea continuă...
