Globalizarea nu sufocă localismul

Deşi acum privim localismul sau globalizarea din perspectivă politică sau economică, relaţia dintre ele a fost rezolvată fascinant într-o ecuaţie culturală.

Putem concilia oare globalizarea cu lo­ca­lismul? Se pare că da, cel puţin aşa a lăsat să se înţeleagă Christine Lagarde la ultima reuniune a Fondului Monetar Inter­na­ţio­nal şi a Băncii Mondiale din acest an. Îna­inte de a răspunde întrebărilor jur­na­liş­ti­lor, ea a lăudat bucătăria peruană, nu în­tâmplător, ci din politeţe, deoarece se afla la Lima. „Bucătăria peruană“, zicea La­garde, „este un amestec al celor mai bu­ne practici din toată lumea, care rafi­nea­ză şi actualizează reţete tradiţionale, pe care le îmbunătăţeşte cu ajutorul unor ingrediente variate“.

Ei bine, aşa trebuie să stea lucrurile şi din perspectiva acomodării între ceea ce este local şi lumea largă. Acum, localismul este un termen într-o oarecare vogă, descriind în esenţă doctrine politice care pun accent pe chestiunile locale. Localismul sfidează oarecum regionalismul, deoarece este cen­trat pe interesele, nevoile şi aşteptările unei comunităţi punctuale, mai restrânse.

De aceea politicienii britanici, de pildă, îngrijoraţi de potenţialul pericol al inde­pendenţei Scoţiei sau Irlandei de Nord, au sărit în acţiune, acceptând localismul. Ma­rea Britanie are o lege a localismului, care transferă comunităţilor locale şi pri­mă­rii­lor mai multe puteri, dar care este cri­ti­cată de sceptici ca fiind de fapt o capcană prin care centrul, Londra, controlează jocul.

Legea britanică

Până la urmă, localismul, aşa cum este el asumat, înţeles şi aplicat concret de bri­tanici, se referă la sfera administrării lo­cale. Gerry Stoker, în lucrarea sa Noul lo­calism, politici progresiste şi democraţia, defineşte noţiunea ca fiind acea „strategie care urmăreşte să transfere puterea şi resursele de la controlul central către ma­nagerii din prima linie, către struc­turi democratice locale, consumatori şi comunităţi locale, într-un cadru agreat de standarde minime şi priorităţi de politici naţionale“.

Desigur, şi noi avem spitale sub controlul primăriilor locale, dar localismul britanic dă posibilitatea comunităţilor să con­tro­leze activitatea acestora, prin intermediul unui consiliu de supraveghere în care sunt membri reprezentanţii cetăţenilor. La fel se petrec lucrurile şi în şcoli. Deci doc­trina asta abstractă aplicată propune un control direct al comunităţii locale asupra serviciilor prestate de fapt pe banii sta­tului, ceea ce, până la urmă, asigură o ca­litate mai bună a acestor prestaţii. Lo­ca­lismul aplicat insistent dă, până urmă, li­bertatea administraţiilor locale de a se îm­prumuta din pieţele financiare pentru di­verse investiţii. Şi la noi există primării, cum ar fi Aradul, Oradea sau Bucureştiul, care s-au împrumutat din pieţele de ca­pital interne sau internaţionale prin emi­siuni de obligaţiuni şi şi-au finanţat di­ver­se proiecte. Ceea ce diferenţiază ex­pe­ri­enţa britanică este însă carapacea clară legislativă care defineşte localismul, dând comunităţilor şanse mai mari de control asupra administraţiei, dar stăvilind ex­cesele.

Dar exemplul britanic, aşa cum era de aşteptat, pragmatic, nu descrie complet localismul. Pentru britanici, nu e nicio încleştare între localism şi globalizare, dim­potrivă, economia este intens co­nec­ta­tă la restul lumii, iar afacerile locale be­neficiază de această deschidere.

Există însă şi o fibră antagonică între cele două noţiuni, intens speculată de eco­lo­gişti şi de extrema stângă, de pildă, care văd în localism soluţia de rezervă în lupta antiglobalizare. Şi sunt diverse fronturile de luptă împotriva globalizării.

Noi nu ne vindem ţara!

În primii ani ai democraţiei noastre ro­mantice, de tranziţie, o parte din po­pu­laţie, stimulată de politicieni diverşi, a pro­testat împotriva globalizării: „noi nu ne vindem ţara!“. Acesta a fost un strigăt antiglobalizare, care a avut ca efect ab­senţa investiţiilor străine directe. Ce-am câştigat? Nimic. Acolo unde strigătul n-a apărut, în Polonia sau în Cehia, ţări care au pornit umăr la umăr cu noi pe drumul economiei de piaţă, salariile sunt astăzi de vreo trei ori mai mari ca la noi. Dar aceas­ta este o perspectivă mai largă a opoziţiei între local şi global.

Emigrarea e un fenomen al globalizării

În această vară, lumea financiară a trăit sub imperiul nesiguranţei, al panicii chiar şi al aşteptării. A devenit clar că economia globală nu a ieşit din zodia nefastă a crizei financiare declanşate în 2008. Se mişcă pie­ţele financiare, se schimbă raportul de forţă economică. În plus, avem un război civil în Siria care a alungat milioane de oameni de la casele lor şi i-a risipit prin re­giune, mai apoi prin lume. S-a creat mul­tă emoţie în momentul exodului sirian către Europa. Se va opune o repulsie lo­cală aşezării acestor emigranţi în orăşelele Europei? E greu de spus. Până la urmă, emigrarea este un fenomen al globalizării.

Iniţial, globalizare a însemnat şi mişcarea liberă a oamenilor, nu doar a mărfurilor sau a banilor. Astăzi, când asistăm la exo­dul dramatic al milioanelor de sirieni alun­gaţi de acasă de teroare, foamete şi lipsa încrederii în ziua de mâine, ne putem aştepta şi la demonizarea globalizării.

Pentru profesorii de economie Richard Bald­win şi Philippe Martin, au existat două valuri recente de globalizare: cel din­tâi episod a început la mijlocul secolului al XIX-lea şi s-a terminat odată cu izbuc­nirea primului război mondial. Valul se­cund a început după cel de-al doilea răz­boi mondial şi continuă şi astăzi. Un stu­diu al Organizaţiei Mondiale a Comer­ţu­lui arăta că ambele valuri de globalizare au fost acompaniate de emigrare masivă. Până la urmă, globalizarea are o di­men­siune comercială, în care mărfurile circulă libere, fără bariere vamale, o alta finan­ciară, în care banii se mişcă în pieţe financiare globale, fără restricţii, şi o alta socială, în care apare exodul milioanelor de oameni în căutarea unei vieţi mai bu­ne. În primul val al globalizării s-au mişcat zeci de milioane de europeni către Statele Unite, Canada, Australia sau Noua Zeelandă. Marea Britanie, de pildă, a pier­dut în acest prim val aproape 10% din po­pulaţie, potrivit lucrării Două valuri ale globalizării: asemănări superficiale, deo­sebiri fundamentale, a lui Baldwin şi Mar­tin. Desigur, ulterior au apărut restricţiile impuse migraţiei, căci până atunci miş­carea populaţiei era liberă, ne­stân­jenită de vreo restricţie. După cel de-al doilea război mondial, a înflorit exodul oa­me­nilor în căutare de lucru şi emigrarea din cauze politice. Desigur, eficienţa Cortinei de Fier a redus atunci dramatic di­men­siu­nile emigraţiei politice.

Repulsia faţă de globalizare este însă ar­tificială, creată prin retorică pură. Pie­ţele libere, atribut al globalizării, au creat bu­năstare, au procurat capital pentru in­vestiţii şi au creat locuri de muncă. Ade­văratele obstacole în calea bunăstării nu sunt investiţiile străine, ci corupţia şi ine­ficienţa guvernărilor locale. Pe harta lumii sărăcia este direct proporţională cu ni­ve­lul corupţiei, au intensităţi aproape egale.

Oferta locală, cerere globală

Un exemplu de împletire a intereselor între localism şi globalizare este turismul ru­ral. La noi, de pildă, el a înflorit cu aju­torul finanţărilor europene. Dar banii eu­ropeni accesaţi de pensiunile locale sunt un efect al globalizării, al integrării în Uniunea Europeană. Mai mult, atragerea turiştilor străini în aceste locuri este o sursă nu doar a bunăstării proprietarilor pensiunilor, ci şi a localităţii în general. Are deci sens să aşezăm pe poziţii anta­gonice oferta locală şi cererea globală?

Există o vorbă în folclorul corporaţiilor: gândeşte global, acţionează local. Noi, din păcate, nu am construit nimic de an­vergură globală. Nu avem companii ro­mâneşti ale căror afaceri să fi înflorit prin alte ţări, care să aibă subsidiare regionale, aşa cum au cehii, polonezii sau ungurii. Gândim local, ba uneori avem nostalgii protecţioniste, înţelegând destul de vag ce înseamnă globalizare. Sunt însă con­forta­bili în spaţiul local.

Localismul, ca şi globalizarea nu se re­zu­mă strict la chestiuni politice. Ambele au logică în registru economic: banul este forţa care le desparte şi le apropie. Dar pu­tem vorbi despre localism, ca şi despre globalizare în cultură. Aici lucrurile sunt fluide, iar globalizarea a scos în lume arta indiană, persană sau japoneză, de pildă, încă din epoca Renaşterii. Putem spune deci că, deşi acum privim localismul sau globalizarea din perspectivă politică sau economică, relaţia dintre ele a fost re­zol­vată fascinant într-o ecuaţie culturală.

*Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional