Pe aceeași temă
Viitorul statului român este unul dintre aspectele care merită atenția maximă a tuturor cetățenilor. Zgomotul public irelevant trebuie ignorat pentru a se putea stabili cu luciditate ce va face acest stat, cât ne va va costa și dacă va fi sau nu o afacere bună pentru fiecare cetățean în parte. Ar trebui să ne folosim libertățile pentru a-i alege caracteristicile în deplină cunoștință de cauză, astfel încât să aflăm cât mai precis încotro (să) ne îndreptăm. În opinia mea, soluția statului minimal se detașează ca cea mai benefică și mai prudentă dintre posibilități.
Realitatea curentă și trecutul statului român arată îndelungate serii de eșecuri atât la nivelul regimurilor politice în ansamblu, cât și la nivelul contraperformanțelor organizațiilor de stat individuale, precum cele din domeniile sănătății și educației, sistemelor de pensii, companiilor publice de transport etc. Cotidiene sau istorice, exemplele abundă și avertizează împotriva oricăror proiecte de stat prea ambițioase pentru viitor.
Cauza principală a disfuncționalităților statului este dezalinierea cronică a intereselor sau, mai precis, prevalența unuia dintre cazurile sale particulare tipice, numit problema principal-agent, care descrie diferențele de interese dintre două părți la un contract prin care una o angajează pe cealaltă să facă ceva. Putem observa cu ușurință că alinierea de interese dintre un reprezentant sau organizație a statului și cetățenii, comunitatea sau societatea pe care ar trebui să o deservească este mult mai mică decât, spre comparație, alinierea activităților unei firme față de interesele clienților săi. Alinierea de interese presupusă de funcția publică este distorsionată și diluată de multiple intermedieri relaționale, precum diversele legi, reprezentarea politică sau relațiile dintre reprezentanții politici și administrația publică. Concomitent, managementul amplelor și diverselor birocrații care compun statul este extins mult dincolo de limitele posibilităților sale și nu poate compensa efectele negative ale dezalinierilor sistematice de interese.
Situația este agravată și de dispersia resurselor statului înspre nenumărate obiective, extrem de diverse, la care se adaugă unele noi prin fiecare nouă lege sau reglementare. Nu le-ar putea îndeplini pe toate nici dacă toți reprezentanții săi ar fi permanent animați de cele mai bune intenții.
Oricâte reforme s-ar face, ar fi sortite eșecului: în practică, s-au dovedit a fi reversibile și temporare. Ar fi plin de sens să ajungem la o organizare mult mai stabilă decât nesfârșita oscilație între reforme și contrareforme.
Iată de ce este util să împărțim totalitatea destinațiilor posibile ale statului (modele) în categoriile: stat minimal și state nonminimale. Ultimele pot fi atât de diverse precum: statul social sau asistențial, statul puternic, statul antreprenorial, statul totalitar etc. Estimând funcționarea lor cu ajutorul puternicei lentile teoretice a analizei nivelului de aliniere a intereselor, putem observa cu destulă ușurință că toate alternativele nonminimale au doar trei posibile destine: să fie corupte și ineficiente, să funcționeze ca o dictatură sau ambele în același timp.
Niciuna dintre aceste destinații nu este atractivă, dar există o soluție elegantă. Potrivit definiției sale clasice, statul minimal s-ar concentra asupra a numai trei obiective principale: apărarea, justiția și poliția și ar lăsa piețele să se ocupe de celelalte mult mai bine.
Ca, spre exemplu, de asistența socială. Prin multiple eficiențe economice, minimizarea statului ar avea printre efectele sale principale creșterea masivă a cererii pentru muncă și a salariilor în sectorul privat. În privința protecției sociale, este evident că un stat minimal ar putea îndeplini mult mai bine exact aceleași funcții ca și cel actual. În primul rând, relația de protecție socială dintre stat și asistat ar deveni una strict financiară, adică statul doar ar achita notele de plată pentru asistați de la diverși furnizori de servicii private, precum: spitale private, supermarketuri, școli private, transporturi și curierate private etc. În acest fel s-ar elimina ineficiențele create de operarea publică a furnizorilor de servicii prin meținerea de ample birocrații, precum și pierderile financiare corelate și, în același timp, ar crește calitatea serviciilor oferite săracilor. În al doilea rând, statul minimal ar fi relativ mai bogat decât cel actual și și-ar permite cu mult mai multă ușurință aceste cheltuieli, tranzitoriu sau nu.
Indiferent din ce punct de vedere am privi lucrurile, cu singura condiție ca acesta să fie unul obiectiv și nu unul dictat de urmărirea unor interese conjuncturale, statul minimal este soluția cea mai potrivită pentru România și, totodată, singura care nu a mai fost încercată până acum.
HORIA TERPE,CADI Eleutheria
