Interviu cu DORU LIONĂCHESCU: Ieșirea din criză nu poate fi bazată decât pe disciplina financiară

Cum vedeți, din perspectiva unui om care este im­plicat în zona investițiilor și care urmăreşte evoluțiile din mediul de afaceri, disputa aceasta din Europa: pro-austeritate vs. pro-creștere ? Este reală sau are mai degrabă o componentă primordial ideologică?

Eu cred că este exclusiv ideologică. Când vorbesc adep­ții austerității, avem de a face cu un dialog articulat, cu ar­gu­men­te, cu susținere, cu bun-simț economic. Se ba­zează pe legitățile economice. Când vorbim de tabăra cea­laltă, care, în primul rând, e destul de disipată și reu­neș­te, în general, voci de tip antisistem, nestructurate, fără argumentație, nimeni nu poate să articuleze o strategie sau o idee de ieșire din criză bazată pe alte criterii decât ce­le referitoare la disciplina financiară, a trăi în limitele a ce produci, la reducerea îndatorării, adică argumentele ti­pic de austeritate. Când te uiți la toți apologeții așa-zisei filozofii a creșterii, toți derapează cras pe partea de ar­gu­mentație și pe partea de bun-simț economic. Or, dacă ne păstrăm în sfera dialogului rațional, eu nu pot să mă iden­tific cu oameni care flutură idei fără niciun fel de sub­stan­ță economică. Nu avem, în momentul ăsta, după șase ani de criză, un model de ieșire din criză, de revenire la creș­tere economică pe alte coordonate decât cele lansate de dreapta sau susținute de adevărata dreaptă occi­den­tală. E doar o utopie, o iluzie care se flutură, la granița po­pu­lismului de cele mai multe ori, dar fără să poată să ar­ti­cu­leze, să respecte măcar reguli elementare ale arit­me­ticii. Asta e problema cu tabăra asta așa-zis a creșterii. Este o oaste de strânsură ideologică, în care nimeni nu poa­te să ar­ticuleze un model pe baza căruia să se facă ie­șirea din criză, să-mi arate: „uite, față de ce spune Ger­ma­nia sau fa­ță de ce a făcut Marea Britanie, care au ieșit din criză sau nici măcar n-au fost în criză, noi avem mo­delul X ca­re a funcționat“. Nu există un asemenea model.

Oricum, inclusiv acest tip de discuție a dus la ideea demarării unui așa-numit „Plan Juncker“. E vorba de peste 300 de miliarde de euro, care ar trebui in­jec­tați în economia țărilor din UE în ideea de a stimula creșterea economică. Cum vedeți șansele acestui pro­iect și, în general, a acestui tip de inițiative?

Opinia mea e că genul acesta de inițiative se înscriu în registrul cunoscut: o birocrație, chiar și cea bruxelleză, o bi­rocrație pe care o lași să crească va ajunge la un mo­ment în care își caută de lucru. Nu e rolul unei structuri politice, de la Bruxelles sau din altă parte, să creeze struc­turi de alocare a resurselor în economie. Nu cred în via­bi­li­tatea unui asemenea proiect, nu cred că soluția ieșirii din criză în Europa este asta. Eu cred că politicienii tre­buie să aibă curajul să recunoască slăbiciunile structurale ale economiei din Europa, prin comparație cu Asia, cu Sta­tele Unite. Europa are probleme structurale în eco­no­mie vizibile de pe lună, nu sunt chestiuni de detaliu.

Și care ar fi principalele chestiuni structurale care gre­­vează ecomomia majorității țărilor din UE?

O să încerc mental să scot Marea Britanie din ecuație, pentru că Marea Britanie are un model de dezvoltare eco­no­mică mai degrabă atlantist. Deci, dacă vorbim de Eu­ro­pa Continentală, principalele constrângeri pe care le văd eu sunt în primul rând legate de lipsa de mobilitate pe piața muncii. Toate economiile mari ale Europei sunt su­fo­cate de reglementări care nu permit flexibilizarea pieței muncii în definiția pe care o văd eu, uitându-mă la piața americană a muncii sau la piețele din Asia de Sud-Est.

Sunt prea multe reglementări, sunt structurile sin­di­ca­le prea puternice?

Europa vine cu o istorie de forță sindicală exacerbată, du­pă părerea mea. În multe țări, mai ales în flancul su­dic, mișcările sindicale sau mișcările de tip ne­guver­na­mental ori sunt violente, ori nu fac decât să promoveze interese partizane minoritare în dauna interesului public ge­neral. În condițiile în care minoritatea, pentru că este mai gălăgioasă, mai articulată și mai curajoasă, își im­pu­ne puncte de vedere în dauna majorității, mie mi se pare că asta sfidează principiul democrației. Asta mă duce cu gân­dul la o altă problemă a Europei, față de restul lumii, ti­pul acesta de paternalism economic, mentalitatea adânc înrădăcinată că statul știe cel mai bine ce trebuie să facă consumatorul sau ce trebuie să facă sectorul privat.

Joseph Stiglitz, comentând criza din Grecia, spunea că victoria Syriza e o victorie împotriva neo-libe­ra­lis­mului și o victorie a democrației.

Eu nu pot să înțeleg de unde atâta inocență sau atâta orbire încât să vorbești de victorie a cuiva în Grecia. Pro­blema în Grecia e că, în afară de anumite orgolii care au fost gâdilate în sfera de extremă stângă din toată Europa prin câștigarea referendumului, vorbim până la urmă de o înfrângere a modernității. Grecia, după părerea mea, a fă­cut un pas înapoi dinspre modernitate către ceea ce era în anii ‘70, înainte să intre în UE. În domeniul economic, fis­cal, valorile europene sunt de tip conservator, în sen­sul bun al cuvântului, adică un pic de chivernisire a fi­nan­țelor publice, un pic de atenție cu cheltuielile, un pic de reducere a aparatului public supradimensionat, un pic de privatizare, ca să lași piața să respire. Or, ei, prin me­sajul pe care îl transmit prin Syriza, se opun acestor va­lori și eu interpretez asta ca un pas înapoi, nu către mo­dernitate, ci invers. Ce victorie e asta? Să nu uităm că ei au consacrat în istorie acest concept de victorie à la Pi­rus, în care pierderile sunt atât de mari, încât o aparentă victorie e, de fapt, o înfrângere pe termen lung. Și eu cred că asta a suferit Grecia în week-end-ul trecut, o vic­torie à la Pirus, în cel mai bun caz.

Va avea un impact asupra României ceea ce se în­tâm­plă în Grecia?

Va avea impact, indiscutabil. Iluzia că ne putem izola s-a dovedit periculoasă și în 2008, când se clama sus și tare că nu avem nicio legătură cu criza economică. E ade­vărat că, la nivel microeconomic, canalele de transmisie directe sunt destul de limitate între noi și Grecia. În afară de participația lor în sistemul bancar, dar și aici există un control, prin faptul că băncile lor au o anumită struc­tură juridică și sunt sub directa responsabilitate a BNR, canalele de contagiune economică, comercială mai ales, sunt minuscule. Mi se pare că balanța noastră cu ei este sub un miliard pe an. Deci, pe partea contagiunii, nu văd implicații. Problema este că aici lucrurile se joacă psi­ho­lo­gic. Deci, o eventuală și, în opinia mea, aproape certă ie­și­re a Greciei, mai devreme sau mai târziu, din spațiul mo­netar unic va crea anumite efecte psihologice, cred eu, fa­ță de toate piețele emergente din zona noastră. In­ves­ti­tori sau finanțatori care, în urmă cu câteva luni, erau foarte deschiși și dădeau de înțeles că sunt pe cale să re­vi­nă în Europa de Sud-Est și mai ales în România au de­venit reticenți. Acum, mesajele trimise sunt „hai să mai ve­dem ce se mai întâmplă, să așteptăm toamna, să ve­dem cum se așază Grecia“. În mod sigur vom fi afectați.

De ce? Pentru că suntem asociați unei regiuni și unui anumit tip de comportament?

Avem două tipuri de probleme. Avem, o dată, pro­xi­mi­ta­tea geografică, iar în mintea investitorilor instituționali, mai ales de peste Ocean și asiatici, piețele individuale din Europa de Est sunt prea mici ca să le analizeze una câte una și atunci ei se uită la blocuri regionale. Deci ei zic, generic: „Balcanii, Europa de Est, Europa de Sud-Est“. În oricare ne-ar încadra, nu ne stă bine. Dacă spun Eu­ro­pa de Est, mă lipesc de Ucraina, de Moldova; dacă spun Europa de Sud-Est, mă lipesc de Grecia. Asta e una. Și a doua: ce a demonstrat criza asta este că, în general, când apar astfel de crize, investitorii, finanțatorii din piețele ma­ture încep să aibă reticențe asupra piețelor emergente în general, definindu-le ca piețe care nu au ajuns la ma­turitate, în care sistemele instituționale nu funcționează perfect, în care corupția e preponderentă etc.

Dar, dincolo de chestiunea aceasta a Greciei, cum ara­tă climatul investițional acum în Ro­mânia?

Era vizibilă, acum vorbesc din perspectiva investitorilor și finanțatorilor de fonduri străine, o dezghețare a in­te­resului. Era vizibilă de vreo nouă luni, aproape de un an, prin comparație cu anii anteriori. Deja se vedeau re­zul­ta­tele. Băncile și-au curățat o bună parte din portofolii, au reînceput să crediteze. Se vede din dinamica creditului privat, piața imobiliară pe anumite insule – rezidențial, co­mercial – a repornit. Iar piața imobiliară are tracțiune peste tot, mai ales în România. În momentul în care re­por­nește, trage după ea zeci de industrii pe orizontală. În­cepe să crească și interesul pentru achiziții de active sau de companii din România. Rapoartele de țară au fost pe trend pozitiv în ultimele 10-12 luni, inclusiv. A fost o suc­cesiune de știri bune, venind și pe fondul unei ușurări cu care investitorii au privit până la urmă efectul Ucraina. Că acum un an și jumătate erau temeri majore că va fi con­tagiune dinspre Ucraina. Nu s-a întâmplat, și atunci, pe fondul acesta de ușurare, au respirat ușurați și au în­ceput să dea drumul la bani și către România. Deci, pe an­sam­blu, climatul este mult mai bun decât în urmă cu doi ani. Foarte bine receptat și în intenția referitoare la fle­xi­bi­li­za­rea fiscală, cu reducerea TVA. E foarte bine re­cepționată în străinătate și toată ofensiva aceasta a DNA și a par­che­telor contra corupției, extrem de bine. Toți in­ter­locutorii mei sunt literalmente entuziasmați de genul ăs­ta de ac­țiune în forță, deci o succesiune de acțiuni bu­ne. Din pă­cate, a venit această surpriză cu Grecia. Din punctul meu de vedere, e prematur să spun care va fi efectul.

Interviu realizat de ALEXANDRU LĂZESCU