Pe aceeași temă
Abaţiile irlandeze au fost vectorii principali de dezvoltare în Irlanda Evului Mediu timpuriu.
Când vine vorba de Irlanda religioasă, se cunosc în mare doar două aspecte: că marea majoritate a celor din republică este de confesiune catolică (la fel precum o minoritate consistentă din nord, care a luptat pentru a avea aceleaşi drepturi ca majoritatea protestantă) şi că a fost creştinată de Sfântul Patrick, care a devenit protector al Irlandei, ziua naţională fiind tocmai Saint Patrick Day, pe 17 martie. Se ştie mai puţin că Patrick/Patricius s-a născut în provincia romană Britannia, într-o familie prosperă, fiind capturat de piraţii irlandezi şi transformat în sclav. Tânărul Patrick a petrecut şase ani ca cioban prin comitatul Mayo, până când a reuşit să evadeze şi să se întoarcă în Britannia natală. Însă gândurile sale au rămas concentrate asupra păgânilor irlandezi, această chemare determinându-l să devină misionar mai ales în partea de nord-est a Irlandei, în zona comitatului Armagh (care acum se află în Irlanda de Nord), creştinând o bună parte din triburi.
De la începutul secolului al VI-lea, o serie de mănăstiri au început să se dezvolte în Irlanda, stareţii devenind personalităţi respectate, cu multă putere simbolică, dar şi reală, având în vedere că mănăstirile deţineau şi un patrimoniu important, oferit de regi şi şefii clanurilor. Cu cât stareţul avea mai multe terenuri, cu atât el se putea comporta ca un mic rege. Aceste abaţii nu s-au rezumat doar la organizarea vieţii strict monahale, ele devenind adevărate centre culturale celtice ale Irlandei. Aici s-au dezvoltat prima gramatică şi primul alfabet irlandez. Iar Evangheliile realizate în aceste abaţii reprezintă opere de artă, cea mai cunoscută dintre ele fiind Book of Kells, expusă acum la Trinity College din Dublin.
Abaţiile irlandeze au fost vectorii principali de dezvoltare în Irlanda Evului Mediu timpuriu, înainte de apariția vikingilor. Un astfel de ansamblu monastic am avut şi eu ocazia să vizitez în Irlanda: Abaţia Corcomroe, construită de regele Donal Mór Ua Briain (Donald O’Brien). În momentul de faţă, e o ruină, dar una foarte demnă, cu o structură de piatră solidă care a rezistat trecerii timpului şi furiei protestante. În incintă erau multe pietre funerare medievale, printre care şi a lui Conor O’Brien, rege de Thomond, mort în 1267. Thomond (Tuadhmhumhain) a fost un mic regat medieval irlandez situat în nordul regiunii istorice Munster. Chiar şi marele rege Brian Boru era originar din acest regat, de unde şi-a şi început expansiunea la nivelul întregii insule. Multe alte morminte recente, frumos decorate, inclusiv cu celebra cruce celtică, se ordonau în jurul abaţiei.
Doi călugări irlandezi au avut contribuţii importante la dezvoltarea renaşterii religioase irlandeze: Colum Cille (în irlandeză însemnând „porumbelul lui Dumnezeu“, 521-597) şi Columbanus (540-615). Colum Cille s-a născut în comitatul Donegal, aflat în regiunea istorică Ulster, dar, după 1921, în Republica Irlanda. A părăsit insula de smarald ajungând în Scoţia (cele două aveau în comun aceeaşi limbă celtică, între ele având nenumărate schimburi culturale, economice şi chiar politice: regatul medieval Dál Riata era localizat atât în Scoţia, cât şi în Ulster). În 563 a fondat în insula Iona, care se află între Irlanda şi Scoţia, cea mai dinamică şi cunoscută abaţie irlandeză, care purta numele insuliţei. Ulterior, el avea să se implice şi în viaţa politică foarte complicată din zonă. Datorită poziţiei strategice, între lumea creştină şi cea păgână, călugării din Iona aveau să-şi canalizeze eforturile de creştinare către populaţiile de picţi şi scoţi din nordul Scoţiei. De aici, de exemplu, a plecat şi Sf. Aidan, care a coborât în Britannia, cucerită de triburile anglo-saxone, pentru a încerca să-i creştineze pe anglii din Northumbria şi să înfiinţeze, pe o altă insulă, abația de la Lindisfarne în 635 d.Hr., care există şi acum.
Columbanus s-a născut în provincia istorică Leinster, dar s-a îndreptat către nordul insulei, la abaţia Bangor, unde şi-a făcut studiile. În 590 s-a exilat pe continent, în fosta Gallie romană, cucerită de triburile germanice ale francilor şi burgunzilor. Columbanus este prototipul călugărului pelerin. Regele Guntram al Burgundiei avea să-i ofere posibilitatea să înfiinţeze mănăstirile din Annegray, Luxeuil şi Fontaines, din Munţii Vosgi. Columbanus, tipic celtic, a intrat în conflict atât cu episcopii franci, motivul de dispută fiind modalitatea de calculare a datei Paştelului, cât şi cu dinastia Merovingiană, refuzând să boteze un copil din flori. A fost obligat din nou să se exileze împreună cu adepţii lui, pelegrinând doi ani în ceea ce sunt astăzi Elveţia, Austria şi nordul Italiei. Având o dispută cu unul dintre discipolii lui numit Gall, acesta s-a despărţit de Columbanus, fondând o mare mănăstire în Elveţia, care în onoarea lui a fost numită St. Gall (de unde vine numele actualului oraş şi canton elveţian St. Gallen). Regele lombard Agilulf avea să-i ofere lui Columbanus un teren între Milano şi Genova, unde a fost zidită mănăstirea de la Bibbio. Aici Columbanus şi-a trăit ultimele zile, dar asemenea altor abaţii, avea să se transforme într-un important centru religios, dar și cultural, având în vedere că aceste lăcaşuri, formidabile instituţii, erau specializate în copierea manuscriselor. În Irlanda contemporană, acţiunile călugărilor irlandezi sunt preţuite şi marcate, considerându-se că misiunea lor de iluminare spirituală a unui continent care-şi pierduse o ordine, căutându-şi alta, a contribuit la păstrarea patrimoniului cultural care avea să definească Europa creştină.