Islamul și Occidentul: câteva impresii din interiorul sistemului

De-a lungul experiențelor mele academice și profesionale pe două continente, am avut de numeroase ori ocazia de a avea contact cu Islamul și credincioșii aparținând lui. Cu alte cuvinte, am trăit multiculturalismul din interior și nu l-am cunoscut (doar) din cărțile din bibliotecă.

S-a scris enorm de mult despre Islam în Eu­ropa, despre șocul cultural pe care-l re­prezintă. S-a scris atât de mult și variat, de la portul vălului pentru femei la obi­ce­iurile alimentare, încât ori­ce „voce“ riscă să se piardă în acest vacarm de glasuri, păreri și opinii, divergente în majoritatea cazurilor. Și totuși. Sociologul italian Ma­ssimo Borlandi remarcă faptul că există două pa­ra­digme în sociologia reli­gii­lor și studiul „diferenței“ re­ligioase: una literară, pers­pectivistă și relativistă și una științifică, logică. Între ele se află un spațiu intermediar al raționamentului sociologic. În rândurile ce urmează, eu am ales acest fecund „intermediar“, asu­mând voit povestirea, pur și simplu. La urma urmei, obiectul social, inclusiv cel religios, este miza unei revendicări în­cru­ci­șate între discipline. Voi înfățișa mici fap­te și crâmpeie de viață, parte din fresca prezenței Islamului și a practicanților aces­tei religii în Occident. În spiritul unei des­chideri culturale, cred că astfel se petrece și o „inversare“ a privirii către „celălalt“, o cunoaștere mai profundă a felului în ca­re musulmanii ne percep cu adevărat.

L-am cunoscut pe Mehdi în imensa sală de mese a cam­pu­sului Universității Laval, în toam­na anului 2005. Mic de sta­tură, nu prea comunicativ, mo­ro­cănos aproape. Ne întâlneam cu re­gu­la­ri­ta­te la orele „mici“ ale dimineții, 5.30-6.00. Eu începeam să-mi pregătesc cafeaua ma­ti­nală la ibric, Mehdi lua micul dejun, îm­brăcat într-o djelaba albă, lungă până la călcâie. Preț de câteva zile ne-am tot stu­di­at din priviri, până când, într-o bună di­mineață, micul Mehdi îmi spune într-o fran­ceză cu puternic accent de Magreb: „Ca­fea bei în fiecare dimineață, dar la ru­găciunea din zori nu te-am zărit ni­cio­dată“. (Musulmanii din căminul în care locuiam obținuseră de la administrația cam­pusului o veche sală de lectură, trans­formată în sală de rugăciune.) I-am răs­puns lui Mehdi cu zâmbetul pe buze, ușor amuzat de confuzia creată: „Păi nu vin la moschee pentru că sunt creștin ortodox, ca rușii și grecii de exemplu, iar eu merg la biserică“. La care Medhi a surâs în­cur­cat la rândul său și m-a întrebat: „Atunci de ce bei cafeaua la ibric, ca noi?“ („ibric“, în limba arabă, se spune, de altfel, „ebrek“, k-ul final fiind pronunțat so­nor, ca o vibrație de fierăstrău). „Dacă ești sub turci vreme de 600 de ani, ches­tia asta lasă urme“, i-am răspuns la rân­dul meu. Apoi am început să râdem amân­doi de confuzia creată, dar care avea de fapt rădăcini adânci în conflictul de re­pre­zentări pe care îl avem unii asupra altora.

Am purtat apoi o mulțime de discuții cu micul Mehdi și prietenii săi pe teme legate de religie, experiențe religioase, divinitate etc. Este uluitor să observi cât de apro­piați sunt de fapt toți aparținătorii unei re­ligii monoteiste, la fel de interesant este să descoperi, brusc, că suntem mult mai pu­țin diferiți decât ne place nouă să cre­dem. Ceea ce ne desparte și împiedică un veritabil dialog între noi este ignoranța, stereotipurile de tot felul și lipsa de dorință de deschidere către celălalt.

Acum, odată cu trecerea timpului, îmi dau seama cât de mult a evoluat Is­la­mul din anii 1990-2000. S-a tre­cut de la un Islam „ig­no­rant“, cel al părinților lor, imigranți de primă ge­ne­ra­ție, la Islamul „asumat“, ca­re presupune respectul ab­solut al ritualurilor, cel ca­re nu lasă loc alegerilor in­dividuale, înlăturând toa­te îndoielile asociate libertății de con­știin­ță!

Am mâncat împreună cu ei în diferite oca­zii; Ramadanul, de exemplu, rămâne o amintire de neșters. Colegii mei mu­sul­mani din campus aveau o ospitalitate sim­plă, caldă, venită din inimă, asemănătoare cu ospitalitatea ce se poate întâlni (încă) la noi în rândul oamenilor de la țară. Din acest punct de vedere, mă simțeam, ca ro­mân, mult mai apropiat de aceștia decât de colegii mei din Occident, incapabili de gestul de dăruire totală și fără a cere prea multe explicații în schimb.

Discuțiile noastre se derulau într-un cli­mat cald, de entuziasm al descoperirii re­ci­proce. Ele se blocau însă invariabil atunci când venea vorba de subiectul „Fiul lui Dumnezeu“. Eu afirmam răspicat că pentru noi, creștinii, Dumnezeu-Tatăl are un Fiu numit Hristos, ei răspundeau nu atât enervați, cât siderați că Dumnezeu nu poate avea un fiu, pentru că El este indivizibil, iar un fiu... Încă o dată, dificila teologie a Trinității se dovedește a fi o ma­re piatră de încercare pentru oricine vrea să înțeleagă esența creștinismului. La sfâr­șitul studiilor ne-am despărțit cu un mare sentiment de tristețe. Poate cea mai fru­moasă mărturisire care mi-a fost făcută vreo­dată în viață a fost aceasta, rostită de Mehdi și prietenii săi: „Pentru mu­sul­manii care aleg să trăiască în Europa ar fi mult mai ușoară existența dacă eu­ro­penii și-ar cunoaște mai bine credința și obiceiurile și ar putea să le explice, așa cum am făcut noi aici“.

Islamul are proprietatea de a reduce „cul­turalul“ la „cultul“ propriu-zis, politizând extrem religiosul. Din discuțiile noastre, am perceput o viziune critică asupra Oc­cidentului, o repunere în cauză a ca­rac­te­rului universal al valorilor democratice, toc­mai pentru că ele sunt produsul ex­clu­siv al acestuia. Exista deci o opoziție pal­pabilă între „lumea musulmană“ căreia con­tinuau să-i aparțină și Occident, o lec­tu­ră deformată a evenimentelor geo­po­li­tice majore care au urmat lui 11 sep­tem­brie 2001. Am simțit că acești oameni au sentimentul de apartenență la o oumma (comunitate de credință) pe care occi­den­talii au pierdut-o de multă vreme. Făceau corp comun pentru a apăra și reabilita în ochii europeanului care eram demnitatea lezată a Islamului.

Una dintre cele mai „tari“ amintiri pe ca­re le am despre percepția Islamului în Eu­ropa Occidentală datează din Franța, din timpul unei excursii cu automobilul în re­giunea Bretagne, nu foarte departe de ora­șul Saint Malo; acolo, unde există un mare port pentru feribot și linii regulate de pa­sa­geri cu Anglia vecină, am văzut pe mar­ginea autostrăzii un mic Volkswagen Golf negru, oprit într-o parcare. Sub soarele de plumb, un grup de cinci musulmani îmbrăcați în alb, cu bărbi lungi și negre, se țineau de mâini, în cerc, și rosteau ru­găciunile obișnuite. Erau înconjurați de o faună veselă, compusă din familii cu copii ple­cate în vacanță, șoferi de tir de toate naționalitățile și culorile, tineri studenți cu rucsacuri în spate etc. În stil occi­den­tal, cu emoție și curiozitate reprimată, cei din jur îi studiau discret, dar cu veritabilă curiozitate. Pe de o parte, nu puteam să nu remarc cât de diferiți sunt acești oa­meni, cât de neobișnuită este practica lor religioasă. Pe de altă parte, te întrebai: de un­de vine această veritabilă îndârjire în a te face remarcat, înfruntând privirile ce­lor­lalți. O formă de a „mărturisi“ pe care Eu­ropa secularizată a pierdut-o complet?

Imensul campus al Universității Laval „avea în dotare“ (expresia nu prea îmi place, dar nici nu am alta mai adecvată) un fel de capelă ecumenică, purtând numele unei călugărițe din secolul al XIX-lea, Marie Gouyard. Se gă­sea undeva la parterul unui cămin stu­den­țesc din campus și stătea mai tot timpul goală, cu excepția duminicilor, în care ca­tolici, protestanți și, mai nou, ortodocși oficiau serviciul divin, prin rotație. În in­cinta campusului exista și o biserică „ade­vărată“ – să nu uităm că Universitatea La­val are la bază un mai vechi seminar teologic iezuit, fiind una dintre cele mai vechi instituții de învățământ superior din America de Nord. Numai că frumoasa catedrală fusese transformată la începutul anilor ’80 în căldire de birouri și arhivă a universității, lipsită fiind de credincioși practicanți. De fiecare dată când treceam pe lângă biserica-arhivă (ce metaforă in­teresantă, la urma urmei...), îmi spuneam, ironic și trist, în același timp, că ar fi pu­tut avea o soartă și mai ciudată încă: de­pozit de materiale, sală de alpinism sau fit­ness, restaurant sau discotecă – în toate aces­te noi destinații ajunseseră o mulțime de biserici canadiene, după secularizarea fulgerătoare care a urmat anului 1968. De capela Marie Gouyard mă leagă de altfel amintiri tare plăcute, pentru că acolo am serbat în condiții spartane Crăciunul ani­lor 2004 și 2005. Musulmanii din campus făcuseră o cerere de a putea utiliza și ei spațiul capelei în ziua de vineri, din cauza afluenței de credincioși islamici și a lipsei crunte de spațiu. Crucifixul de lemn din mijlocul capelei (catolicii), o Biblie de mari dimensiuni (protestanții) și o icoană a Fecioarei cu Pruncul (ortodocșii) urmau să fie acoperite (ascunse, mai degrabă) cu un fel de pânză gri, pentru a nu leza sus­ceptibilitățile musulmanilor. Nu prea știu cum aș putea comenta această idee, nici nu știu dacă ea este acceptabilă din punct de vedere canonic sau dacă a fost pusă în cele din urmă în aplicare. Ceea ce mi se pa­re important în toată această poveste es­te că simbolurile specifice celor trei con­fesiuni creștine s-au găsit împreună, sub presiunea timpurilor și a oamenilor.

Paris, orașul lumină și al lu­mi­ni­lor spiritului, vara anului 2008. Vineri, după-amiază, regiunea din jurul stației de metrou Bar­bes. O zonă care a fost din­tot­deauna plină de culori, de viață, de ani­mație, adică rău locuită de oameni de toa­tă mâna. În zilele noastre ea este plină de tot felul de magazine orientale care vând de la smirnă și dulciuri la CD-uri și cărți religioase, vânzători de țigări de con­tra­ban­dă, aur, mult aur și agenții de voiaj ce propun pelerinaje la Mecca și spre alte locuri sfinte ale Islamului. O imagine pe care nu o pot uita este ora marii rugăciuni de vineri, când circulația din zona Barbes este perturbată, iar mii și mii de oameni stau în genunchi pentru rugăciune, sub vocea poruncitoare și dulce, concomitent, a muezinului. Islamul și Europa au devenit o mare forță, nimeni nu mai poate nega acest fapt, iar oamenii politici occidentali, opinia publică obsedată de problema „lai­cității“ sau mass-media care se închid în­tr-o ipocrită atitudine politic-corectă par a fi depășite de fenomen. Acea mare mos­chee sub cerul liber este un semn de în­tre­bare și o mare provocare în același timp, o adevărată „mașină de convertire“, pen­tru că și cel mai agnostic ateu european nu se poate, cred, opri să se chestioneze: ce-i aduce pe acei oameni împreună acolo?

Nu știu cum va arăta viitorul conviețuirii dintre Islam și creștinism în Europa anilor care urmează. Vorbele bătrânului Cioran, obosit să aibă mereu dreptate, îmi răsună în­să în minte ca un avertisment: „În 50 de ani, Notre-Dame de Paris va fi mos­chee“. Poate că țările ortodoxe, cu ex­pe­ri­ența a jumătate de mileniu de conviețuire cu Is­la­mul, vor putea furniza câteva po­si­bile răs­punsuri în această delicată țesătură cul­tu­rală și religioasă. Cu condiția să ieșim din autosuficiență și să nu spunem nu toc­mai când va fi mai multă nevoie de noi.