Limbajul, timpul și imigrațiile sau despre limitele suveranității naționale

Realitățile multi- și interculturale premerg și stimulează „fuziunea orizonturilor“, contribuind la regândirea și reconceptualizarea identităților social-politice.

Istoriile, culturile și politicile Europei, Ame­ricilor, Asiei, Africii, Australiei pot fi citite și înțelese luând în considerare apar­tenențele ce transcend unicitățile re­li­gi­oase, lingvistice, naționale. Sunt state ale Europei moderne a căror identitate com­plexă este legată de procesul unei imigrații continue, precum Marea Britanie, Olanda, Franța, Austria și, mai recent, Germania, Ita­lia, Spania. Dacă vom privi lucrurile doar la scara bătrânului continent, vom ob­serva cum împrumuturile lingvistice, similitudinile ideilor și credințelor rel­ig­i­oase, setul de valori civilizaționale și ref­le­xele comportamentale indică moșteniri cul­turale multiplu codate (Moritz Csáky). Descoperindu-le, vom citi identitățile fluc­tuante ale persoanelor, grupurilor, na­țiu­ni­lor. Nu vom mai gândi și acționa în con­sens cu predecesorii noștri romantici, cu mistica lor repetând obsesiv ceea ce se­pa­ră și ignorând ceea ce unește. Identitatea individuală, dar și aceea colectivă o vom înțelege și o vom explica prin prisma plu­ralului, și nu a singularului, a etero­ge­ni­tă­ții, și nu a specificității. Chiar raportul lo­cal-universal ne îndeamnă să fim cir­cum­specți față de ideologiile constrângătoare, promovate în numele unei majorități sau al unei minorități.

Vorbind despre nenumăratele și fecundele întâlniri ale oa­me­ni­lor, Marc Bloch observa că is­toria semnifică experiențele lor multiple. El considera că viața și știința au doar de câștigat din astfel de întâlniri fraterne. În tot cazul, rescrierea istoriei nu se bazează pe o unică in­ter­pre­tare, pe o așa-zisă „povestire valabilă“ și aceasta pentru că perspectivele asupra tre­cutului sunt plurale (M. Bloch, Pledoarie pentru istorie, traducere de G. Cipăianu, Editura Tribuna, Cluj, 2007). Vorbim de is­torii ce se întrepătrund, și nu de o is­to­rie ori de o povestire lineară. Cercetând eterogenitatea culturilor Europei Centrale, Moritz Csáky recomanda exegetului obli­ga­ti­vitatea de a lua în considerare datele, fap­tele, evenimentele, ideile contradictorii ori acelea îndatorate hazardului. În cazul definirii identităților colective, istoricul va examina complexitatea vieții sociale, politice, culturale. Cât privește con­cep­tua­lizarea trecutului și prezentului, aceasta va include diversitatea elementelor ce trans­cend înțelesul strict politic sau na­țional, respectiv contrazic aspirațiile co­mu­nitariste sau pe acelea ce se consideră „pur naționale“ (M. Csáky, Ideologia ope­retei și modernitatea vieneză. Un eseu de istoria culturii, traducere și postfață de Cristina Spinei, Editura Univ. „Al.I. Cuza“, Iași, 2013).

Studiul evoluției (permanentei schimbări de sens) unor concepte precum libertate, cultură, identitate, comunitate, popor, na­ţiune, patrie, istorie, ideologie, po­li­ti­că demonstrează înnoirile lingvistice şi con­ceptuale, dinamica socială şi politică îndatorate transformărilor vocabularului so­cial-politic şi cultural de-a lungul ul­ti­me­lor două secole. Studiul vocabularului are scopul de a arăta cât mai adecvat cu putinţă modul în care o nouă lume, fo­lo­sind noi concepte şi dezvoltând noi lim­baje, se insinuează în locul celei vechi, sub­minându-i credibilitatea. E vorba de o lu­me ce, pornind de la trecut, se intero­ghea­ză, se studiază, se reconstruieşte pe sine.

Decodarea conceptelor amintite, dar şi a sinonimelor lor con­tribuie la reorganizarea ba­ga­ju­lui teoretic în funcţie de acu­mulările de până acum şi de perspectiva pe care ne-o oferă astăzi ştiin­ţele umaniste. De exemplu, descriind con­ceptele identitare de patrie, naţiune, na­ţionalism, distingem semnificaţiile lor di­ferite de la o epocă la alta, noile sensuri do­bândite în contextul mişcărilor de eman­cipare, în momentele faste ori tra­gice ale istoriei. Majoritatea sensurilor do­bândite de invocatele concepte sunt tribu­tare nu doar politicii, cât mai ales par­ti­cularităţilor culturale şi fenomenelor so­ciale dintr-un spațiu anume. În contextul în care limbajele identitare primesc noi conotaţii de la un deceniu la altul, tran­ziția de astăzi de la ideea de naţiune la ideea de Europa pretinde perspective no­va­toare ce îmi par utile atât în cazurile istoricului și politologului, cât și în acelea ale sociologului și filozofului. Dar, mai cu seamă, ale omului politic.

Sunt destule exem­ple în care ob­servăm schimbarea de sens în func­ție de timp și de spațiu, noi­le atribute ale conceptelor și ale limbajelor. De exemplu, în cul­tu­ra spaniolă s-a petrecut o transformare pozitivă a conceptului de patrie în pe­ri­oada de tranziție de la patriotismul în­te­meiat pe apartenenţa la un grup etno­na­ţional şi la o singură limbă la patriotismul constituţional, „el patriotismo de la cons­titución“. Tema, una controversată și care ara­tă capcanele rezultate din noțiuni, con­cepte şi limbaje ambigue, din relaţia lor cu felurite segmente sociale, este amplu dezbătută în Diccionario político y social del siglo XIX español și în Diccionario político y social del siglo XX español, edi­tate de Javier Fernandez Sebastian și Juan Francisco Fuentes (Alianza Editorial, Ma­drid, 2008). Definirea caracterului iden­titar al Spaniei în funcţie de diverşi timpi istorici este un demers salutar. Cu­noaș­te­rea conceptelor româneşti de neam, po­por şi naţiune, concepte pe care le-am com­parat cu acelea franco-germane spre a reface traseul lor meandrat, ne ajută să identificăm urmele lăsate de acestea atât asupra culturii înalte, cât și asupra aceleia de masă. Având în vedere moștenirile de secol al XIX-lea – facilitate de teoriile ro­mâ­nismului interbelic, precum și de pro­tocronismul național-comunist -, ceea ce interesează acum este reinventarea gân­dirii identitar-politice a României în acord cu aceea europeană.

Nu există definiţii ideale, ci contradicţii îndatorate în principal schimbărilor se­mantice. Totuși, atenția intelectuală ar tre­bui să se îndrepte spre descoperirea ex­pe­rienţei ascunse în limbaje sau spre cla­ri­fi­carea noţiunilor şi a categoriilor care in­dică pretinsa ori reala identitate culturală a omului, a cetățeanului, a societății. Po­sibila falsă imagine privind identitatea es­te rezultatul alimentării imaginarului co­lectiv cu noţiuni şi mesaje care nu au le­gătură cu realităţile, dar care se adresează sentimentelor și/sau instinctelor omului. În astfel de cazuri, proiecţiile asupra tre­cutului istoric şi asupra prezentului politic sunt fantasmagorice, lucrând în beneficiul unor minorităţi dominante, în favoarea unor segmente sociale şi în contra altora. Semantica istorică dezvăluie cele două re­surse ale politicilor moderne, limbajul şi timpul. În pofida acestui tip de demers, cel mai adesea onest, oamenii politici şi intelectualii sunt adesea nemulţumiţi în faţa limbii, fapt care arată importanța cons­truirii unei istoriografii și a unei so­ciologii mai reflexive, mai puţin dog­ma­ti­că, mai puţin condiţionată ideologic şi mai puțin lineară.

Studiind impactul operei fi­lo­zo­fico-teologice a lui Moses Men­delssohn, se poate înțelege cum anume s-a produs emanciparea evreilor, respectiv de ce se cu­vi­ne să vorbim astăzi de fecundele in­ter­fe­renţe iudeo-creştine, în absența cărora ni­ciuna dintre cele două lumi nu ar fi pro­gresat pe măsura aspirațiilor și nu s-ar fi putut instala cât de cât confortabil în mo­der­nitate. Cum observa Emmanuel Le­vi­nas, în ciuda decepţiilor secolului al XX-lea, partea pozitivă, de aleasă inspiraţie a eman­cipării evreilor Europei Occidentale nu poate fi subestimată. Ea a fost esenţială în viaţa colectivităţii evreieşti şi, deo­po­trivă, o referinţă în evoluţia gândirii uni­versale (E. Levinas, Préface, Moses Men­del­ssohn, Jérusalem ou pouvoir reli­gi­euse et Judaisme, Texte traduit, présenté et an­noté par Dominique Bourel, Les Pres­ses d’Aujourd’hui, Paris, MCMLXXXII, p. 8). Indiferent de spaţiu şi de timp, acest fel de a pune problema ar trebui să in­flu­en­ţeze examinarea și acceptarea multi- şi in­terculturalităţii.

Când discutăm diversitatea lumilor în care trăim sau în care au trăit generațiile pre­cedente nouă – omniprezenta multi- și in­terculturalitate -, va fi de dorit să luăm în considerare limitele științelor umaniste, exer­sând (și nu etichetând) în orice îm­pre­jurare o analiză critică și rațională. În loc de concluzie, voi spune că realitățile mul­ti- și interculturale premerg și stimulează „fuziunea orizonturilor“, contribuind la regândirea și reconceptualizarea iden­ti­tă­ți­lor social-politice. Acesta este și cazul sta­te­lor naționale ale Europei, nevoite astăzi să renunțe la o parte din suveranitatea lor de altădată în beneficiul unei federații tran­s­naționale.