Local sau global?

Suntem ceea ce suntem, fiindcă, odată cu numele colectiv pe care îl avem sau îl asumăm, noi păstrăm, asumăm, rememorăm o poveste comună în care împletim mica noastră poveste personală. Ori suntem înglobați, de voie, de nevoie, într-o mare poveste comună, veselă ori tragică.

Luând în derâdere principiile universaliste ale Declarației Omului și Cetățeanului de la 1789, bine cunoscutul „reacționar“ și le­gitimist Joseph de Maistre scria: „Nu exis­tă oameni pe lume. În via­ța mea am văzut francezi, italieni, ruși; grație lui Montesquieu știu că poți fi chiar și persan. Dar de­clar că nu am întâlnit ni­cio­da­tă Omul și că, dacă el exis­tă, aceasta se în­tâmplă fă­ră știința mea!“. De aici și concluzia sa că niciun fel de „drepturi“ nu puteau fi acordate sau re­cu­noscute aces­tei fantome, care bântuia gân­direa ilu­ministă și „progresistă“, numită „Om“.

Iată un exemplu clasic de conflict dintre ceea ce azi am numi, pe de o parte, „glo­balism“, iar pe de altă parte, „na­țio­na­lism“. Iar naționalismul a câștigat cu de Mai­stre – s-ar zice – o primă repriză. Dar n-a câștigat și meciul, ceea ce se va vedea de îndată.

Căci un sceptic (pesemne, un uni­versalist-globalist travestit) l-ar putea lua pe de Maistre la rost și, nelăsîndu-l să scape, l-ar putea chestiona în continuare:

- Ce spui, maître? Susții că numai „în­tâlnirea“ cu cineva atestă faptul că acela nu-i un spectru, ci are o existență reală, putând fi de aceea și un purtător al drep­turilor? Fie. Dar în același timp pretinzi că ai întâlnit francezi, italieni, ruși etc., ceea ce pare cu totul improbabil. Există oa­re așa ceva: un „italian“ ca atare și fără alte determinări pe care să-l poți saluta pe stradă sau invita la un restaurant? Câ­tuși de puțin; nu există italieni pe lume: poți întâlni și invita la cină doar un pie­montez, un florentin, un roman, un na­po­litan, ba chiar și un sicilian (dacă ai cu­raj), dar „italianul“ (sau „italianca“) nu poa­te fi nici întâlnit, nici invitat și prin ur­mare nu există. La fel și cu ceilalți re­pre­zentanți ai națiunilor: nu există pe lu­me nici ruși, nici români, nici germani, nici evrei etc., iar dacă ei există în capul unor teoreticieni, atunci – am putea zice – ei există numai acolo și pe răspunderea ace­lora și nu avem știință să existe și în lu­mea reală. Vom declara, deci, că, la fel ca și „umanitatea“, națiunile sunt o fantomă ideologică, iar a le descrie trăsăturile „ca­racteristice“, precum a făcut-o recent la noi psihologul Daniel David, înseamnă a practica un „spiritism conceptual“. Ar avea dreptate, prin urmare, localiștii și re­gionaliștii de toate felurile să ceară au­to­nomii, federalizare, ba chiar indepen­den­ță: cum se poate concepe ca cineva care nu există (spaniolul) să priveze de drep­turi pe cineva care există (catalanul)?

Dar stați puțin: localismul nu este nici el destul de local. Mai întâi, dacă mâine Ca­talunia va fi independentă, vom putea spune că, deoarece nu există spanioli, nu ve­dem de ce ar exista catalani, și nu mai curând barcelonezi etc. A întâlnit cineva vreodată un francez ca atare? Nu, ci doar un parizian, un lyonez, un marseillez etc. Dar nici așa nu-i tocmai bine: e dubios, de exemplu, că, în sens propriu, ar exista pe lume londonezi, de pildă. Ne-a arătat-o Bernard Shaw în piesa lui celebră, Pyg­ma­lion, că nu există londonezi în sine, fiind­că nu poți niciodată întâlni o astfel de ară­tare: poți întâlni doar o florăreasă din Lon­dra sau un gentleman din același oraș; ei vorbesc limbi diferite și trăiesc în lumi di­ferite. De aici rezultă nu nu­mai un amor, ca în pie­să, ci și faptul că a „a fi lon­donez“ e o creație arti­fi­ci­ală, pre­cum statuia an­ti­cu­lui sculp­tor Pyg­ma­lion.

Și atunci, ce ne mai ră­mâne, dacă nici națiunea, nici regiunea, nici județul, nici localitatea, nici poate cartierul „nu există pe lu­me“ ca unități de definire substanțială a oamenilor? In­di­vi­dul ră­mâne!, veți striga triumfători, pre­supun. El este singura unitate sub­stan­țială auten­tică, singura „ființă“ reală, cum ar fi spus Aristotel. Restul: omul, ro­mânul, ar­de­lea­nul, clujeanul sunt numai ficțiuni! Localul a pierit și el în urma globalului.

- Dar stați, nu vă pripiți!, reia scepticul. Nici chiar insul individual nu-i chiar sigur pe existența lui. O anecdotă antică spune că, atunci când un creditor s-a dus la da­tor­nic să-și recupereze datoria, acesta i-ar fi răspuns: „Îmi pare rău, eu nu mai sunt același cu cel pe care l-ai împumutat. Căci, dacă, precum a zis Heraclit, «nu te poți scălda niciodată de două ori în același râu», este evident că nu te poți nici întâlni de două ori cu același om, care este deci un altul în fiecare ceas și cu atât mai mult la distanță de câțiva ani“. Povestea e mai puțin absurdă decât credem. Lumea modernă e plină de „foști“ care nu-și recunosc res­pon­sa­bi­li­tățile pen­tru trecutul lor: foști soți în­străinați, foști amici deveniți inamici, dar și politicieni care „se reinventează“ tră­dându-și tre­cu­tul, pentru a nu mai vorbi despre foști cri­minali de război sau foști teroriști care nu-și admit vinovăția și se pre­zintă drept politicieni cumsecade. Așa­dar, ce ne obli­gă să rămânem aceiași chiar în propria noas­tră viață și piele, de-a lungul a mai multe de­cenii, și trebuind să asumăm toate de­bi­te­le și creditele făcute în acest interval?

În acest sens, nu te poți întâlni nici măcar cu duduia Aida (deși i-ai dat întâlnire la cofetărie și dânsa chiar a sosit (fără mare întârziere). Cine a sosit în fapt ar fi o altă duduie decât aceea căreia i-ai dat întâlnire și care va dispărea și ea îndată, înainte de a-i da un sărut, căci „duduia Aida“ n-ar fi decât un nume gol, suprapus artificial peste o infinitate de entități separate, în­tocmai imaginilor de pe pelicula unui film. Iar dacă, în acest sens, nu-ți poți în­tâlni nici măcar iubita, nu-i de mirare că nu vei întâlni niciun popor și cu atât mai puțin pe Omul în sine.

Dar cum să evităm această, apa­rent de neoprit, atomizare?

Eu cred că există ceva care ne procură unitatea la toate ni­ve­lurile: mereu, o poveste aso­cia­tă unui nume. La nivel individual: eu formez o unitate prin povestea pe care mi-o țes treptat, mai spontan sau mai deliberat, de-a lungul vieții și în care intră aspirații, fapte, iluzii, amintiri, con­viețuiri și, bineînțeles, bucăți, mai mari sau mai mici, din poveștile altora, care, la rândul lor, ne cuprind și pe noi în po­vestea lor. Unitatea „eului“ sau iden­ti­ta­tea este, deci, firul mai linear sau mai ră­sucit al poveștii (istoriei) unice pe care este aplicat un nume unic și personal. Iar unitatea celui de lângă mine este, din punctul meu de vedere, partea poveștii sa­le care se intersectează sau se împletește cu povestea mea.

Însă, dacă am stabilit acest lucru, putem să ne ridicăm, bazându-ne pe același prin­cipiu, la entități tot mai largi: la familie, la local, la național, la global. Ce-i o fa­mi­lie? Nu sânge comun, nu proprietate, nu nu știu ce formă a ochilor sau a nasului, ci o poveste unică, comună mai multor oameni din generații succesive, împletită cu părți din povești personale și dotată cu un nume generic. E un roman, fie și nescris. Thomas Mann sau John Gals­wor­thy au înțeles bine acest lucru așternând pe hârtie, unul, Familia Buddenbrock, ce­lălalt, Forsyte Saga.

Ce-i o națiune? O limbă, un teritoriu, ge­ne comune, religie, stat? Nimic din toate astea nu-i determinant. Întrebându-se ce-l face să fie evreu pe un ins ateu, ne­știutor de ebraică sau de idiș, neres­pec­tând nicio poruncă rabinică, trăitor în Eu­ropa, Sigmund Freud (care avea aceste tră­sături) a răspuns simplu: „Mai există ce­va“. Ce anume? O mare și lungă poveste, parțial scrisă în Biblie, parțial rodul mun­cii rabinilor, al poeților medievali, al ca­baliștilor, al hasizilor, al apostaților și ilu­minaților, consemnată de memoria colec­tivă, inclusiv aceea a ghetoului, a po­gro­murilor și a Holocaustului, trecută din ge­nerație în generație; o poveste cu un titlu generic, care îl unește pe el, ateul și se­cularul Freud (și pe oricare ca el), de Abra­ham, Moise, Maimonide etc. Îl unește, de­sigur, „la cerere“, fiindcă el a dorit să-și împletească povestea sa personală cu acea mare poveste. Ar putea să n-o facă și atunci nu mai este „evreu“, deși în ochii an­tisemiților decizia lui n-are nicio va­loare. Aici, desigur, problema se complică: de multe ori, oamenii sunt și (dar nu numai) ceea ce alții – adesea inamici – po­vestesc despre ei. „Evreu este, spunea Jean-Paul Sartre, acela pe care alții îl consideră ca atare.“ Dar chiar și așa, în­totdeauna aparținem unui „trib“ al uma­nității nu (sau prea puțin) în virtutea ge­nelor, nu în virtutea culorii, a religiei, a lim­bii, a locului unde ne naștem și, în general, nu în temeiul unui dat fizic, mă­surabil prin teste de orice fel. Suntem ceea ce suntem, fiindcă, odată cu numele colectiv pe care îl avem sau îl asumăm, noi păstrăm, asumăm, rememorăm o po­veste comună în care împletim mica noas­tră poveste personală. Ori suntem în­glo­bați, de voie, de nevoie, într-o mare po­veste comună, veselă ori tragică.

In particular, aceasta arată că dis­putele între „regionaliști“ și „na­țio­naliști“ ori cele dintre localism și glo­balism nu au sens. Nici națiunea, nici regiunea, nici umanitatea, nici in­di­vidul nu au nici mai multă, nici mai puțină substanță și, de aceea, niciuna nu merită, în abstract, adică în absența fi­rului unei povești anume, mai multă în­tâietate și respect. Iar când există povești, ele sunt împletite din alte povești și fac parte din povești mai cuprinzătoare. Dar „cuprinzătoare“ nu înseamnă nici su­pe­ri­oare și nici inferioare. Nu există ierarhie valorică între un lied și o operă, nici între un sonet și un roman.

De Maistre se înșela oricum: omul în sine este la fel de puțin sau de mult spectral ca și „francezul“, „italianul“; ba chiar ca și „pa­rizianul“ și, în ultimă instanță... la fel ca și „duduia Aida“.

- Duduia Aida spectrală? Maître, ai grijă...

*Proiect editorial co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional