Londra - între globalizare și calm englezesc

Străinului sosit întâia dată la Londra (fie ca vizitator, fie ca imigrant, fie ca rezident temporar) locul îi va părea copleșitor. Cu greu va ține piept afluxului de idiomuri, tipuri somatice sau vestimentații tradiționale, întâlnite în doar câteva minute de mers pe jos, cu autobuzul sau metroul. Șocul multiculturalismului in vivo poate fi atât de intens încât, pe moment, îți năucește propria identitate.

Cu o metaforă banală, s-ar spune că Lon­dra a devenit citadela diversității. O for­tificație a globalizării, în care se tot adună și coexistă eșantioane ale tuturor raselor, etniilor, culturilor, re­li­gii­lor. Dacă ar fi imaginabilă (sau necesară) azi o Arcă a lui Noe postmodernă, ea ar putea fi Londra. Sau New Yorkul – unicul megalopolis comparabil. Dacă însă New Yorkul este prin excelență po­lul magnetic al Lumii Noi, Londra va rămâne, pro­ba­bil, pentru totdeauna, fosta Capitală Imperială, pe cât de ancorată în tradiție, pe atât de ver­sa­tilă. Solidele, inalterabilele ei structuri de rezistență se adaptează uimitor la con­vie­țuirea planetară pe care o găzduiește. Tre­cerea de la Imperiu la Commonwealth a fost un prag istoric. Ștergerea frontierelor și migrația masivă în era tehnologică re­pr­e­zintă noua piatră de încercare pentru ora­șul-tot-mai-deschis de pe Tamisa.

Observațiile de față nu sunt „la prima ve­dere“. Am cunoscut-o și am trăit la Lon­dra încă de la finele anilor ’90 (fiind an­gajată în secția română a BBC). Proas­păt ieșită din lagărul comunist, aici am fă­cut plonjonul efectiv în lumea liberă. Sfer­tul de veac scurs de atunci a potențat cons­tant trăsăturile acestui microcosmos al exis­tenței moderne (ajuns la 15 milioane de locuitori). Iar termometrul unei astfel de evoluții a fost și este, înainte de orice, stra­da.

Străinului sosit întâia dată la Lon­dra (fie ca vizitator, fie ca imi­grant, fie ca rezident temporar) locul îi va părea co­ple­și­tor. Cu greu va ține piept afluxului de idi­omuri, tipuri somatice sau vestimentații tradiționale, întâlnite în doar câteva mi­nute de mers pe jos, cu autobuzul sau me­troul. Șocul multiculturalismului in vivo poate fi atât de intens încât, pe moment, îți năucește propria identitate. Un ase­me­nea „concentrat“ al umanității con­tem­po­rane pare să dizolve toate reperele, făcând posibil sentimentul unei teribile sin­gu­ră­tăți – într-o mare a diferențelor. (De alt­fel, Londra nu mai e de mult a lon­do­ne­zi­lor, resemnați, cu zâmbetul pe buze, la sta­tutul de picătură în ocean...) Mulți alo­geni stabiliți în metropola britanică susțin că aici nu există cale de mijloc: ori ești de­fi­nitiv ejectat, ori subjugat de exuberanța acestei locomotive urbane în mers, în care viața duduie round the clock. Asaltată mai ales în ultimele două decenii de nu­me­roși nou-veniți din toate zările, Londra a ținut capul sus. Orașul mai degrabă rece și îmbătrânit al anilor ’80, ’90 este azi mai verde, mai înflorit, mai vesel (în lu­mi­na fațadelor curățate de smog, sub ba­ghe­ta deja miticului primar Boris Johnson); ieșit în stradă, ca niciodată până acum, cu ge­neroase terase și cafenele; amețindu-și tre­cătorii cu mirosuri din toate gas­tro­no­miile lumii; vascularizat de piste ciclabile; con­vertit la noi cutume care îl uma­ni­zea­ză. Și totuși, Londra rămâne un dificil test de supraviețuire. Cum să procedeze un suflet inocent, reflexiv, insuficient de prag­matic, față în față cu Le­viathanul cos­mo­polit care dă să-l în­ghită? Cum să-l abordeze? În pri­mă ins­tanță, răs­punsul îl oferă tot strada. Privită... altfel. Nu ca masă umană amorfă și ostilă, ci ca peisaj al unei mul­ti­tudini de per­soane ne­sub­stituibile (așa cum fie­care ne con­si­de­răm), afla­te sub spectrul li­ber­tății și al demnității exis­tențiale. În calm (en­gle­zesc) și toleranță. Detaliile tabloului vi­vant londonez, atent analizate, oferă lec­ția benefică a globalizării civice. Conform principiului: nimeni-nu-se-uită-strâmb-la-nimeni. Primus inter pares, sub ve­ghea autoironică a eternului Big Ben.

Presa este un personaj central în hiperactiva capitală de pe Ta­mi­sa. Tentacular, polimorf, mul­ti­lingvistic precum însăși so­cie­tatea unde lectura ziarului e în­că sacrosanctă. O săptămână întreagă nu ar fi de ajuns pentru a parcurge integral pu­blicațiile unei singure zile – naționale sau locale, culte sau tabloide (există și zia­re de arondisment!). Dis-de-dimineață, nu doar chioșcurile primesc șarja de print, ci și supermarketurile care, practic, întot­deauna au un raion alocat gazetelor, la rând cu celelalte produse de larg consum (un asemenea spațiu poate cuprinde și pes­te 20 de titluri, zilnic). Iar la ora înc­hid­e­rii, din câte am observat, la „retururi“ nu rămâne mare lucru. De partea lui, fidel tradiției, The Evening Standard își în­tâmpină, seară de seară, în stive gratuite, la fiecare intrare în metrou, cititorii co­borâtori în subteran, osteniți după ziua de lucru. Pe scurt, de toate pentru toți în pre­sa londoneză - incluzându-i pe străinii ca­re au acces, cam în orice punct de di­fuzare, la ziare din țările de origine. În jungla subiectelor din ultimele săptămâni, două recurențe atrag atenția: criza re­fu­giaților și corectitudinea politică. Dincolo de impasul internațional și controversatele lui implicații, atenția cititorului este cap­tată, în paginile fiecărei ediții, de obsesia umanitară. Aplecarea englezilor spre be­ne­volat individual sau colectiv, consecventul lor reflex caritabil sunt bine știute și re­prezintă deopotrivă o tradiție și un pa­trimoniu caracterial. Cu toate acestea, în contextul valului actual de migranți, nu pot să nu uimească faptele, promp­ti­tu­di­nea mobilizării concrete la nivel de aso­ciații sau persoane care, pur și simplu, sar în ajutorul ființelor „naufragiate“ pe In­sula lor. La ușa lor. Oferindu-le chiar azil în familie, fără a sta prea mult pe gân­duri. Eficient și, în fond, creștinește - da­că ținem cont că Biserica își face bine au­zită vocea. Pragmatismul englez nu se re­flectă doar în celebrul dicton „time is mo­ney“. Există cu certitudine și palierul altruist al acestui comandament („time is precious“ ar putea suna o variantă) ma­nifestat, dacă vă aminițiti, și pe melea­gu­rile noastre, la începutul anilor ’90, când primii voluntari care deschideau ușile orfelinatelor și ale spitalelor moștenite din re­gimul exterminator erau englezi...

Con­co­mitent cu aspra temă a refugiaților, pre­sa londoneză abordează sistematic și pro­­bleme de cultură socială contemporană - între care, evident, corectitudinea po­litică e prioritară. Chiar când pretextul se do­ve­dește nerelevant, sunt în schimb demne de atenție două lucruri: pe de o parte, fap­tul că se generează o dezbatere, iar pe de altă parte, calitatea și ecourile acesteia. Mai bine de două săptămâni, în regim co­tidian, un așa-numit scandal de sexism a generat o avalanșă mediatică. O tâ­nără avo­cată, care își postase pe LinkedIn o fla­tantă fotografie, a urlat ca arsă, în presă, când un coleg de breaslă a riscat, com­plimentând-o, să scrie pe re­țeaua de socializare respectivă că o găsește „stunning“. Adică, uluitoare. Atât i-a tre­buit. Tânăra moralmente dubioasă a ge­nerat un atac public în toată regula (fa­vo­rizată de contextul politically correct) la adresa acelui bărbat care ar fi mi­ni­ma­lizat-o grav de tot, în context profesional, comentându-i înfățișarea! În aceleași zile, cunoscuta actriță Helen Mirren „se re­marca“ într-un interviu, afirmând nici mai mult nici mai puțin că nu îi place să vadă pe stradă un tânăr ținând de talie o fată, pentru că acest gest „exprimă po­sesiunea“. Desigur, se pune întrebarea legitimă: de ce asemenea episoade apar și iau amploare în presa engleză, tabloidă și cultă laolaltă? Probabil fiindcă trendul ide­ologic e (deocamdată) insurmontabil. În același timp însă, e de observat că tot mai multe comentarii sau analize „își permit“ să fie critice, polemice sau, în orice caz, ironice, stimulând dialogul cu publicul. Mai mult: neo-neologismul peiorativ fe­mi­nazi (femeia-nazist) pare a câștiga teren, penalizând alunecarea discursului pro­fe­minin către cel antimasculin, adică ra­di­calizarea ideilor în poncife agresive. Ca­racteristică a tuturor formelor de discri­minare pozitivă, la modă.

Dacă Londra ocupă un loc in­confundabil în dinamica post­modernității globale, acest fapt se datorează în mare măsură vitalității instituției fondatoare a Regatului Unit. Monarhia. Implantat cu eleganță în chiar inima melting pot-ului contemporan, Palatul Buckingam (pe gar­durile căruia se poate cocoța oricine) ex­primă metaforic trăinicia tradiției într-o lume caleidoscopică. Dar și interacțiunea sui generis între polii societății actuale. Ce­tatea extremelor, a excentricității ab­so­lute, conservă în alcătuirea sa intimă acest punct de sprijin „regal“, nedezmințit de schimbarea vremurilor. Încă viguros, gra­ție unei personalități cu merite esențiale: Re­gina Elisabeta a II-a care, pe 9 sep­tem­brie 2015, a devenit cel mai longeviv mo­narh al istoriei naționale, depășind-o pe stră-străbunica sa, Queen Victoria. Tre­când, mai exact, pragul celor 63 de ani și 216 zile ai majestuoasei antecesoare. Ei bine, continuitatea fermă la cârma Re­ga­tului a actualei regine explică multe. Fără neclinitul simț al datoriei față de supuși și punerea vieții private în slujba in­te­resului național, fără comportamentul pu­blic neostentativ și echilibrul în raport cu viața politică, fără credința mărturisită în Dumnezeu și consecvența acestei de­vo­tate domnii care a patronat etape cruciale din trecutul recent britanic, probabil că lucrurile ar fi arătat altfel. La cei 89 de ani înfloritori, „Liz“ - cum e numită de sim­patizanți – se bucură încă de o po­pu­la­ri­tate covârșitoare. Contestatarii instituției monarhice, care nu sunt puțini, reușesc până și ei, în majoritatea cazurilor, să se ralieze consensului în ceea ce o privește pe actuala deținătoare a coroanei. Reușita majoră a Elisabetei a II-a o reprezintă con­cepția că, în epoca modernității exa­cer­bate și a globalizării, monarhia nu e un simplu element de decor sau rămășița unui illo tempore, ci depozitara unor va­lori simbolice, pe care are menirea să le cultive și să le promoveze, în folosul so­cie­tății. De ce nu abdică regina, în favoarea unui urmaș mai tânăr? - se întreabă mulți. Motivul principal e chiar dorința (neverosimilă azi) de a-și sluji națiunea, aspirația de a duce lupta până la capăt, cu bune și rele, așa cum a fost învățată. Dar pesemne că, în mod realist și nemărturisit, ea știe că niciun urmaș nu ar fi la înăl­țimea complexei misiuni de suveran, ale cărei cerințe le cunoaște perfect. Iată de ce, în capitala înstrăinată care pare a fi devenit Londra, nonagenera Elisabeta a II-a poartă vitejește stindardul unei tra­di­ții pe care nu o socotește apusă, zâmbind în același timp, cu generozitate, pre­zen­tului. Semper fidelis. În schimb, ceea ce va urma e greu de spus.