Pe aceeași temă
Chiar dacă Europa va redeveni, ca în mileniul trecut, o fortăreață înconjurată de ziduri, șanțuri cu apă și poduri mobile, fenomenul migrației va continua.
Nu s-au împlinit nici 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, gest văzut de toți europenii drept începutul unei reunificări a continentului, un proces îndreptat într-o direcție clară: repararea rănilor istorice, reducerea discrepanțelor și, mai presus de toate, demolarea zidurilor din mințile propriilor populații. Procesul părea unul ireversibil, iar anul trecut, singurul zid rămas în Europa era cel care desparte capitala Ciprului, Nicosia. Iată însă că a fost suficient un val de câteva sute de mii de imigranți pentru ca Europa să își reia vechiul reflex.
Cel mai mediatizat este gardul de sârmă ghimpată înălțat de Ungaria la granița cu Serbia. Înainte de asta, au fost construite ziduri între Grecia și Turcia, apoi între Bulgaria și Turcia, dar și la Calais, în Franța, unde guvernul britanic și cel francez au ridicat fortificații în jurul Eurotunelului. Mai sunt și alte ziduri în plan. Zidul ungaro-sârb va fi continuat cu unul la granița cu România și încă unul la granița cu Croația. Poliţia slovenă a început și ea construirea unui gard metalic pe un segment al frontierei cu Croaţia. Spațiul fără frontiere începe să capete tot mai multe frontiere. Unele cât se poate de reale, cu sârmă ghimpată, blindate și militari care să le păzească.
S-au înălțat și alte ziduri, ceva mai discrete: au fost reimpuse controale de către Germania la granița cu Austria. Exemplul a fost urmat imediat de Austria, Slovacia și Olanda. Chiar dacă aceste controale sunt legale (cum spun tratatele UE) și temporare – așa cum susțin cancelariile din statele respective –, noile bariere antrenează câteva consecințe. Prima, pe termen scurt: traficul la frontieră e încetinit și cele care au de suferit sunt propriile populații. A doua, pe termen mai lung: în mintea oamenilor începe să se dezvolte ideea că spațiul de liberă circulație e doar un concept pe hârtie, care se transformă în literă moartă la prima criză serioasă.
Există argumentul că noile ziduri sunt gândite tocmai pentru a apăra Europa de pericolele din afara ei, așadar, tocmai pentru a-i păstra unitatea. Efectul este însă că au început deja să distrugă fibra internă a Europei. Construcția acestor ziduri și ping-pongul cu imigranții a dus la deteriorarea relațiilor între Europa de Vest și cea de Est, dar, pe de altă parte, și între statele din Europa Centrală și de Est. Nervii s-au întins la maximum și au fost aruncate acuzații dure între Croația și Serbia, între Ungaria și România, între Serbia și Croația, între Ungaria și Croația, între Slovenia și Croația etc... Au fost readuse deci în actualitate niște tensiuni între vecini, tensiuni pe care toată lumea le credea aplanate odată cu aderarea multora dintre aceste state la UE.
Societățile sunt deja scindate în privința imigrației. Iar aceste atitudini vor duce mai departe la izolarea nou-veniților, cât de mulți sau de puțini ar fi ei. Problema nu e una nouă: avem deja peste tot în Europa Occidentală dovezi ale eșecului integrării imigranților: „ghetourile“ sau „cartierele-problemă“. Chiar în inima Europei, la Bruxelles (unde peste un sfert din populație e reprezentată de imigranții musulmani), majoritatea imigranților trăiește în cartierele sărace din centrul orașului. Și, deși nimeni nu se încumetă să folosească termenul „ghetou“, există o frontieră simbolică, cea a canalului Bruxelles. Sunt în aceste cartiere situate în vestul canalului elemente turbulente, dispuse oricând să conteste autoritatea statului. La Anvers a fost înființat primul tribunal sharia, o provocare directă la adresa sistemului judiciar. Belgienii înșiși consideră în majoritate că populațiile de origine străină sunt „integrate prost“ sau de-a dreptul „neintegrate“. La fel, în plin centrul Londrei te lovești de cartiere musulmane care trăiesc după propriile reguli (Tower Hamlets, de pildă). Aceste „zone interzise non-musulmanilor“ sunt o practică imposibil de tolerat în orice stat european. Și în Franța, imigranții magrebieni formează conglomerate în suburbiile sărace ale marilor orașe, că vorbim de Paris, Marsilia ori Lyon. Deși Franța are o lungă tradiție a imigrației, nu a reușit să găsească o soluție pentru integrarea imigranților ori a copiilor acestora. Sunt în Hexagon șase milioane de musulmani și cel puțin 12 milioane de descendenți direcți ai cetățenilor de origine străină. Majoritatea trăiesc lipsiți de posibilitatea de a-și depăși condiția, ghetoizați în celebrele „banlieues“, care din acest motiv au devenit un focar permanent de tensiuni.
Ce anume a dus la crearea acestor cartiere-ghetou: izolarea nou-veniților de către populație sau autosegregarea? E greu de estimat și probabil e vorba de o îmbinare a celor două, așadar de o vină împărțită. Cert este că Europa nu a știut cum să îi trateze și că acest eșec al integrării dă permament apă la moară partidelor de extremă-dreapta.
Chiar dacă Europa va redeveni, ca în mileniul trecut, o fortăreață înconjurată de ziduri, șanțuri cu apă și poduri mobile, fenomenul migrației va continua. Atitudinile societale se pot schimba în timp, cu multă răbdare, cu strategii clare și mult mai puțin populism. Europa poate învăța din exemplul de integrare al Americii și își poate crea propriul stil de integrare, în numele valorilor pe care le promovează, de la libera circulație până la bunele relații cu vecinii și respectarea drepturilor omului. Trebuie inventate noi pârghii prin care toată lumea să fie convinsă să respecte aceste valori: de la autocratul Viktor Orbán și până la ultimul sirian ori irakian sosit în Europa. Altfel, zidurile vor prolifera la periferia Europei, dar pereții săi de rezistență se vor prăbuși.