Multiculturalismul dincolo de vorbe

Cei care n-au încetat să creadă în multiculturalism rămân oamenii din cultură și artă.

Pe bună dreptate, apariția unor derapaje de­ma­gogice în problema multiculturalismului e inevitabilă, câtă vreme noțiunea ca atare, ne spun cercetătorii, definește politicile culturale, deci ce fac guvernele în ma­terie, spre deosebire de mul­ti­culturalitate, care este un dat obiectiv istorico-social (Eu­gen Huzum, în volumul Idei și valori perene în științele so­cio-umane, Editura Ar­go­na­ut, Cluj-Napoca, 2009). Cu al­te cuvinte, există o diferență nu doar teoretică între abor­darea lumii contemporane din punct de vedere al struc­tu­rii comunităților sociale, diversificate din punct de vedere cultural, etnic, religios, ceea ce le conferă un pluriculturalism morfologic de neevitat, și acțiunea propriu-zisă, prin po­li­tici culturale, a statului, preocupat de pro­te­ja­rea acestor identități sau, de la caz la caz, de integrarea lor în dinamica unei evoluții firești, determinate de conviețuirea în comun.

Uniunea Europeană are această problemă în­că de la crearea ei, dar i-a conștientizat dis­funcțiile mai ales în ultima vreme, când is­to­ria a împins-o la decizii de conjunctură. Altfel spus, după o perioadă de romantism, prin­ci­piul respectării drepturilor și libertăților omu­lui căruia i se închină Europa umanistă a în­ceput să se clatine în fața unor provocări ca­re au reactivat intoleranța. Și dacă, inițial, mul­ti­culturalismul avea în vedere avantajele li­ber­tă­ții de opțiune, europeanul modern și liber be­ne­ficiind de posibilități de alegere tot mai bo­gat colorate din punct de ve­de­re al culturilor de con­tact, ul­te­rior au apărut ca necesare so­lu­țiile care să satisfacă de­o­po­tri­vă culturile de origine și cele de adopție. În acest pro­ces cu dificultăți sensibile de re­zol­va­re, nu de puține ori a fost ros­tit cuvântul eșec. L-a pro­nun­țat și cancelarul Ger­ma­niei, în 2010, cu privire la imigranți, și premierul bri­ta­nic David Ca­meron, în spiritul acelui principiu al aco­mo­dării culturale în care unii văd ten­dințe ne­do­rite de asimilare (trebuie să ne asi­gurăm că imi­granții învață să vorbească lim­ba engleză și că toate școlile predau copiilor elementele unei culturii și ale unui program co­mun...). Ni­co­las Sar­kozy afirma și el răs­pi­cat prin 2010: mo^­de­lul multicultural este un eșec în Europa.

Cei care n-au încetat să creadă în mul­ti­cul­tu­ra­lism rămân însă oamenii din cultură și artă, prin natura lor mai idealiști. Ajutați, ce-i drept, de programele elaborate în acest sens de UE, ca­re stimulează colaborarea și integrarea cul­turală și lingvistică, dar și pe cont propriu, ac­torii din cultură și artă, subvenționați sau nu, au atacat cu curaj și inventivitate teme de­du­se din noua situație a Europei după căderea zi­dului Berlinului, a revoluțiilor arabe, a glo­ba­lizării tot mai accentuate, cu consecințe nu doar în plan economic, ci și uman, moral, spi­ritual. S-au scris și se scriu piese de teatru, s-au lansat programe de traduceri bi- și mul­tilingve, s-a deschis drumul unor coproducții care adună în jurul unui proiect artiști din di­ferite țări și culturi.

De curând, la București, în cadrul unui fes­ti­val cu participare internațională, am avut oca­zia să aplaudăm rezultatele unor ase­me­nea întreprinderi cu valoare de exemplu. De pil­dă, spectacolul intitulat Padre (în tra­du­ce­rea de pe afiș, Cuvântul Tată) al companiei Ko­reja din Lecce, Italia. Șase actrițe din patru țări (Italia, Polonia, Macedonia şi Bulgaria) își interferează poveștile de viață, pornind de la sensul acestui cuvânt în viața și relațiile fie­căreia dintre ele. Cadrul uman al întâmplărilor evocate impune condiționări locale în funcție de spațiul cultural de proveniență al pro­ta­go­nistelor sau de istoria parcursă. Așa încât, chiar dacă tema comună a scenariului pri­veș­te, la urma urmelor, problema libertății in­di­viduale a acestor tinere și ieșirea de sub tu­tela autorității paterne, pentru fiecare dintre ele realitatea e colorată altfel. Potrivit tra­di­ții­lor și obiceiurilor locului sau, în cazul fetelor provenind din spațiul ex-comunist cândva pa­ternalist, în care precaritatea condițiilor de viață alterează legăturile personale, pers­o­na­jele devin expresia lumii pe care o reprezintă, iar cuvântul tată, rostit în limba... maternă, dobândește conotații diferite. În spectacol se vorbește în poloneză, macedoneană, bulgară, italiană și, chiar dacă, pentru a se înțelege, in­terpretele adoptă comuna engleză, sen­ti­men­tele, momentele de intimitate și adevăr se con­sumă în limbile țărilor din care vine fie­ca­re. Acest frumos exemplu e aproape o de­mons­trație a posibilităților de dialog pe fondul unor teme general umane – care pot fi îm­bo­gățite din unghiuri culturale diferite, de la po­por la popor, cu detalii și experiențe proprii tu­turor par­ticipanților la proiect. Ideea re­gi­zo­ru­lui Ga­briele Vacis, dar mai ales a teatrului care a ini­țiat coproducția e în multe privințe pil­dui­toa­re. O încercare similară a fost și ace­ea re­zul­tată din colaborarea mai multor tea­tre din Bal­cani: Croația, Bulgaria, Macedonia, Grecia ca­re, în spectacolul Chiril și Metodiu sau Who are you, după piesa macedoneanului Jordan Plev­nes, au lansat o cutezătoare dia­tribă la adresa glo­balizării, care uneori im­pie­tează asupra mi­tu­rilor întemeietoare ale po­poa­rele, aplicându-le rețeta publicitară, prag­ma­tică a societății de con­sum. Din păcate, rea­lizarea artistică dis­cutabilă ne-a împiedicat să ajungem la no­blețea intenției de a apăra una dintre le­gen­dele cele mai frumoase ale Bal­canilor, care vor­bește despre cei doi că­lu­gări cărturari care au străbătut lumea cu Bi­blia în desagă.

În ideea că ceea ce ne leagă la nivel uman, spiritual e întotdeauna mai important decât ceea ce ne desparte, nu putem decât să spe­răm la cât mai multe politici culturale atent ela­borate în spațiul multicultural al Uniunii Europene, prin care valorile moral-creștine ale acestei părți de lume să-și spună și pe vii­tor cuvântul.