În apărarea mea

Pe 28 martie, europarlamentarul a fost chemat să dea explicații în fața Consiliului de Onoare al Ordinului „Steaua României“, format din Constantin Degeratu, Gabriela Firea, Ecaterina Andronescu, Șerban Brădișteanu, Mircea Geoană și Costin Georgescu. Publicăm în continuare pledoaria lui Cristian Preda, cu precizarea că, la ședința respectivă, patru din cei șase membri ai Consiliului au fost absenți. Votul trebuia să aibă loc în termen de 60 de zile de la audiere.

Am luat cunoștință cu tristețe de cele 14 rânduri din sesizarea făcută de d-l Gheorghe Gh. Tomoială pe 14 februarie 2018 și, pe această bază, de convocarea mea în fața Consiliului de Onoare al Ordinului „Steaua României“. Prin prezenta răspund unui denunț pe care îl consider calomnios.

Gheorghe Gh. Tomoială vi s-a adresat, la două luni și jumătate de la momentul în care am făcut o declarație în plenul Parlamentului European (PE), susținând că aș fi cerut „suspendarea dreptului de vot al României în Consiliul European, din cauza crizei grave a statului de drept din România“. E adevărat că, la data de 29 noiembrie 2017, am afirmat, în reuniunea de la Bruxelles a plenului PE, că țara noastră cunoaște o criză a statului de drept. Foloseam expresia în sensul lui Norberto Bobbio, care rezuma „statul de drept“ prin formula: „guvernarea legilor e deasupra guvernării oamenilor“. Era și, din păcate, mai e un lucru larg recunoscut și-n România, și în multe alte locuri din lume, că la noi oamenii politici au dorința de a fi peste lege, nu sub ea. Stau dovadă că trăim o criză numeroasele proteste, articole, declarații și dezbateri despre situația din România, inclusiv cea din februarie a.c. din cadrul forului legislativ european, cerută de toate grupurile politice.

Celelalte părți ale afirmației făcute de Gheorghe Gh. Tomoială sunt false: nu am cerut suspendarea dreptului de vot al României, ci al „reprezentanților guvernului“, și tocmai de aceea nu era vorba despre „Consiliul European“, cum zice autorul denunțului, ci despre Consiliul UE, adică despre cele zece formațiuni de lucru la care participă miniștrii de resort, pentru a co-legifera, alături de deputații europeni, în varii politici publice: transport, educație, afaceri externe, justiție și afaceri interne, agricultură etc. Denunțătorul ignoră faptul că intervenția mea era făcută în intervalul orar special dedicat declarațiilor politice – așa-numitele „intervenții de un minut“, găzduite de fiecare ședință plenară a PE. Este ceva obișnuit ca deputații europeni să folosească o asemenea oportunitate pentru a se referi la chestiuni legate de evoluțiile politice din propria circumscripție. Rari sunt aleșii europeni care, de-a lungul anilor, să nu fi intervenit în acest fel pentru a critica guvernul propriei țări. Sunt chiar partide din România care, pentru a-și critica adversarii, au adus în PE politicieni – uneori lideri de partid precum V. Ponta sau C. Antonescu – care nu erau deputați în forul european, ci în parlamentul de la București. Nu mi-a trecut vreodată prin gând să îi consider defăimători ai țării, deși ce spuneau ei nu-mi era deloc pe plac. De altfel, confruntarea forțelor politice din România se poate organiza la fel de bine la Vaslui și la Bruxelles, la Strasbourg și la Arad. În treacăt fie zis, în toamna lui 1842, atunci când se alegea pentru prima dată un domn al Țării Românești prin votul unui colegiu electoral, candidații înscriși în competiție publicau broșuri și manifeste împotriva adversarilor lor în Capitala Belgiei!

Ceea ce am cerut eu la Bruxelles pe 29 noiembrie 2017 – și anume „suspendarea dreptului de vot pentru reprezentanții guvernului [Tudose]“ – e echivalentul unei moțiuni de cenzură în context național. Am considerat că, întrucât guvernul încalcă principiile statului de drept, se aplică prevederile Articolului 7 din Tratatul UE. Dată fiind complexitatea mecanismului – care presupune cooperarea celor trei instituții europene și voturi prin majorități foarte ample și chiar prin consens –, invocarea mecanismului din respectivul Articol 7 a fost și este considerată mai curând un mijloc de presiune decât unul de sancționare efectivă. Ca orice ales, sunt – consider eu – îndreptățit să critic guvernul și să fac propuneri, în acord cu sistemul instituțional în care îmi desfășor activitatea. A pedepsi un deputat fiindcă face opoziție e, oriunde în Europa, antidemocratic.

Gheorghe Gh. Tomoială afirmă că aș fi făcut, în susținerea mea, „afirmații șocante și lipsite de adevăr“. El nu oferă, însă, vreun exemplu și nu probează nici măcar una dintre acuzațiile grave pe care mi le aduce. De aceea, trebuie să reiau ce am spus pe 29 noiembrie și să arăt, ca în fața unei instanțe dintr-un proces stalinist, că nu sunt vinovat. Veți constata că afirmațiile din discursul meu de un minut sunt strict factuale și că nimeni nu le poate tăgădui valoarea de adevăr. Mai exact, luând-o în ordine, am afirmat că, în ianuarie 2017, guvernul a „folosit o ordonanță de urgență pentru a modifica legile justiției“. E vorba despre mult discutata OUG 13. Se îndoiește cineva că a fost dată pentru a schimba dispoziții legale privitoare la corupție? Spuneam, apoi, că, în toamnă, guvernul – altul, pentru că primul fusese doborât – a preferat să schimbe legile justiției prin „dictatura majorității parlamentare“. Foloseam aici o expresie clasică în teoria democrației, împrumutată de la Alexis de Tocqueville, autor care afirma în De la démocratie en Amérique că, uneori, majoritatea parlamentară ignoră cu bună știință orice critică venită de la minoritate. Parlamentul se poate comporta dictatorial. În cazul invocat de mine, era vorba despre atitudinea coaliției PSD-ALDE față de întâmpinările opoziției, inclusiv prin schimbarea regulamentului Camerelor, pentru a nu permite adversarilor să își prezinte amendamentele. Am mai menționat, în intervenția mea, opoziția CSM și a peste 4.000 de magistrați față de modificarea legilor justiției. Iarăși, e vorba de un fapt de notorietate, consemnat pe larg de presă. E, de asemenea, știut, așa cum precizam pe 29 noiembrie 2017, că reprezentanții Comisiei Europene au cerut guvernului să consulte Comisia de la Veneția și că, adăugam eu, „majoritatea a ignorat toate semnalele de alarmă“ de la Bruxelles. La fel de adevărat e ceea ce adăugam, și anume că „șefii celor două Camere“ sunt unul – condamnat, iar celălalt – „sub anchetă pentru mărturie mincinoasă“. În fine, am indicat faptul că „zeci de mii de oameni au ieșit în stradă și așteaptă un semnal de la Bruxelles“. Acestea sunt toate afirmațiile făcute de mine în ședința din PE și regret că adevărul lor l-a șocat pe denunțător. Dacă veți proba că una singură e falsă, vă restitui decorația de bună voie.

Regret, de asemenea, că Gheorghe Gh. Tomoială susține că, întrucât am spus adevărul gol-goluț, aș fi avut o „atitudine iresponsabilă și aș fi atins o limită extrem de periculoasă pentru interesul național“. Concluzia merge împotriva unei convingeri larg răspândite, pe care o împărtășesc și eu. E vorba despre credința că interesul națiunii e slujit doar de adevăr. Și-n politică, la fel ca-n ale domenii, minciuna are picioare scurte. Pe de altă parte, ideea că observațiile făcute de un deputat european, preț de 60 de secunde, ar pune în pericol interesul național vădește o viziune naivă despre națiune. Aceasta e ținută împreună de legi și tradiții, de stiluri de viață și instituții, care nu se clatină sub tirul unor vorbe, fie și severe.

Denunțătorul consideră că „în calitate de europarlamentar, ar trebui să reprezint statul român“. Afirmația nu ține seama nici de Constituția României, nici de tratatele europene. Într-adevăr, potrivit Constituției noastre, statul e reprezentat de către președinte, inclusiv în Consiliul European, ca și – de bună seamă – în relațiile internaționale. A-i cere unui deputat să reprezinte statul înseamnă a îndemna la uzurparea poziției de autoritate a președintelui. N-am de gând să fac asta. Pe de altă parte, așa cum arătam deja, în baza tratatelor, la Consiliul UE participă – prin diverși miniștri – guvernul, apărând politica europeană din programul de guvernare cu care a fost mandatat, în vreme ce deputații din PE reprezintă cetățenii. Articolul 10 din Tratatul de la Lisabona separă clar reprezentarea cetățenilor și reprezentarea statului. Acesta e un punct-cheie din doctrina politico-juridică europeană. Știu că unii deputați români din PE ignoră această parte a doctrinei și se prezintă ca voci ale statului român. Nu e treaba mea că ei încalcă astfel tratatele europene și Constituția noastră.

Pe de altă parte, potrivit Constituției în vigoare, orice mandat imperativ e nul. Nu am, altfel spus, vreo obligație de a asuma, în activitatea mea din PE – nici în cele cinci comisii în care lucrez, nici în plen –, poziția vreunui membru al guvernului sau a opoziției. Asta nu înseamnă că nu am cooperat, în activitatea mea, cu Reprezentanța României la UE: am cerut întotdeauna informații despre pozițiile guvernelor de la București în Consiliul UE. Atunci când am considerat că acestea răspund intereselor europene ale cetățenilor români, le-am promovat. Când am crezut că ele sunt partizane, le-am ignorat. De pildă, nu am votat, precum deputații PSD, pentru recunoașterea Kosovo, atunci când Victor Ponta era premier și le-a cerut colegilor săi de partid din PE să schimbe poziția tradițională a României în această chestiune.

Fiind, de altfel, deputat independent, și nu afiliat la vreun partid politic, sunt bine plasat ca să judec orice situație politică relevantă pentru cetățenii români, luând în seamă interesul general european, nu vreo rațiune de partid. De altfel, îmi îngădui să vă reamintesc că, inclusiv atunci când eram membru al unei formațiuni politice, iar aceasta se afla la guvernare, nu am ezitat să îi critic atât pe primul-ministru, cât și pe miniștrii săi pentru felul cum nesocoteau interesul public, inclusiv în chestiuni europene. Am înțeles să urmez întru totul litera și spiritul Articolului 2 din Statutul deputaților în Parlamentul European, care afirmă că „deputații sunt liberi și independenți“. Așa voi rămâne.

Imunitatea mea pentru opiniile exprimate în incinta Parlamentului în care am fost ales e absolută. Conform art. 72 (1) din Constituția României, parlamentarii „nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului“. Același sens îl regăsim în Articolul 8 din Protocolul nr. 7 referitor la privilegiile și imunitățile UE, protocol atașat Tratatului de la Lisabona: „membrii Parlamentului European nu pot fi anchetați, reținuți sau urmăriți datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcțiilor lor“. A pune la îndoială libertatea de opinie a unui deputat – fie el ales în Legislativul național sau în cel european – înseamnă a nega principiul reprezentării.

Ignorând toate aceste lucruri, Gheorghe Gh, Tomoială susține că fapta mea ar fi „dezonorantă“ pentru Ordin, căruia i-aș fi adus „grave prejudicii morale, civice și de imagine publică“. Afirmația aceasta – complet nefondată și, din nou, lipsită de orice argumentație – mă rănește. Declarația mea nu a suscitat reacții instituționale nici din partea Comisiei Europene, nici din partea reprezentanților Consiliului UE. Efectul ei politic este nul. Sau, oricum, mult mai mic decât, ca să iau un singur exemplu, demiterea guvernelor pe care le criticam la Bruxelles, chiar de către partidele care le controlau la București. Doar membrii delegației PSD din PE au avut ceva de spus referitor la intervenția mea din 29 noiembrie 2017. Era dreptul lor s-o facă, chiar dacă felul în care au calificat-o este o exagerare partizană ridicolă. De pildă, actualul premier, la vremea aceea șefa delegației PSD din PE, a susținut că prin intervenția respectivă aș fi „denigrat țara în plan extern“. Ea și colegii săi m-au stigmatizat în preajma Zilei naționale, cu ajutorul unor trusturi și analiști aserviți PSD, care au exploatat emoții colective pentru a produce ură și dezbinare. Așa arată relația regimurilor autoritare sau a autocrațiilor electorale cu opozanții lor.

Cine stă strâmb și judecă drept va observa că eu sunt cel care a suferit prejudicii. A critica guvernul nu e a denigra țara. E, de fapt, un serviciu adus cetățenilor. Faptul că un discurs care critica în mod explicit guvernele de la București din 2017 și propunea sancțiuni pentru „membrii guvernului“ a fost prezentat publicului ca o pedeapsă pentru România nu e responsabilitatea mea. Spre deosebire de acuzatorii mei, eu nu cred că putem pune semnul egalității între „membrii guvernului“, ai oricărui guvern, și „România“. Sinonimia îi dezonorează pe cei care o asumă, nu pe mine. Nu le voi cere socoteală, fiindcă respect până la capăt libertatea opiniei politice. Dar a fi învinovățit pentru felul în care te-au înfățișat adversarii uzând de minciună și profitând de ignoranța publicului, ca și de blocarea sistematică a accesului la mass-media a vocilor independente este nu doar un act nedrept, ci și unul ticălos.

M-am văzut, astfel, silit să răspund unui denunț care disprețuiește adevărul și vă cere o răfuială politică. Întrucât nu sunt de partea guvernului, opinia mea ar fi un delict. Principiul legalității opoziției e călcat în picioare. Sper că nu veți apuca această cale și veți ignora denunțul scris de Gheorghe Gh. Tomoială.

De altfel, acesta a invocat, pentru a mă chema în fața dumneavoastră, un articol – și anume 52, lit. b – care nu există în lege. Formal vorbind, cererea e nulă. Am fost citat de Cancelaria Ordinelor ignorând această eroare, care – juridic vorbind – e semnificativă. Politic vorbind, e coerentă. Într-adevăr, am fost chemat în fața dvs. într-un moment în care guvernanții propun o lege a defăimării. S-a afirmat public, prin voci autorizate, ale președinților celor două Camere, că legea cu pricina ar trebui să-i vizeze, în primul rând, pe europarlamentari. Un deputat s-a trezit chiar zicând că ar trebui să i se retragă cetățenia celui care nu repetă ca un papagal afirmațiile puterii. Dincolo de faptul că ideea ignoră prevederile constituționale referitoare la cetățenia română dobândită prin naștere, ea trimite la epoca totalitară, cea în care partidul se identifica pe de-a-ntregul cu statul, gestionând, între altele, monopolul adevărului.

Pe de altă parte, o asemenea idee reprezintă un atac direct la instituția Parlamentului European, singura aleasă în mod direct de către cetățenii din cele 28 de state membre. A considera că autoritățile dintr-un stat membru sunt îndreptățite să ignore imunitatea care privește opiniile exprimate în hemiciclul de la Strasbourg, pedepsind un deputat european fiindcă a criticat un guvern, înseamnă a pune sub semnul întrebării legitimitatea UE. De ce am mai avea nevoie de o reprezentare la nivel european, dacă guvernul de la București poate să taie și să spânzure? Această filosofie politică duce direct la o auto-excludere din viața comunității politice europene. Sper că nu asta vreți să apărați.

În consecință, resping acuzele care mi-au fost aduse, într-un document fără argumente și care trimite la un articol inexistent în lege, fiindcă:

- sunt nedrepte,

- contrazic Constituția, suspendând singura imunitate veritabilă, cea pentru opinii,

- prelungesc o propagandă îndreptată împotriva mea de adversari radicali, ignoranți și nostalgici ai regimului totalitar,

- nesocotesc principiul opoziției politice,

- violează dreptul la exprimare și

- contestă legitimitatea politică a Parlamentului European.

Post scriptum: Vă sugerez ca, înainte de a delibera, să reflectați la un pasaj din lucrarea lui Ștefan Zeletin, intitulată Din țara măgarilor, o descriere satirică, dar plină de amărăciune, a României de la 1916. E pasajul în care autorul descria principiul dreptății din țara cu pricina: „Principiul dreptății înăuntrul țării sună în felul următor: Orice măgărie, privită în sine, nu alcătuiește o rușine, dacă e bine ascunsă. Ea devine o rușine din clipa în care e dată la iveală și scuturată sub nasul lumii cinstite. Din acest principiu teoretic decurg următoarele două reguli de justiție practică: a) Supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezvăluie o măgărie. Căci cel dintâi rămâne credincios principiului adânc al justiției măgărești, ținându-și măgăria ascunsă, cel din urmă însă calcă acest principiu, dând-o la iveală; b) Pedeapsa ce ia dezvăluitorul măgăriei crește în măsură cu murdăria ce are la suflet făptașul măgăriei. Căci numai astfel se poate da învățătură gurilor rele, spre a-și ține pe viitor limba în pace și a nu mai călca principiul sus-zis, sfâșiind vălul în care orice măgar de treabă are grijă să-și ascundă murdăriile... În țara măgarilor, se pedepsesc vorbele, nu faptele“. Cu vorbele lui Zeletin, vă îndemn să nu faceți „justiția măgarilor“...

* CRISTIAN PREDA a fost ales în Parlamentul European în 2009 și 2014.