În satul global se poartă gardul de sârmă

Potenţialul protejării şi promovării diversităţii culturale în era digitală e enorm. Ce lipseşte este poate o educaţie media corespunzătoare, care să ne înveţe cum să navigăm cu cap în online, cum să evităm dezinformarea, cum să selectăm din abundenţa de informaţii care ne ademenesc la tot click-ul.

Nu e o noutate că mijloacele de co­mu­ni­ca­re în masă sunt criticate de multe ori pen­tru felul în care prezintă identitatea şi ex­perienţa diverselor grupuri etnice şi re­li­gioase. Atunci când nu le ignoră cu de­să­vârşire, imaginea lor e strivită sub bo­can­cul ideologiei dominante, rezultând un ta­blou deformat, conturat în tuşele groase ale xenofobiei, discriminării şi stereo­ti­pi­zării, pe care populaţia majoritară îl preia drept oglindă fără prea multă bătaie de cap. Avem şi noi minorităţile noastre şi nu­mai dacă aruncăm o privire în ograda noastră jurnalistică (prin ziare ori pe la te­leviziuni) sau pe reţelele de socializare, ne minunăm de tezaurul inestimabil de in­vec­tive pe care românii au reuşit să-l adune şi să-l pună în circulaţie de fiecare dată când situaţia o cere. Şi n-o facem numai noi. Bunăoară, gândiţi-vă la imaginea ro­mâ­nilor (care lucrează) în străinătate – şi, ca să nu mergem prea departe, ne putem opri între graniţele Uniunii Europene, pen­tru că din familia asta facem şi noi parte: ce crede majoritatea italienilor des­pre majoritatea românilor? Ce crede ma­jo­ritatea britanicilor despre majoritatea ro­mânilor? Nu e cazul să reiau aici etichetele cu care suntem calificaţi.

Mass-media au picat un examen important

În absenţa unei minime educaţii media, cei mai mulţi dau crezare, aşa cum acasă o facem şi noi de altfel în privinţa altora, informaţiilor din presă. Puţini filtrează cri­tic ceea ce mass-media difuzează, puţini înţeleg că e nevoie de o diversitate a sur­selor de informare, la fel cum e nevoie şi de o diversitate de opinii, puţini par să ac­cepte realitatea diversităţii culturale aşa cum arată ea în mileniul al III-lea. O de­monstrează şi recenta „criză a refu­gia­ţilor“ din Europa: în contextul acesteia, pre­sa europeană a susţinut şi ea un nou exa­men privind acceptarea diversităţii cul­turale şi, în ciuda tuturor politicilor de so­lidaritate, toleranţă şi deschidere pro­mo­vate de Uniune, l-a picat. Odată cu ea l-a picat, fireşte, şi o parte a societăţii – cea care, ca şi la multe altele dintre examenele sus­ţinute până acum, obişnuieşte să co­pieze şi să se ia după gura presei. Lacunele le­gislative şi lipsa unui precedent de ase­me­nea anvergură au creat un haos de care au profitat în primul rând portavocele naţionaliste şi ultranaţionaliste, pe de o parte, ideologii de stânga, pe de altă par­te, şi, necoloraţi politic, iscusiţii uneltitori de teorii conspirative. De cele mai multe ori, în toate a lipsit moderaţia, iar po­pu­laţia europeană, supusă retoricii xenofobe – îndeosebi islamofobe –, promovată de unele mijloace de comunicare în masă, s-a afundat în scepticism. Deschiderea faţă de alte culturi s-a transformat, sub pre­siu­nea discursurilor apocaliptice din presă, întâi în îngrijorare, apoi în teamă, ame­nin­ţare şi mai apoi, în unele cazuri, în ură fa­ţă de străini. Se pare că acceptăm că trăim într-o lume diversă cultural, dar ne e mai greu să acceptăm alte culturi, atunci când acestea bat la uşa noastră pentru hrană, pen­tru adăpost, pentru un loc de muncă.

Noi versus ei

Fără a discuta implicaţiile politice şi eco­nomice ale fenomenului, criza refugiaţilor din Orientul Mijlociu e un exemplu de dată recentă al importanţei mass-media în asigurarea, protejarea şi promovarea di­ver­sităţii culturale. Din păcate, tema aceas­ta ajunge de prea puţine ori pe agenda presei mainstream, iar atunci când apare, se impune, inerent aproape, din pers­pec­tiva culturii dominante, majoritare: de ce­le mai multe ori, mass-media nu abor­dează problemele migranţilor minoritari, iar atunci când o fac definesc minorităţile ca fiind, de fapt, problema. Dar „satul glo­bal“ în care trăim ne permite să ocolim varianta aceasta, în care mass-media sunt autoritatea informativă supremă. În ul­ti­mele două decenii, peisajul media a suferit transformări radicale, care au dus la apa­riţia şi dezvoltarea unui nou mediu de in­formare şi comunicare cu mult diferit, da­torat digitalizării. Era digitală a schimbat profund felul în care conţinutul este pro­dus, distribuit, accesat şi consumat. În aceas­tă nouă paradigmă, în această lume no­uă interconectată, mesajele nu mai cir­culă unidirecţional, de la o sursă centrală (o instituţie media) către o audienţă pa­si­vă, ci avem de-a face cu un sistem bidi­rec­ţional, de comunicare interactivă, în care utilizatorii pot fi atât sursă creatoare de con­ţinut, deci producători, cât şi con­su­ma­tori. În acest context, impactul asupra diversităţii culturale e evident. Accesul la cunoaşterea culturii altor grupuri sau co­munităţi e, cum se spune, „la un click dis­tanţă“, iar în era comunicării wireless, ide­ea gardurilor de sârmă antiimigraţie din Ungaria unora le-a părut absurdă.

Practic, problema refugiaţilor a rupt Eu­ropa în două. Ne-a separat pe „noi“ (cei care eram deja aici şi nu ni-i dorim) de „ei“ (pe de o parte, cei care ne invadează şi, pe de alta, cei care-i susţin). Presa, da­tă fiind şi orientarea sa etnocentrică, n-a făcut decât să susţină această polarizare la nivelul discursului public. Pentru ca lu­mea să înţeleagă fenomenul pe îndelete, o presă responsabilă ar fi trebuit să con­tex­tualizeze ceva mai mult, înainte ca oa­me­nii să se alăture unei tabere sau celeilalte. În schimb, a preferat să alimenteze, pe de o parte, viziuni panicarde, permiţând dez­voltarea retoricii rasiste, încărcată de pre­judecăţi şi presupuneri, precum cea a „si­nuciderii colective“ a unei naţiuni care ac­ceptă o cotă mai mare de refugiaţi pentru a acoperi un deficit produs de natalitatea scăzută şi, pe de altă parte, viziuni naive, precum aceea a integrării fără probleme a sutelor de mii de refugiaţi sosiţi doar anul ăs­ta în Europa, când nici cei care trăiesc de ceva vreme aici n-au reuşit să fie asi­mi­laţi de cultura şi societăţile europene.

Un singur click de la toleranţă la ură

Cei care au dorit să audă şi altceva s-au orientat spre mediile digitale şi spre social media, unde dialogul a părut mai real, mai autentic, mai fără agende ascunse. Şi în aceasta constă şi impactul mediului di­gital asupra diversităţii culturale: anulează graniţele fizice şi intermediarii în co­mu­nicare, creând noi oportunităţi de in­ter­acţiune prin reţelele de socializare, ade­vă­rate platforme de comunicare inter­cul­tu­rală. Facebook, Twitter sau YouTube au de­venit „locuri“ privilegiate de întâlnire a culturilor, locuri în care se intersectează viziuni particulare ale indivizilor apar­ţi­nând unor grupuri, comunităţi, societăţi diferite din punct de vedere cultural. În era digitală, care apreciază mai mult un fel de jurnalism de proximitate, experienţa personală contează mai mult decât rela­ta­rea detaşată, obiectivă a unei agenţii de pre­să. În alte condiţii, n-ar fi devenit vi­rală postarea de pe Facebook a ger­ma­nului Dirk Voltz. Acesta, împreună cu par­tenerul său, a găzduit în locuinţa sa, vre­me de câteva săptămâni, 24 de refugiaţi provenind din Siria, Afganistan şi Irak. Mesajul lui Voltz, distribuit masiv în me­diul online, se referea la excelenta sa con­vieţuire cu „chiriaşii“ săi, care n-au avut nimic de obiectat cu privire la faptul că el împărţea patul cu un bărbat, care n-au folosit cuţitele din bucătărie în alte sco­puri decât pentru a tăia legume şi carne şi, în general, se referea la nevoia de tole­ranţă şi de acceptare a celorlalţi. Un fel de lecţie pe tema diversităţii culturale şi, du­pă cum se pare, a diversităţii de orice fel.

Dar la fel cum permite exprimarea unor astfel de puncte de vedere, online-ul per­mite şi opusul acestora şi dacă, în cazul media tradiţionale, mai există şi instru­mente de reglementare, pe social media derapajele cu greu pot fi controlate şi sanc­ţionate. Dacă nu mă credeţi, există pe Face­book un grup tematic în engleză inti­tulat Anti-Islam Europa, unde cele mai decente mesaje îi cataloghează pe refugiaţi drept „invadatori“, „terorişti“, „şarl­a­tani“. Din acest punct de vedere, social media nu sunt utopii după care să tânjim: mustesc şi de limbaj jignitor, de instigări la ură, de atitudini rasiste, de discriminare şi, în general, de segregaţie bazată pe mo­tive de rasă sau etnie.

Potenţialul protejării şi promovării diver­sităţii culturale în era digitală e enorm. Ce lipseşte este poate o educaţie media co­res­punzătoare, care să ne înveţe cum să na­vi­găm cu cap în online, cum să evităm cap­ca­nele dezinformării rezultate din reaua-credinţă a unora, cum să nu de­venim vic­ti­me ale trolling-ului sau ale dis­cursului urii, cum să selectăm din abun­denţa de informaţii care ne ademenesc la tot click-ul.

Revenind la „criza refugiaţilor“, într-o ţa­ră ca România, care are la rândul ei o po­pu­laţie consistentă de emigranţi, constatarea (ce-i drept, desprinsă de pe reţelele de socializare şi neînsoţită de vreun instru­ment de cercetare) că cel mai bine ar fi să nu primim refugiaţi infirmă vechi pro­ver­be de la noi – precum „corb la corb nu-şi scoate ochii“ sau „ce ţie nu-ţi place al­tuia nu-i face“ – la care românul apelează adesea atunci când se vrea filosof. Iată că, uneori, înţelepciunea populară nu trece de graniţele poporului în care s-a născut.

***

Ca o coincidenţă, acum 10 ani, în oc­tombrie 2005, la Paris se adopta o con­ven­ţie privind protecţia şi promovarea diver­sităţii culturale, ratificată ulterior şi de Uniunea Europeană. Dintre obiectivele mă­reţe (şi nu e o ironie!) propuse, mi-a atras atenţia unul în mod deosebit. Con­venţia îşi propunea „să dezvolte inter­acţiunea culturală, în spiritul construirii de punţi între popoare“. Zece ani mai târ­ziu, Ungaria construia garduri.