O Constitutie pentru libertate

Fara Autor | 24.01.2008

Pe aceeași temă

HORIA TERPE & IONUT STERPAN

O dezbatere fundamentală

 

In primavara lui 2007, când proiectam la Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala intâlnirea europeana anuala a think tank-urilor pro libertate, am ales impreuna cu partenerii proiectului de la Institute for Economic Studies, Franta, Hayek Institut, Austria, Atlas Foundation, Cato Institute si Heritage, Statele Unite - schimbarea constitutionala ca tema a conferintei. Este foarte greu sa impui o tema pe agenda publica. Atunci când "amenintarile imediate" din partea actorilor politici aflati in functii publice sunt atât de numeroase, nici nu ne-am putea astepta ca media sa nu reactioneze in mod continuu la ele. E explicabil ca nu poate ocupa cateva zile cu o propunere precum cea de demarare a unui proces constitutional greoi, care oricum anunta sa se intinda pe mai multi ani si implica in dialog agenti prea "normali" ca sa starneasca interes jurnalistic. Tema constitutionala a ajuns in atentia publicului odata cu criza politica din 2007. In iunie, iulie si octombrie 2007, când am organizat o serie de dezbateri pe tema rescrierii Constitutiei României in Arad, Bucuresti, Craiova si Timisoara, oportunitatea a fost folosita de reprezentanti ai partidelor politice pentru a-si lansa propriile proiecte de reconstructie institutionala. Dezbaterea era deschisa.

Un grup de exponenti ai curentului clasic-liberal in România, impreuna cu revista 22, au avut initiativa unui produs publicistic regulat in 2008 in care sa trateze problemele publice din perspectiva ideologiei libertatii. Colectia prezenta de analize abordeaza documentul constitutional, sursa atâtor framântari, intr-o maniera radicala si, in acelasi timp, fundationala.

Cadrele dezbaterii contemporane cer ca preocuparile libertarienilor pentru noi reguli fundamentale sa ia statul asa cum este el acum drept material de lucru. Sa ne imaginam institutia statului ca pe un ansamblu format din doua convertoare gigantice. Un convertor numit "sistemul politic", menit sa lichefieze preferintele cetatenilor in decizii politice, si alt convertor pe nume "sistem public", care solidifica deciziile politice in actiuni publice si reglementari sau interventii. Care e dimensiunea ansamblului? Dimensiunea lui exacta ia in calcul ultimul leu cheltuit pentru cea mai neinsemnata activitate din cele doua convertoare si ultimul leu cheltuit din cauza ultimei prevederi a celei mai nesemnificative reglementari legale sau administrative. Doar sectorul activitatilor publice a crescut in 2007 cu 3,6% din PIB (fiind 32,8% din PIB in 2006 si 36,4% in 2007), desi putea sa creasca cu 12,4%, totalul solicitat de institutiile publice pentru 2007 fiind de 45,2% din PIB. Acest fenomen are loc anual; pentru 2008, proiectul de buget prevede cheltuieli de 42% din PIB, adica o crestere de 5,6%. Daca preferati argumente "europene", Juergen Starck, vicepresedinte al Bancii Centrale Europene, recomanda ca un sector public sa nu depaseasca 30% din PIB, altfel structura pietei cedeaza si economia e in pericol. Cu cât este mai mare bugetul sectorului public, cu atât mai multe resurse intra in jocul politic care imparte resursele comune. Redistributia este de la cei care muncesc, dar nu pot evita sa-si plateasca taxele catre cei suficient de buni la jocul politic incât sa puna mâna pe ele. Iar ei sunt cu atât mai buni, cu cât ritmul de crestere a statului in termeni de atributii, legi, reglementari creste mai naucitor, pentru ca se pot ascunde intr-un hatis reglementativ confuz. Strict cantitativ, cresterea pe dimensiunea arogarilor de control asupra schimburilor pe piata si asupra vietii cetatenilor a fost cu 7.552 de legi in 2006, respectiv cu 4.816 legi noi in 2007. Este desigur imposibila aplicarea corecta si uniforma a circa 70.361 de legi, câte sunt in total in repertoriu. Efectele sistemice sunt confuzia generalizata, pierderea respectului pentru lege si in cele din urma adversitatea indivizilor fata de lege. Din acest moment ansamblul este afectat structural, iar ruptura dintre preferintele indivizilor si serviciile publice trece pragul pâna la care mai poate fi reparata. Studiile de fata recompun piesele convertoarelor intr-o arhitectura liberala.

 

 

SORIN CUCERAI

Evitarea dublului guvern

 

In Romania exista in prezent doua guverne: guvernul propriu-zis si CSAT, care poate fi considerat un guvern al presedintelui.

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii este compus din presedintele Romaniei (care este si presedintele CSAT), primul ministru (in calitate de vicepresedinte), ministrul de Externe, ministrul de Interne, ministrul Apararii, ministrul de Justitie, ministrul Industriilor si ministrul de Finante, directorii SRI si SIE, seful Marelui Stat Major si consilierul presedintelui pe probleme de securitate nationala.

Dupa cum se vede, nu mai putin de sase ministri fac parte din CSAT. Problema este insa aceea ca, potrivit legii, guvernul este subordonat CSAT. Astfel, conform articolului 3 al Legii 415/2002 (lege care reglementeaza activitatea CSAT), hotararile Consiliului "sunt obligatorii pentru autoritatile administratiei publice centrale si institutiile publice la care se refera".

Foarte simplu spus, lucrurile stau cam asa: la ora actuala, exista doua puteri executive - guvernul si CSAT. Guvernul este subordonat CSAT, iar acesta din urma nu este responsabil, de fapt, in fata nimanui. Formal, Consiliul este controlat de parlament, insa controlul se exercita doar prin examinarea rapoartelor de activitate ale CSAT.

Aceasta arhitectura institutionala este discutabila, indiferent daca Romania ar fi o republica prezidentiala, semiprezidentiala sau parlamentara. Existenta a doua puteri executive este o sursa de potential conflict institutional, chiar daca una dintre puteri este formal subordonata celeilalte. De exemplu, ministrul Apararii, al Justitiei sau al Externelor este subordonat atat primului ministru, cat si presedintelui, iar acest lucru genereaza confuzie. Iar faptul ca CSAT, ca putere executiva, nu este subordonat in mod real parlamentului genereaza inca si mai multe probleme.

Un aranjament institutional mult mai coerent a existat in Romania in perioada interbelica, atunci cand functiona Consiliul Superior al Apararii Tarii ("bunicul" actualului CSAT). Consiliul era compus din primul ministru (presedintele Consiliului de Ministri), in calitate de presedinte, de mostenitorul tronului (cand acesta ajungea la majorat), din mai multi ministri (al Internelor, al Externelor, al Apararii, al Finantelor, al Lucrarilor Publice, al Industriilor si Comertului, al Comunicatiilor, al Agriculturii si al Sanatatii Publice) si dintr-un reprezentant al Consiliului Superior al Ostirii (acesta din urma avand doar un vot consultativ).

Concluziile Consiliului nu deveneau hotarari decat daca erau confirmate de guvern (de Consiliul de Ministri, cum se numea atunci), ceea ce arata ca, intr-un mod lipsit de echivoc, Consiliul era direct subordonat guvernului. Este adevarat ca regele avea dreptul sa convoace oricand o sedinta a Consiliului Superior al Apararii Tarii, ca si pe acela de a lua parte la orice sedinta a Consiliului (caz in care avea calitatea de presedinte al acestuia), insa acest lucru nu insemna ca CSAT avea o dubla subordonare, pentru ca si in acest caz concluziile Consiliului nu deveneau hotarari decat daca erau votate intr-o sedinta de guvern. Prin urmare, oricine ar fi prezidat sedintele vechiului CSAT, Consiliul era subordonat fara echivoc doar guvernului.

Lucrurile erau astfel cat se poate de limpezi: CSAT era subordonat guvernului care, la randul sau, era subordonat parlamentului. In felul acesta nu aparea nicio problema a dublului Executiv.

Exista insa oameni politici si comentatori care, probabil din ignoranta, sustin ca actualul CSAT nu ar fi urmasul indirect al vechiului Consiliu Superior al Apararii Tarii, ci al Consiliului de Coroana. Dar Consiliul de Coroana a fost un organism consultativ care nu avea niciuna dintre atributiile vechiului sau actualului CSAT. El era format din fosti prim-ministri, sefi ai partidelor importante, personalitati ale vietii publice si ministri si era menit sa ofere sfaturi regelui ori de cate ori acesta considera necesar. Mai mult, pana in martie 1938, cand a fost institutionalizat prin decret-lege de catre Carol al II-lea, Consiliul de Coroana a fost o structura informala. Cu alte cuvinte, intre CSAT si Consiliul de Coroana nu exista nici cea mai mica legatura.

Avem, asadar, doua situatii: una in care exista o singura putere executiva subordonata parlamentului si cealalta (cea din prezent) in care avem doua puteri executive, dintre care numai una (guvernul) este subordonata parlamentului, iar cealalta (CSAT), nu. Mai mult, situatia guvernului este, in prezent, cu totul neobisnuita. El se subordoneaza atat parlamentului (ceea ce este perfect normal intr-o democratie), cat si CSAT (ceea ce este anormal si cat se poate de nedemocratic).

Adevarul este ca structura institutionala actuala este mostenita din vremea fostului regim comunist. Consiliul Suprem de Aparare a Tarii este o institutie care deriva direct din Consiliul Apararii RSR, ale carui hotarari erau, conform legii, obligatorii pentru guvern, la fel ca si hotararile actualului CSAT. Si, la fel ca si astazi, seful statului era si presedintele Consiliului. Prin urmare, problema dublului Executiv apare din perioada comunista. Fireste ca ea era irelevanta atunci, insa a devenit cat se poate de relevanta si de sacaitoare din momentul in care parlamentul si guvernul au devenit institutii autentice, odata cu instaurarea democratiei parlamentare.

Daca suntem cu adevarat fermi si consecventi in condamnarea comunismului, cred ca trebuie sa inlaturam si anomaliile institutionale pe care le-am mostenit din perioada regimului comunist. Aceasta cu atat mai mult cu cat, intr-o democratie parlamentara, existenta dublului Executiv genereaza probleme care conduc inevitabil la conflict intre institutii. Iar acest lucru duce la o proasta functionare a mecanismelor statului de drept.

 

 

TUDOR GLODEANU

Constitutia de tranzitie si Executivul bicefal

 

Ce vrea un liberal de la o Constitutie? Intrebarea isi gaseste raspuns imediat: libertate. Constitutia fixeaza limitele actiunii statale, iar aparatorii libertatii vor ca aceste limite sa fie cat mai restranse. Pe langa limitele propriu-zise peste care statul nu poate trece (asa-numitele drepturi ale cetateanului), Constitutiile democratiilor liberale prevad si un mecanism menit sa asigure respectarea acestor limite: o urzeala complicata de atributii si roluri de control si supraveghere reciproca pentru principalele institutii ale statului (cu alte cuvinte, separarea si echilibrul puterilor in stat).

La prima vedere, si arhitectii Constitutiei noastre par sa fi inteles exigentele liberale atunci cand au facut un pas mai departe, impartind puterea executiva intre presedinte si premier, si anume punandu-i la dispozitie primului un fel de guvern in miniatura (CSAT), controlul executiv asupra serviciilor secrete si competente in domeniul numirii membrilor guvernului. Se spune ca teama fata de o posibila deriva spre autoritarism i-a determinat pe autorii Constitutiei sa instituie acest "Executiv bicefal", asa cum a ajuns el sa fie numit in dezbaterile publice de la noi.

Deloc paradoxal, aceasta particularitate a Constitutiei noastre se bucura de popularitate in unele cercuri liberale (fireste, folosesc cuvantul "liberal" pentru a desemna o persoana cu convingeri liberale, nu un membru de partid). Intr-adevar, un Executiv slab, paralizat de o logica a conflictului permanent, e in aparenta incapabil sa-si mareasca puterea in dauna cetateanului si, in concluzie, ar trebui sa fie preferat de orice liberal care se respecta. Asa arata, formulata lapidar, apararea Executivului bicefal din perspectiva liberala.

Argumentul merita formulat mai pe larg: intr-un Executiv compus din doua centre de putere aflate in conflict, costurile pe care le suporta guvernantii ca sa-si exercite puterea sunt mai mari si, implicit, costurile pe care ei le vor suporta ca sa ne ingradeasca libertatea vor fi mai mari. E suficient sa ne gandim la nesfarsitele dispute legate de numirile unor ministri, ca sa ne apara cu claritate efortul suplimentar pe care trebuie sa-l depuna guvernantii ca sa-si puna in aplicare programul politic. Asadar, conflictul pune obstacole in calea exercitarii puterii si apara, astfel, libertatea. Argumentul este, fara indoiala, seducator, pentru ca se opune prejudecatii larg impartasite, conform careia obstacolele in calea exercitarii puterii sunt piedici in calea bunastarii, nu metereze care protejeaza libertatea.

Si totusi, argumentul are doua puncte vulnerabile. Pe de-o parte, nu ia in calcul circumstantele particulare ale Romaniei, careia nu-i trebuie un Executiv paralizat, care s-o lase prada unei birocratii inerte, dublate de o legislatie atavica, ci un Executiv capabil sa restructureze din temelii aparatul statal mostenit de la statul comunist. Cu alte cuvinte, ne aflam in situatia aparent paradoxala si de neevitat de a incredinta statului misiunea de a ne scapa de stat. Pe de alta parte, argumentul porneste de la premiza falsa ca existenta celor doua centre de putere aflate in conflict permanent scade suma totala a exercitiului puterii executive, pentru ca astfel cresc uniform costurile exercitarii puterii. Insa atributiile centrelor de putere executiva nu se suprapun in totalitate. Asadar, ele nu sunt nevoite sa-si dispute toate actiunile care alcatuiesc exercitiul puterii. Concret, bicefalitatea Executivului nu impiedica deloc guvernul sa emita puzderie de ordonante de urgenta si sa distribuie banii de la buget dupa un algoritm inavuabil, nu-l impiedica nici pe presedinte sa convoace CSAT ori de cate ori doreste sa inscrie puncte electorale sau sa directioneze netransparent activitatea unor servicii secrete cu competente de politie secreta. Mai mult, pe langa faptul ca nu reuseste sa cenzureze exercitarea cvasiabuziva a puterii, competitia dintre cele doua centre de putere executiva pare sa aiba ca rezultat pervers efortul fiecarei parti de a-si creste resursele institutionale aflate la dispozitie, tocmai in scopul castigarii luptei politice. Deci, iata cum competitia din sanul puterii executive duce la restrangerea libertatii, prin cresterea puterii statului in domeniile controlate exclusiv de fiecare centru de putere, si nu la salvgardarea libertatii prin ingreunarea exercitarii puterii executive.

Ce ramane, atunci, de facut? Cum se poate garanta o guvernare eficienta in directia instaurarii statului de drept? O solutie ar fi inlocuirea arhitecturii constitutionale excentrice cu o arhitectura constitutionala traditionala, care sa fi trecut deja testul eficacitatii in raport cu scopurile propuse. O astfel de Constitutie ar muta accentul de pe gasirea unor formule inedite de control institutional reciproc pe precizarea mai ingusta si mai clara a atributiilor diverselor institutii ale statului, in contextul unui model clasic de separare a puterilor.

 

 

KAROL BOUDREAUX

Proprietatea asupra resurselor subsolului

 

Articolul 44, alineatul 1 din Constitutie garanteaza dreptul de proprietate pentru cetatenii Romaniei.  A avea dreptul neclintit de a detine, folosi si transfera proprietatea este unul dintre fundamentele libertatii economice si o astfel de libertate este puternic corelata cu cresterea economica. Drepturile de proprietate clare sunt vitale si pentru prosperitatea umana; aceste drepturi le permit oamenilor sa foloseasca resurse aflate sub controlul lor pentru a atinge scopuri personale directe.

Numai cand oamenii sunt siguri pe dreptul lor de proprietate au stimulente puternice pentru a conserva si intretine proprietatea. Drepturile sigure de a folosi si de a beneficia de proprietate stau la baza activitatilor antreprenoriale si comerciale. La fel de important, drepturile de proprietate sigure descentralizeaza puterea, asezand un set de lucruri in mainile lor, nu sub sub controlul oficialilor si functionarilor din sectorul public. Dintre aceste motive, printre altele, articolul 44, alin. 1 stabileste un principiu legal crucial.

Si totusi, asa cum stau lucrurile acum, acest articol contine o ambiguitate periculoasa care poate submina beneficiile unei garantii constitutionale a dreptului de proprietate. Articolul 44, alin. 5 afirma: "Pentru proiecte de interes general, autoritatile publice sunt indreptatite sa utilizeze subsolul oricarei proprietati imobile cu obligatia de a plati compensatii catre proprietar pentru prejudiciile aduse solului, plantatiei sau cladirii, precum si pentru alte pagube imputabile acestor autoritati".

Articolul 44, alin. 5 permite oficialilor publici sa foloseasca subsolul oricarei proprietati imobile private atat timp cat argumenteaza convingator ca utilizarea este pentru "proiecte de interes general". Totusi, semnificatia "interesului general" poate fi interpretata foarte subiectiv, facilitand oficialilor publici revendicarea utilizarii lor. Ar trebui sa ne intrebam cum detectam interesul general. Este o intrebuintare legala numai daca este in interesul tuturor cetatenilor? Aceasta pare o interpretare rezonabila. Sau intrebuintarea va fi legala daca aduce beneficii numai unui anumit grup? Cat de mic ar trebui sa fie un grup pentru a mai fi in interesul general? Nu cumva vor decide functionarii aparatului birocratic? Cu alte cuvinte, standardele pe care tribunalele romanesti le vor aplica pentru a determina scopul interesului general sunt de maxima importanta. Acest lucru ne sugereaza ca dreptul cetatenilor de a folosi si beneficia de proprietatea lor ar fi mult mai sigur si, deci, mai valoros daca articolul 44, alin. 5 ar fi formulat mai clar.

Articolul 44, alin. 5 trebuie citit impreuna cu articolul 136, alin. 3, care afirma ca: "resursele minerale de interes public... sunt in mod exclusiv proprietate publica". Ne-am putea intreba: care resurse minerale ar fi de interes privat?  O citire realista a prevederii ar fi ca orice resursa minerala valoroasa (sau potential valoroasa) este de "interes public" si, deci, o proprietate publica; dar cum va sti un proprietar ca proprietatea sa are asemenea resurse si, deci, este sau va deveni de interes public? Daca ecuatia "resurse potential valoroase = proprietate publica" este corecta, atunci articolul 136, alin. 3 nationalizeaza resursele subsolului. O asemenea proprietate publica diminueaza libertatea economica si poate conduce la niveluri mai mici de crestere economica pe termen lung.

Proprietatea publica inseamna si ca guvernul national are dreptul legal la toate valurile de venituri viitoare din resurse ale subsolului. Guvernul nu este obligat prin lege sa imparta nicio parte din venitul generat de resurse cu proprietarul care detine drepturile de la suprafata. Mai degraba, guvernul trebuie sa plateasca compensatii numai daca actiunile sale afecteaza solul sau structurile de suprafata ale solului.

In timp ce aceasta cerinta poate constrange putin actiunile guvernului, nu cumva diviziunea drepturilor de proprietate conform careia subsol = proprietate publica, sol = proprietate privata va creste posibilitatea intrebuintarii deficitare de catre guvern? Ea va creste abuzul de resurse si venituri daca nu sunt luate masuri suplimentare de responsabilizare.

Cand guvernul va pastra controlul veniturilor generate de resursele subsolului, el va fi in pozitia de a aloca "rente" rentierilor, care pot recurge la mita sau la alte actiuni corupatoare pentru a obtine rentele. Coruptia poate diminua cresterea economica pe termen lung, impunand costuri asupra tuturor cetatenilor romani. Cu alte cuvinte, Constitutia poate sa creeze o varietate de "blesteme ale resurselor naturale" nationalizand resursele subsolului.

Care ar fi solutiile? Miscandu-ne de-a lungul unui continuum de la cel mai inalt grad de libertate economica la cel mai mic: a) guvernul ar putea transmite drepturile asupra subsolului catre proprietari. Aceasta ar da proprietarilor un avantaj valoros in manunchiul de drepturi de proprietate. Proprietarii individuali ar fi imputerniciti sa exploreze, sa dezvolte sau nu proprietatea lor asa cum cred de cuviinta sau sa cedeze catre altii drepturile de explorare si dezvoltare. Desigur, proprietarii ar avea obligatia de a acorda compensatii celor carora le-ar aduce prejudicii in timpul explorarii sau dezvoltarii. Extinderea drepturilor de proprietate de aceasta maniera ar extinde si libertatea economica in Romania; b) proprietatea ar putea fi detinuta in comun de catre guvern si detinatorul unei suprafete. Intr-un asemenea caz, daca ambele parti sunt de acord, proprietarii comuni ar stabili un aranjament contractual pentru a imparti atat cheltuielile, cat si veniturile. Impartirea venitului ar limita oportunitatile de cautare de arendasi si ar asigura proprietarului suprafetei resurse financiare pentru actiuni antreprenoriale. Impartirea venitului ar putea conduce la investitii crescute in capitalul uman si ar putea servi ca alternativa sau complement la finantarea existenta a intreprinderilor mici si mijlocii; c) guvernul ar putea pastra drepturile de proprietate asupra resurselor subsolului, dar ar crea un fond auditat independent care sa administreze venitul si sa ofere fiecarui cetatean roman un dividend anual in anii in care este generat profit prin intrebuintarea resurselor de subsol. Dividendele s-ar baza pe criterii stabilite prin consultarea unei palete largi de cetateni romani si ar putea include caracteristici precum varsta, vechimea cetateniei, statutul de infractor etc.

Asa cum este formulat in prezent, articolul 44, alin. 5 din Constitutia Romaniei foloseste insa un limbaj ambiguu pentru a descrie cand guvernul national poate folosi subsolul proprietatilor private. Insa limbajul ambiguu din articolul 136 e suficient pentru a lasa impresia ca toate resursele valoroase ale subsolului sunt proprietate publica nationalizata. O astfel de nationalizare insa limiteaza libertatea economica si ofera oportunitati noi pentru coruptie si arendare atat de mult, incat, odata cu libertatea economica, in Romania este afectata si rata de crestere economica pe termen lung.

 

 

IOAN STANOMIR

O gramatica a libertatii

 

Orice Constitutie nu poate avea alta misiune decat aceea de a fi o gramatica a libertatii. Departe de a consacra o abordare utopica sau meliorista asupra naturii umane, Legea fundamentala plaseaza in centrul ei o imagine a omului ca fiinta imperfecta, privind statul nu ca pe un agent al realizarii fericirii colective, ci ca pe o institutie ce asigura ordinea necesara supravietuirii sferei individuale a drepturilor. Din acest punct de vedere, in masura in care acordam insusi constitutionalismului o relevanta contemporana, ea este legata de aceasta sintagma pe care as indica-o ca fiind ordinea legala in interiorul libertatii.

Constitutia Romaniei de la 1991, modificata epidermic in 2003, nu apartine, in mod evident, acestei familii constitutionale ale carei radacini se afla in revolutiile gemene de la 1688 si 1776. Indatorata unei abordari colectiviste, ea a avut ca principala finalitate consacrarea unui nou pact social in numele caruia Ion Iliescu si partidele din jurul sau au exercitat puterea, cu aparentele democratiei. In cele din urma, evolutia catre normalitatea democratica se datoreaza mai degraba unei conjuncturi europene decat valorii intrinseci a Constitutiei actuale.

O lectura atenta a Legii fundamentale de la 1991 releva existenta unui mecanism dificil de amendare: dincolo de majoritatile necesare in adunari si de obligativitatea unei aprobari referendare, Constitutia cuprinde si un numar de limite ce nu pot fi afectate in ipoteza revizuirii ei. Cu alte cuvinte, in numele unei logici constitutionale legitime, generatia anului 1990 a impus viitorului propria ei lectura politica. Rigiditatea constitutionala devine, pe aceasta cale, o maniera de a ingheta, metaforic vorbind, intregul proiect institutional la nivelul anului 1991.

Imperfectiunile Constitutiei actuale isi au radacina, deja evocata, in natura profund nonliberala a valorilor sale fondatoare. Legea fundamentala nu a reusit sa fie, in traditia Constitutiei germane de la 1949, un document dedicat imaginarii unei articulari comunitare. Ea a ramas, pana acum, un instrument ce asigura o guvernare mediocra, indicand doar partial remediile pe care le putem avea in vedere in cazul unei crize in functionarea puterilor. Provocarea constitutionala ultima nu se rezuma la amendarea Legii fundamentale in vigoare, ci la organizarea unui proiect alternativ care sa mizeze, pana la capat, pe articulatiile madisoniene ale guvernarii limitate, in respectul libertatii. Nu doar procedurile se cer regandite, ci si caramizile intelectuale pe care se asaza comunitatea de cetateni.

Moderatia este intotdeauna asociabila duratei lungi, iar increderea in spiritul libertatii nu poate lua, niciodata, imaginea ridicola a optimismului naiv. In cazul Romaniei, reflectia in marginea Constitutiei, reflectie initiata de acele grupuri definindu-se in temeiul unei afinitati intelectuale, poate fi la originea unei reinventari a cetateniei insesi.

 

 

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA

Constitutia care ia de la Petru, ii da lui Pavel si... pastreaza restul

 

Economia bine inteleasa are invataturi neschimbatoare fata de vremuri, locuri, oameni si politicieni. Ea nu este stiinta despre cat de maiastru creste PIB-ul natiei sub ai nostri, comparativ cu cat de mult se alege praful de tot si toate sub ai lor. Economistii responsabili, altii decat contabilii puterii sau ai opozitiei, au multe a spune cand vine vremea de judecat... legea. Si nu este vorba doar de judecati duziniere de tipul "legea X ma ajuta sa prosper pe mine, eu sunt important pentru societate, deci e bine pentru toti" si nici de tipul "legea Y are mai multi beneficiari decat vaduviti, deci societatea, tara dom’le, o duce mai bine". Senzatia de "buricul pamantului" a unor sectoare din economie sau aritmeticile sociale care scad lacrimi din zambete nu poate fi nici morala si nici stiintifica.

Economistii liberali si divizia lor ultras, libertarienii, citesc infinit mai ingrijit lumea. Desi azi multi isi tatueaza in laringe mantra de liberali, discursul le ramane prolix pentru cineva care stie ca liberalismul este acasa cu Mises sau Hayek (cu predecesorii si discipolii lor), mai degraba decat cu Keynes sau varii "neoclasici". Ultimii sunt prieteni de nedespartit ai guvernelor asa-zis "liberale" in misiunea de a modela si planifica centralizat economia!  "Austriecii" (qua economisti) libertarieni (qua filosofi politici) resping ideea de experiment economic si social ca metoda de a gasi si legile economiei, si legea. Ei abiliteaza ratiunea cu puterea de a le discerne a priori prin contemplarea actiunii, respectiv, naturii umane. Si sunt adesea incomozi prin credinta intr-un concept "incomod", fie si in sfanta democratie: dreptul de proprietate.

Bine, dar ce poate spune un economist (cu asa pacate: si austriac, si libertarian) despre Constitutie? Cu grija, suficient de mult. Stiinta economica se ocupa si cu impactul regulilor asupra actiunii umane si functionarii economiei. Insa economistii "austrieci" nu sustin vreodata ca economia ar putea fi un substitut pentru studiile legale sau jurisprudenta. Dar au o teza tare. Ei propun o relatie de ordine: judecatile de eficienta capata sens doar odata ce pozitia etica justa este dintru inceput asumata, dupa cum spune M.N. Rothbard. Ergo, interesul economistului ramane valid: legea defineste si modifica drepturile de proprietate.

 Daca economistii din toate scolile de gandire au fost mereu interesati in evaluarea acestui impact, uneltele intelectuale nu au fost omogene in realismul lor. In prezent, doua viziuni compun domeniul de studiu Law & Economics. Una este abordarea pozitiva, care studiaza modifi carea alocarii drepturilor de proprietate intre doua stari de echilibru. Cealalta este normativa, sugerand ca stabilirea drepturilor de proprietate ar trebui sa urmareasca criteriul eficientei.

Profesorul J.G. Hülsmann ne ofera, intr-o recuperare "austriaca", realista si riguroasa, a marelui Bastiat, o alta perspectiva. El propune o analiza comparativa intre doua tipuri de apropriere reciproc exclusive (orice act economic, fie el productie, contract, donatie, mostenire, impozitare, limitare, prohibire implica o apropriere). Sunt comparate efectele aproprierii realizate cu consimtamantul proprietarului prezent al unui bun economic cu efectele ce decurg din aproprierea aceluiasi bun fara consimtamantul sau. Aceste efecte relative, calitative, reprezinta o clasa speciala de legitati economice denumite de autorul amintit "legile contrafactuale ale aproprierii". Hülsmann argumenteaza faptul ca studiul acestora permite evaluarea calitativa a impactului legii asupra economiei.

Un cadru constitutional care consacra si legitimeaza un anumit tip de apropriere in dauna celuilalt produce, volens nolens, consecinte de un anumit tip - bune sau rele - pentru societate. Criteriul proprietatii e ontologic. Atentie, democratia referendumului nu e un criteriu, e doar un test! Agresiunea (fie si "constitutionala") nu creeaza bunastare. O redistribuie. Desi, empiric, economia creste cu toate taxele si reglementarile ce o cocoseaza. (Judecand contrafactual, ar fi crescut si mai mult in absenta lor!) Proprietatea randuieste eficienta (calculul economic pentru urmarirea profitului, pe baza de preturi liber formate in tranzactii intre proprietari de resurse), da o motivatie mai puternica si valorifica informatia disponibila la nivelul intim al fiecarui agent. Agresiunea le distruge oricat de democratic (si sofisticat justificat) ar fi raptul.

Sa privim, bunaoara, la cateva dintre principiile constitutionale americane, originare, precum si la cateva dintre cele europene contemporane si sa le potrivim cu starea de fapt.

Spre exemplu, Constitutia Statelor Unite enumera atent (si limiteaza, deci) puterile guvernului federal, diviziunea atributiilor intre guvernele statelor si cetateni.  In antiteza, defunctul (materialmente, pentru ca spiritul i-e viu!) proiect de Tratat Constitutional european jongla cu concesii la adresa intereselor speciale, subtiind ideea de puteri limitate. Totodata, drepturile constitutionale ale cetateanului american sunt menite sa-l protejeze de ingerinta statului in viata, in libertatea si in proprietatea lui. Constitutia UE abunda de drepturi la servicii furnizate de catre stat, drepturi ce pot fi create pentru un grup doar prin atingerea libertatilor celorlalti. Documentul ignora economia de piata, inlocuind-o cu conceptul lunecos de economie sociala de piata. Prea putin vizibile erau angajamentele in directia protejarii proprietatii private, liberei initiative si diviziunii muncii.

Un atare spirit al Europei se vede in materia lui de azi: un continent batran si birocratic, revolut in tehnologie, revolutionar cand stipendiile publice se poticnesc, "politically correct" si "morally biased". Cel putin fata de o America eretica in multe, dar mai asezata in traditia libertatii.

Culmea defunctei Constitutii a UE este faptul ca in Europa sociala, inzestrata cu gena "libertatii egalitare fraterne" si jena libertatii clasice si damblagita de indreptatirile maselor, descatusate de strania Revolutie Franceza, exista impresia in randul multora ca Tratatul Constitutional a meritat sa esueze, printre altele, si pentru ca era... prea liberal!

 

 

MIHAIL RADU SOLCAN

Constitutia dincolo de retorica gaunoasa

 

Ce rol are o Constitutie? Uitati-va la momentele cand oamenii isi amintesc de ea! O lege li se pare nedreapta. O decizie judecatoreasca, desi aplica in mod corect legea, li se pare nedreapta. Oamenii isi amintesc de Constitutie. Aceasta ofera un mod de a operationaliza ideea ca legea cu pricina este dreapta sau nedreapta.

Abstract vorbind, Constitutia exista oriunde interactiunile oamenilor se desfasoara in cadrul unor institutii intelese ca reguli. Statul este irelevant din aceasta perspectiva. Fie ca statul este prezent, fie ca este absent, are sens sa vorbim despre o Constitutie.

Practic vorbind, din perspectiva Romaniei anului 2008, trebuie sa avem insa in vedere un text, o consemnare in scris a Constitutiei. In mod fatal, orice text are limitele sale in raport cu entitatea ideala vizata de perspectiva abstracta. Mai important, dar mai rar amintit mi se pare faptul ca este vorba despre un text scris in limba naturala.

Flexibilitatea limbii naturale face ca, in cazul unei Constitutii scrise, sa conteze nu atat textul ca atare, cat interpretarea sa. "Spiritul Constitutiei" este degajat treptat prin laboriosul travaliu al interpretarii. "Interpretarea" nu inseamna insa aici o activitate filologica. Ciocnirile din viata publica sunt cele care determina "interpretarea". Ea s-ar putea sa fie departe de intentiile celor care-au scris textul Constitutiei.

Care sunt slabiciunile Constitutiei Romaniei? Exista o dialectica paradoxala a slabiciunilor si meritelor Constitutiei Romaniei. In forma ei din 1991, slabiciunea majora era data de ostilitatea manifesta fata de ideea de separare a puterilor. In pofida intentiei autorilor Constitutiei s-a ajuns totusi la un "conflict al Palatelor" - mai mocnit in deceniul trecut, mai viu azi. Pentru un etatist infocat, conflictul acesta este un dezastru. Pentru un iubitor al libertatii este mana cereasca. Este contrabalansarea puterilor care sunt asa de ocupate sa se combata una pe alta, incat laissez-faire-ul devine cat de cat realitate.

Marea slabiciune tine insa de "spiritul Constitutiei" noastre. Din perspectiva spiritului acestei Constitutii, individul este suspectul de serviciu. Din perspectiva libertatii, statul este suspectul de serviciu.

Ce se poate face pentru a modifica eventual Constitutia in directia libertatii individuale? Pentru a pune statul in rolul de suspect de serviciu? Orice modificare, fie in directia consolidarii etatismului, fie in cea antietatista, sta sub semnul pericolului retoricii gaunoase.

Sa luam exemplul unei institutii cum este cea a proprietatii. Constitutia fiind scrisa intr-o limba naturala, este usor sa dai tot felul de intelesuri termenilor. Proprietatea ca institutie de aparare a libertatii poate sa se transforme lesne intr-o sursa de privilegii, de exclusivitati si de monopol. Una este proprietatea asupra unei anume gradini. Alta proprietatea asupra ideii de gradina. A nu lasa pe cineva sa intre abuziv in gradina cuiva este un mod de a proteja libertatea. A da in "proprietate" ideea de gradina inseamna a institui un monopol. Nimeni nu-si mai poate face o gradina daca nu plateste "proprietarului" ideii.

Retorica gaunoasa apare atunci cand in centrul atentiei se afla entitati metafizice vagi si abstracte, precum morala sau frumusetea orasului. Acum vreo 30-40 de ani chiar si tunsoarea era o preocupare publica. Dar si azi imbracamintea este pusa sub semnul ideii cetoase de decenta.

Ceea ce este punctual, individual este cu adevarat relevant. Buticurile de la coltul strazii au disparut. A aparut un parculet. Este acesta rezultatul proceselor pietei libere? Catusi de putin. Buticurile n-au dat faliment pe piata uzuala, ci pe piata politica. N-au mai primit aprobare ca sa functioneze. Poate parcul face sa sporeasca intr-un fel frumusetea orasului, dar este limpede ca in acest caz preocuparea pentru estetica entitatilor colective ucide protectia de care ar trebui sa beneficieze libertatea de intreprindere. Este o manifestare, cred, mai mult a slabiciunilor spiritului Constitutiei noastre decat ale textului ei.

In concluzie, nu este lipsita de semnificatie modificarea textului Constitutiei, dar mai importanta este schimbarea, in directia libertatii, a spiritului Constitutiei, dat de vesnicul proces de interpretare practica a textului.

 

 

IONUŢ STERPAN

O Constitutie a liberalizarii

 

Libertarienii sau liberalii clasici, dintre toti cercetatorii in stiintele sociale pe care i-am cunoscut, sunt probabil cei mai priceputi sa descrie liberalismul sau ordinea libertatii, adica mecanismele puse in miscare de libertate si avantajele lor in raport cu mecanisme alternative. Nu le-ar fi greu sa scrie Constitutii sau reguli fundamentale ale libertatii. Insa provocarea pe care o au ei acum de infruntat este diferita de cea pe care au avut-o parintii Constitutiei Statelor Unite. Ea nu mai este de a gandi Constitutii ale starii finale, ci de a imagina mecanisme tranzitionare la acea stare de care inca suntem departe. Provocarea este sa ne imaginam reguli care sa ordoneze tranzitia catre libertate, sa imaginam o Constitutie a liberalizarii fara efecte neprevazute.

Ingenioasa "lege a procentelor" adoptata rand pe rand de statele in tranzitie din Europa de Est incepand cu Ungaria are potentialul sa ordoneze tranzitia catre libertate. Daca vrem sa gandim indraznet si tranzitia sa fie facuta si suficient de rapid, atunci propun o Constitutie a liberalizarii pe linia legii procentelor. Ea permite cetateanului sa redirectioneze o parte din ceea ce se ducea oricum la stat catre una sau mai multe organizatii ale societatii civile, aleasa individual de catre contribuabil. La noi, Legea 571/2003 permite redirectionarea a 2% din impozitul pe venit catre organizatii care furnizeaza servicii publice si astfel preiau din sarcinile statului. Noutatea acestei legi este de a fi supus o fractiune din teribilul domeniu al serviciilor publice mecanismului concurentei. Evident, fractiunea este suficient de mica incat practic sa nu clinteasca monopolul agentiilor statului si sa nu aiba efecte pozitive prea vizibile. Insa ea constituie promisiunea  unei lumi in care sistemele de servicii publice, administratia, infrastructura, asigurarile, sanatatea, educatia, cultura, judecatoriile, politia sa fie treptat deschise alegerii si responsabilitatii platitorului individual de taxe.

Stiinta economica arata ce semnifica aceasta promisiune. In primul rand concurenta elimina problema cronica a ineficientei statului. Sub presiunea competitiei pentru resursele alocate liber, furnizorii de pe piata de servicii publice au stimulentul sa evolueze rapid conform dorintelor consumatorilor. In al doilea rand, finantarea directa a furnizorilor de catre contribuabili elimina problema opacitatii traseului fondurilor bugetare. Cei care lucreaza intr-un ONG, lipsiti de adapostul monopolului, stiu ca suspiciunea sponsorilor le-ar fi fatala. In al treilea rand, finantarea directa, fara medierea politica si a administratiei publice, dinamiteaza problema clientelei politice. De asemenea, masinaria de productie a legilor speciale si a reglementarilor menite sa favorizeze un client sau altul ar fi alimentata din ce in ce mai putin. In al patrulea rand, grupurile de presiune, spaima teoreticienilor democratiei, ar deveni irelevante. Ce le-ar mai putea tine impreuna? Ar fi nevoie sa convinga in mod independent cateva milioane de contribuabili ca lor si nu altora li se cuvin mai mult resursele publice.

 Promisiunea nu se poate insa implini in cadrele actualei Constitutii, pentru ca raspunsurile ei la intrebarile care formeaza regulile jocului dintre individ si stat fac imposibila schimbarea. Trebuie stabilit din nou: a) cine decide nivelul total al taxarii; b) cine decide care sunt domeniile "publice" care beneficiaza de banii din taxe, c) cine decide cati bani merg la unul dintre aceste domenii in loc sa mearga la altul si d) in interiorul unui domeniu public, cine decide care anume furnizor, firma sau organizatie primeste banii pentru propunerea sa de proiect. Legea procentelor deschide calea unui raspuns nou la ultimele trei intrebari: din ce in ce mai putin aparatul politic si administrativ si din ce in ce mai mult direct contribuabilii.

O Constitutie a tranzitiei pe linia legii procentelor ar indeplini exact ceea ce vrem de la o Constitutie: sa ofere reguli care ordoneaza schimbarea. Ea ar putea controla ritmul cresterii libertatii, de exemplu, crescand transferul deciziei de la stat catre indivizi cu un procent pe an. Fiecare an fiscal, conform Constitutiei, ar converti inca un procent din puterea arbitrara a statului in responsabilitate si libertate de alegere pentru fiecare dintre contribuabilii individuali. Treptat, puterea nociva a statului s-ar dizolva fara ca serviciile publice sa aiba de suferit. Pentru ca un astfel de mecanism al schimbarii sa functioneze previzibil insa, el ar trebui ajutat de limitari constitutionale asupra puterii statului de a creste nivelul taxarii sau a inventa noi modalitati de taxare si impozitare, pe langa inventiile brevetate, TVA, accize, inflatie sau deficit bugetar. In mod ideal, toate taxele ar trebui cumulate si supuse impreuna legii procentelor. Altfel, institutia procentelor se va scufunda sub povara statului, ca atatea alte idei bune sau, daca nu, va ramane la nivelul la care este acum, acela de "pas mare pentru umanitate si pas mic pentru oameni".

 

 

REMUS CERNEA

Constitutia liberala si statul secular

 

In Romania statul este separat de biserica sau nu? Care sunt consecintele prevederilor constitutionale si legale din Romania in privinta libertatii de constiinta, gandire si religie si in privinta neutralitatii confesionale a institutiilor publice?

Desi in ultimii ani a aparut si in Romania o jurisprudenta legata de astfel de teme, iar Curtea Constitutionala, instantele de judecata sau Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii considera de la sine inteles ca statul roman are un caracter secular, situatia este, in realitate, complicata. Atat Constitutia, cat si legile noastre sunt profund nedemocratice din acest punct de vedere, adica neclare sau contradictorii cu ele insele. Iar o democratie veritabila nu se poate construi prin legi confuze, inaplicabile sau care predispun la interpretari abuzive.

In Constitutia Romaniei nu este prevazuta explicit separarea dintre stat si biserica. Numai printr-o interpretare a mai multor articole se poate vorbi de un spirit constitutional secular. In sprijinul unei astfel de interpretari este art. 29, alin. 5: "Cultele religioase sunt autonome fata de stat...". Articolul respectiv este insa insuficient de clar. El protejeaza intr-adevar cultele de ingerinta statului, dar nu exprima explicit vreo garantie de protectie a institutiilor statului fata de presiunile nelegitime ale bisericii. Ulterior, in Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor a fost formulata explicit separarea dintre stat si biserica la art. 9: "(1) In Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee; (2) Cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult".

Insa aceeasi lege goleste de continut acest articol acordand privilegii cultelor, limitand grav libertatea de exprimare si consfintind legaturi foarte stranse intre stat si biserica.

Pentru a fi functional, principiul separarii statului de biserica trebuie insa definit clar. Spre exemplu, textul privitor la religie din primul amendament la Constitutia americana, prin care a fost statuata separarea statului de biserica ("Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof;..."), are o interpretare din partea Curtii Supreme a SUA, conform careia el semnifica cel putin urmatoarele: "Niciun stat si nici guvernul federal nu pot infiinta o biserica. Niciunul nu poate da legi in sprijinul unei religii, a tuturor religiilor sau sa prefere o religie in favoarea alteia. Niciunul nu poate forta sau influenta o persoana sa urmeze sau sa renunte la o anume biserica impotriva vointei sale sau sa fie fortat sa-si declare credinta sau necredinta intr-o religie. Nicio persoana nu poate fi pedepsita datorita sau declararii credintelor religioase sau nonreligioase, pentru prezenta sau absenta de la biserica. Nicio taxa, indiferent de suma, mare sau mica, nu poate fi indreptata spre sustinerea activitatilor sau institutiilor religioase, indiferent de numele si forma aleasa pentru invatarea sau urmarea invataturilor religioase. Niciun stat, nici guvernul federal nu pot, in mod deschis sau secret, participa in activitatile organizatiilor si grupurilor religioase si viceversa" (Everson vs. Board of Education, 1947).

In absenta unei astfel de clarificari a sensului neutralitatii institutiilor statului fata de religie, terenul este pregatit pentru abuzuri. Cam tot ceea ce se spune de catre Curtea Constitutionala a SUA (plus multe alte aspecte) privind intelegerea principiului separarii statului de biserica este, la noi, contrazis fie de Constitutie, fie de legislatie, fie de practica efectiva a institutiilor statului.

Spre exemplu, Constitutia Romaniei, desi garanteaza in articolul 29 dreptul la libertatea de constiinta, gandire si religie (art. 29), il incalca ea insasi atunci cand prevede ca presedintele Romaniei (art. 82), primul ministru, ministrii si ceilalti membri ai guvernului (art. 104) nu pot fi decat persoane care cred in Dumnezeu sau care, desi nu cred in Dumnezeu, consimt sa minta ca ar crede. Sa citim, de pilda, articolul 82, validarea mandatului si depunerea juramantului: "(2) Candidatul a carui alegere a fost validata depune in fata Camerei Deputatilor si a Senatului, in sedinta comuna, urmatorul juramant: «Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!»".

Formula "Asa sa-mi ajute Dumnezeu!" este straina de fundamentul juridic si filosofic al Constitutiei. A introduce o astfel de formula intr-un text constitutional reprezinta o incalcare grava si discriminatorie a principiilor democratiei liberale. Pentru un credincios nonteist, precum un budist, pentru un ateu, un agnostic, un liber cugetator, un deist, un indiferent sau pentru o persoana care nu doreste sa isi declare public optiunea religioasa, juramantul, in aceasta forma, limiteaza dreptul de a fi ales prevazut de aceeasi Constitutie.

Printre multe alte abuzuri ce contravin spiritului unei Constitutii liberale se numara finantarea excesiva a cultelor (Catedrala Mantuirii Neamului, de exemplu), declarate recent de utilitate publica tocmai pentru a li se putea astfel spori privilegiile, indeosebi pe cele ale Bisericii Ortodoxe Romane, indoctrinarea religioasa a elevilor in scolile publice, eliminarea teoriei evolutiei din programa de biologie, cultivarea ostilitatii fata de societatea moderna liberala si a intolerantei religioase prin intermediul manualelor de religie avizate de Ministerul Educatiei si Cercetarii, rugaciunile colective din scoli si armata, asocierea institutiilor statului cu ortodoxia, inclusiv prin prezenta simbolurilor religioase in cadrul acestora etc.

Un semn ca, totusi, Romania isi asuma intr-adevar valorile democratiei liberale si ca apara individul de tirania majoritatii ar consta intr-o substantiala reforma legislativa si constitutionala care sa si clarifice principiul neutralitatii confesionale a institutiilor publice. Principala problema, nu usoara, este aceea de a crea presiunea civica sau politica in masura sa conduca la o astfel de reforma. A nu face asta inseamna a mentine societatea romaneasca in mlastinile jumatatilor de masura din tara democratiei nimanui…

 

 

HORIA TERPE

Re-Constituirea

 

Statul nostru obisnuieste sa ne minta, sa ne insele, sa ne fure si sa ne taxeze de zece ori pentru acelasi lucru. Cheltuielile publice sunt indecente, iar legile au ajuns sa fie, dupa orice standard, imposibil de respectat. Vorbe multe dar goale, mazgalituri fara noima, aplicate arbitrar si incalcate zilnic. Prea multe ca sa le mai stii, prea intortocheate si prea pretentioase ca sa mai merite sa-ti bati capul.

Intr-adevar, cu cat un stat este mai corupt, cu atat mai numeroase sunt legile sale. Cand se strica, masinaria haraie ingrozitor: creste alert volumul legislatiei si taxarii, mesajele publice emise zilnic sunt in exces, iar imaginea devine principala preocupare a institutiilor publice. Este reactia naturala a sistemului de a carpi neajunsurile cele mai vizibile, cand problemele de fond raman neatinse.

Pentru a putea ajunge la fond, trebuie, pe de o parte, sa ignoram acest zgomot si sa ascultam numai si numai de propriile constiinte si ratiuni. In plus, trebuie sa iesim din minoratul in care este purtata discutia despre politica si politici, evitand sa cautam autoritati care sa ne spuna ce avem de facut, fara a ne lasa impresionati de puncte de vedere oficiale si depasind comparatiile superficiale intre cum este in America, Franta, Germania, Suedia sau mai stiu eu unde - dandu-ne astfel o minima sansa pentru a iesi din "furca" lui Maiorescu.

Urmatorul exercitiu ne-ar putea ajuta in ambele directii: sa zicem ca noi toti, cetateni-suverani contribuabili, ajungem la concluzia ca asa nu se mai poate si ne organizam astfel incat, incepand cu 1 ianuarie 2009, sa intram cu totii in "greva fiscala" - adica sa nu ne mai platim impozitele. Niciunul. Statul nu ne poate pedepsi pe toti, iar mesajul transmis prin eleganta nesupunere civica este ca, din cauza neindeplinirii corespunzatoare a obligatiilor ce-i revin, cetatenii au decis, in suveranitatea lor, ca serviciile sale nu mai sunt solicitate si ca, in consecinta, statul este concediat in corpore - impreuna cu sistemul politic si sistemul public, cu toate organele sale, legitime sau ilegitime, "de neinlocuit" sau nu. Strictly business!

 Acest experiment mental ne plaseaza in ceea ce se cheama "situatia meta-constitutionala". In aceasta situatie avem de negociat un nou contract social. Intre noi. Profesionist, calm, in profunzime, ca si cum am vrea sa angajam un paznic in sat. Trebuie sa ne asiguram ca urmatorul paznic pe care-l angajam este catelusul nostru, util, manierat si ascultator, astfel incat sa-l putem scoate in parc la concursul de frumusete, iar monstruletul degenerat de astazi sa ramana doar o amintire urata. Nu putem spera ca toate problemele vor fi rezolvate complet, dar cu siguranta putem ajunge la un milion de kilometri distanta de amortirea in care suntem astazi.

Un paznic, fiind singurul inarmat din sat, poate comite doua tipuri de erori. In primul rand, poate sa nu ne apere cum trebuie - sa nu presteze in mod corespunzator serviciile pentru care este angajat. Sa-i zicem "eroare de sistem de tipul I". In al doilea rand, i-ar putea trece prin cap ca este profitabil sa ne apere "prea mult": sa abuzeze de noi, exagerand pericolele si reglementand din ce in ce mai mult, arogandu-si din ce in ce mai multe atributii si apoi pretinzand taxe din ce in ce mai mari - "eroare de sistem de tipul II". Cele doua tipuri de erori se atrag una pe cealalta. Daca reusim sa evitam ambele erori pe termen lung, se cheama ca am reusit.

Primul fel de eroare - problema de eficienta - este evitabila pornind de la separatia orizontala (Legislativ, Executiv, Judecatoresc) si verticala (local, regional, central) a puterii in stat, prin urmarirea stricta a doua principii: principiul potrivit caruia o problema trebuie rezolvata la cel mai mic nivel la care aceasta poate fi rezolvata, respectiv principiul reducerii la minimum a "distantei democratice" - a relatiei input-output dintre cetateni, politicieni si politici. La acest "cel mai mic nivel posibil" jonctioneaza cele mai bune interese cu cele mai potrivite cunostinte. Surogate ca descentralizarea administrativa sau regiunile de dezvoltare nu pot face fata presiunilor de centralizare din sistem: in lipsa alocarii constitutionale a autoritatii, problemele tind sa migreze in sus pe ierarhii... Pentru a fi solida si coerenta, separatia verticala a puterii trebuie dublata cu reorganizarea, simetrica, a sistemului fiscal: taxele trebuie colectate local si regional si apoi alocata o cota-parte catre nivelul central, si nu invers (pentru ca altfel, fondurile sunt realocate de la centru pe criterii politice).

Al doilea tip de eroare - "cine ne pazeste de paznic" - este cu adevarat dificila. Si totusi, solutiile exista si sunt de bun-simt.

In privinta taxarii, principiul este ca oamenii nu pot fi taxati fara a fi de acord sa fie taxati. Pentru a putea fi de acord sa fie taxati, ei trebuie sa stie in clar cu cat vor fi taxati. Prin urmare, in Constitutie trebuie sa fie precizate trei clauze: 1) un anumit nivel, fix, al taxarii (care nu poate fi modificat decat in situatii cu adevarat extraordinare); 2) eliminarea oricaror taxe mascate sau implicite; 3) interzicerea oricaror cheltuieli in deficit. In plus fata de imoralitatea sa intrinseca, orice cheltuiala in deficit inseamna taxarea ilegitima a generatiilor viitoare; de fapt, aceasta norma este deja in vigoare in cazul bugetului UE.

In ceea ce priveste arogarea de atributii prin hiperreglementare, Constitutia trebuie sa prevada conditiile de legitimitate ale legiferarii (sintetizate de R. Barnett in ultima sa carte): 1) Toate legile subsecvente Constitutiei trebuie sa fie necesare pentru a proteja drepturile celorlalti si 2) Toate legile subsecvente Constitutiei trebuie sa fie pertinente in sensul dublu ca a) ele nu violeaza drepturile preexistente ale celor asupra carora ele sunt impuse si b) fiecare lege contine cea mai putin restrictiva varianta de reglementare dintre optiuni.

Acestea sunt unele dintre uneltele necesare Curtii Constitutionale pentru a struni sistemul politic si sistemul public. In lipsa lor, interesele statului sunt: sa fie cat mai mare, cat mai puternic, sa ia taxe cat mai mari, sa furnizeze cat mai putin catre end-useri, sa depinda cat mai multe lucruri de el si sa nu fie niciodata intrebat ce a facut cu banii. Interesele publicului, pe de alta parte, sunt: sa obtina un raport pret-calitate minim la bunurile furnizate public (aparare, justitie, educatie etc.), sa aiba o cat mai mare libertate de alegere si sa fie preturile cat mai joase - neumflate de taxe, restrictii si costuri administrative.

 

 

VLAD TARKO & ANDREI TRANDAFIRA

Libertate si suveranitate

 

Rolul unei Constitutii este de a crea un cadru pentru interactiunile sociale echidistant fata de toti cetatenii si care sa le permita sa-si realizeze cat mai bine potentialul. În contextul actual, Constitutia ar trebui sa permita  cetatenilor romani sa profite la maximum de oportunitatile culturale si economice pe care le aduce apartenenta la UE. Noutatea este ca astazi libertatea cetatenilor romani, numarul lor de optiuni poate creste, daca suveranitatea statului roman scade. Libertatea ne creste odata ce aria noastra de actiune nu mai este limitata la teritoriul Romaniei, ci este întreaga Europa (Frits Bolkestein, The Internal Market: Ten Years Without Frontiers, conferinta de presa la Bruxelles, 7 ianuarie 2003). În acest sens, în afara scenariului clasic în care romanii pleaca sa munceasca în Europa, exista posibilitatea ca organizatii din afara granitelor Romaniei sa actioneze neîngradit pe teritoriul Romaniei; astfel, cetatenii romani ar avea acces nu numai la produse de import, ci si la servicii de import (BBC, Q&A: Services Directive, 15 noiembrie 2006), inclusiv din domeniul sanatatii, învatamantului si culturii. Date fiind avantajele, chiar daca "vechea Europa" refuza sa adopte Directiva Bolkestein în varianta ei originala necompromisa, care ar fi permis o libertate de circulatie totala nu numai a produselor, ci si a serviciilor, Romania ar trebui sa o adopte unilateral - si sa convinga alte tari sa faca acelasi lucru. Cetatenii romani n-au decat de castigat daca oferta de servicii creste. În continuare, pentru a demonstra caracterul revolutionar al propunerii, vom aplica conceptul de baza al Directivei Bolkestein într-o maniera neortodoxa: la problema discriminarii minoritatilor etnice.

Datorita Internetului, posibilitatilor actuale de transport si disparitiei granitelor în cadrul UE, dependenta culturala a minoritatilor de statul în care se gasesc a scazut considerabil. Acum, ele pot întretine relatii stranse si cu comunitati din afara tarii. Legile statelor, în particular Constitutia Romaniei, nu s-au adaptat la aceasta noua realitate, reflectand viziunea ca soarta culturala a minoritatilor tine de responsabilitatea statelor gazda. De asemenea, statele se considerau în totalitate "suverane", în sensul ca alte state nu aveau dreptul de a se implica în actiuni pe teritoriul lor.

În prezent, în cadrul oferit de Uniunea Europeana, este posibil ca membrii minoritatilor sa aiba drepturi absolut egale cu ceilalti cetateni. Pana acum acest lucru nu era cu adevarat posibil deoarece minoritatile si majoritatea erau implicate într-un joc de suma zero. Desi acest lucru nu mai este valabil, multi politicieni si publicul larg nu sunt constienti înca de asta. Statul roman nu mai trebuie sa tina cu orice pret sa organizeze scolile în limba maghiara, ci trebuie sa permita statului maghiar sa organizeze scoli pe teritoriul Romaniei, iar cetatenilor sa poata alege directia în care merge contributia lor pentru educatie. Printre optiuni se pot afla statul roman, alte state sau firme private de învatamant acreditate de statul roman (scoli, licee, universitati). Astfel, daca statul maghiar (sau oricare alt stat) observa ca vin din Romania, dintr-o anumita zona, sume importante de bani pentru învatamant, va sti ca exista o cerere pentru învatamant în limba maghiara. De asemenea, daca o organizatie nonguvernamentala, care sustine drepturile romilor, primeste bani (ce pot veni fie de la membrii comunitatii rome, fie de la alti cetateni romani), atunci ea va putea organiza învatamantul în cadrul comunitatilor rome. Ideea este simpla: statul roman nu este cel mai competent pentru a organiza învatamantul în alte limbi decat romana, motiv pentru care trebuie sa permita altor state si organizatiilor particulare sa functioneze neîngradit. Acest lucru va spori libertatea membrilor minoritatilor, fara a o îngradi în niciun fel pe a celorlalti. În plus, odata ce statul roman ia o astfel de masura, el va putea sa ceara acelasi lucru statelor pe teritoriul carora se gasesc importante minoritati romane, de exemplu Grecia, Spania, Italia sau chiar si Republica Moldova. Ideal ar fi ca statul roman sa organizeze el însusi scoli pentru acesti oameni (cu banii veniti chiar de la ei, desigur).

Conceptul de minoritate trebuie vazut drept o consecinta naturala a dreptului la asociere. În prezent însa, minoritatile sunt creatii ale statului - Legea minoritatilor declara care sunt minoritatile si face o serie de deosebiri absurde între minoritatile traditionale (de exemplu, ungurii) si netraditionale (precum italienii, chinezii etc.), acordandu-le drepturi privilegiate primelor si legitimand discriminarea împotriva ultimelor. Statul nu ar trebui sa se ocupe cu partitionari ale populatiei pe criterii etnice sau de alt fel.

Conceptul de descentralizare pe care-l sustinem este mai subtil pentru ca nu are o baza teritoriala. Daca, de pilda, Tinutul Secuiesc ar deveni autonom, discriminarea s-ar inversa de la maghiari la romani, adica nu s-ar rezolva nimic. Problema nu este discriminarea maghiarilor, ci discriminarea în general. Solutia este ca doua (sau mai multe) sisteme de reguli sa functioneze în paralel pe acelasi teritoriu sau, altfel spus, ca statul maghiar sa poata oferi servicii pe teritoriul Romaniei (si invers). Astfel, scolile de limba romana din zona vor fi administrate de statul roman, iar cele de limba maghiara de statul maghiar. Nu este necesar ca un singur set de reguli sa fie aplicat pe un anumit teritoriu; o portiune de teren nu apartine unui stat sau unei anumite etnii, ci persoanelor private care locuiesc acolo. Aceasta idee de coexistenta a doua sau mai multe seturi de reguli pe acelasi teritoriu nu va mai parea atat de bizara daca ne gandim ca ea este deja aplicata în cazul religiei: pe acelasi teritoriu coexista, de pilda, atat ortodocsi, cat si catolici; bisericile catolice din Romania nefiind organizate de Biserica Ortodoxa. De ce ar fi atunci scolile maghiare organizate de Ministerul Culturii roman sau scolile de limba romana din diaspora organizate de alte state, si nu de cel roman?

 

 

DRAGOŞ BIGU & RALUCA ANA ALECU

Constitutia Romaniei, bastion al centralizarii administratiei

 

Sectiunea constitutionala dedicata autoritatilor publice locale se distinge prin caracterul sau vag si lapidar. O comparatie cu sectiunile omoloage ale Constitutiilor tarilor foste comuniste din Europa Centrala si de Est ne arata ca actuala Constitutie romaneasca sta inca prost la identificarea resurselor financiare ale comunitatilor locale, la specificarea drepturilor acestora si la indeplinirea scopului mai general de a elibera administratia de structura centralizata traditionala.

Ca lucrurile stau asa o dovedesc inca de la inceput doua aspecte izbitoare. Primul priveste plasarea in structura Constitutiei a articolelor privitoare la autoritatile locale. Majoritatea Constitutiilor analizate trateaza acest subiect intr-un capitol separat, la fel de important ca partea dedicata drepturilor sau organizarii statului. Legiuitorul roman a fost insa de o alta parere. Pentru acesta, autoritatile locale sunt, in continuare, o prelungire a autoritatilor centrale, dupa cum o indica plasarea articolelor relevante la titlul III, capitolul V, sectiunea a 2-a din Legea fundamentala.

Un alt aspect deconcertant priveste titlul sectiunii dedicate autoritatilor locale. In timp ce in Constitutiile Cehiei, Sloveniei si Slovaciei, titlul ales reflecta un drept al comunitatii (autoguvernare, autoadministrare, autonomie), in Romania, titlul Autoritati publice locale nu pune acelasi accent pe autonomie. Mai mult, in Slovenia si Cehia autonomia este consfintita ca drept, in mod separat, printr-un articol in primul capitol al Constitutiei.

Progresele fata de Constitutia din 1991 sunt, totusi, neindoielnice. Din Constitutia din 1991 lipseste distinctia dintre descentralizare si deconcentrare, fiind folosit doar termenul de descentralizare, desi deconcentrarea era solutia cel mai adesea aleasa de administratia romaneasca. Distinctia este importanta si incetatenita in stiinta administratiei. Daca descentralizarea reprezinta plasarea unor competente si responsabilitati la nivel local, deconcentrarea presupune constituirea unor institutii care continua sa depinda direct de nivelul central din punct de vedere financiar si decizional. O a doua lipsa a Constitutiei din 1991, corectata prin actuala Constitutie, priveste specificarea lipsei raporturilor de subordonare intre prefecti, ca reprezentanti ai Executivului pe plan local, si organele autoritatilor locale. In lipsa acesteia, simpla mentionare a autonomiei locale era total insuficienta pentru intelegerea felului in care functioneaza aceasta.

Pe de alta parte, aceste progrese, desi necesare, sunt departe de a fi suficiente. In majoritatea Constitutiilor luate in considerare, sectiunea privind comunitatile locale se concentreaza preponderent pe drepturile acestora. Nu acelasi lucru se intampla si in actuala Constitutie romaneasca, unde aceste drepturi nu apar decat cel mult implicit.

Doua dintre aceste drepturi, cel de a avea un buget propriu si cel de a impune taxe si impozite, sunt stipulate in articolele 137 si 138, fara a fi identificate ca drepturi ale comunitatilor locale, pe care puterea centrala trebuie sa le respecte. Un alt drept important din punct de vedere financiar, cel de a primi subventii, in masura necesara indeplinirii responsabilitatilor atribuite prin legi, nu este stipulat in Constitutie, ci doar in Legea 215/2001. Pentru o adevarata descentralizare, resursele financiare trebuie sa provina in principal din surse proprii, nu din transferuri de la centru. In Slovacia, comunitatea se finanteaza "in primul rand si in principal" din surse proprii si doar in mod secundar din subventiile provenite de la centru (art. 65, Constitutia Slovaciei). Ideea apare si in Constitutia Sloveniei la articolul 142.

Aceeasi Lege 215/2001 prevede si alte drepturi, recunoscute in alte state la nivel constitutional, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la asociere, dreptul de a organiza referendumuri pe teme de interes local si de a hotari asupra oricarei schimbari a limitelor teritoriale. Fiind vorba de drepturi esentiale ale unei comunitati locale, acestea ar trebui recunoscute prin Constitutie, asa cum se intampla, macar pentru unele din aceste drepturi, in Cehia (art. 101), Slovacia (art. 165), Bulgaria (art. 136, 137, 141), Ungaria (art. 44/A) si Polonia (art. 167-172).

In actuala Constitutie romaneasca, cel mai cuprinzator articol despre administratia locala, articolul 123, priveste functia prefectului, in calitate de reprezentant al guvernului la nivel judetean. Prin conducerea serviciilor publice deconcentrate pe plan judetean si prin exercitarea controlului de legalitate asupra actelor emise de autoritatile locale, prefectul reprezinta principalul instrument al exercitarii controlului administratiei centrale asupra celei locale. Cat timp joaca un rol foarte important in activitatile de la nivel local, institutia reprezentata de prefect poate ingreuna procesul de descentralizare. De altfel, in prezent, putine state europene, printre care Franta, Italia si Polonia (sub titulatura de "wojewoda"), recurg la functia prefectului. Reducerea atributiilor prefectilor, spre exemplu prin recursul la solutia descentralizarii in defavoarea deconcentrarii, se impune ca pas necesar spre o autonomie mai accentuata.

Constitutia Romaniei prevede ca rol principal al prefectului asigurarea respectarii legii de catre autoritatile locale, prin atacarea actelor considerate ilegale. Doua lucruri sunt de remarcat aici. In primul rand, stipularea din paragraful 5, potrivit careia actul atacat este suspendat pana la solutionarea cauzei, este o masura excesiva de protectie impotriva abuzurilor autoritatilor locale. In al doilea rand, Constitutia se concentreaza asupra modului in care actele autoritatilor locale pot fi atacate, fara a mentiona cum pot fi atacate reglementarile autoritatilor centrale care afecteaza autonomia locala. Articolul 146 privind atributiile Curtii Constitutionale nu stipuleaza posibilitatea ca reprezentantii autoritatilor locale sa sesizeze Curtea in privinta unor astfel de abuzuri. Reprezentantii autoritatilor publice locale ar trebui sa aiba drept de sesizare (Ungaria, art. 43; Cehia, art. 87), pentru a impiedica abuzurile autoritatilor centrale. Printr-o astfel de abordare, care se incadreaza perfect in spiritul intregii sectiuni dedicate autoritatilor locale, actuala Constitutie tine partea centrului in competitia cu autoritatile locale, mentinand reflexele centralizate ale traditiei administrative romanesti.

 

 

GABRIELA DUMITRESCU

Autonomia administrativa si principiul subsidiaritatii

 

Acum opt ani, cand am început sa lucrez ca jurist în administratia publica locala, studierea si aplicarea legislatiei era o atributie de serviciu pe care mi-o asumam fara sa-mi pun prea multe probleme de fond. În timp, am observat ca normele juridice, pe langa faptul ca erau excesive si instabile, aserveau practic administratia locala, impunandu-i sarcini pe care nu le putea îndeplini sau stabilindu-i competente care duceau la largirea aparatului birocratic. Observatiile stranse de-a lungul anilor, relatiile cu publicul, experienta din instantele de judecata, problemele complexe cu care m-am confruntat în privinta fondului funciar si retrocedarea proprietatilor, obligatiile impuse consiliilor locale prin lege, care ajung sa adopte adesea doar hotarari formale, limitate strict de cadrul normativ - toate acestea m-au facut sa ma întreb care este sursa acestor abuzuri. Am ajuns astfel la concluzia ca, în mod partizan, mecanismele constitutionale permit interventia masiva a statului în probleme ce tin de organizarea si gestionarea comunitatilor si a vietii private.

Motivul pentru care m-am înhamat la a demonstra cateva din lacunele constitutionale este tocmai faptul ca în fiecare zi ma lovesc de un exces de legislatie abuziva care prejudiciaza interesele particulare ale cetatenilor, adesea cu ajutorul administratiilor locale, compromitand tocmai institutia care ar trebui sa gestioneze problemele comune.

Conform art. 120 din Constitutia Romaniei, "administratia publica locala din unitatile administrativ teritoriale se întemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice", prin autonomie întelegandu-se, în realitate, faptul ca beneficiem de primari, de consilii locale alese care adopta propriile hotarari si de permisiunea de a folosi taxele locale. Aceasta viziune superficiala asupra autonomiei creeaza o grava confuzie între mecanisme democratice obligatorii cum sunt alegerile locale (reprezentativitatea) sau accesul la resursele proprii si o reala independenta marcata prin desprinderea de o administratie centrala care normeaza si dispune discretionar.

O autonomie reala implica autoguvernare, urmand ca prin descentralizare sa întelegem despartirea efectiva de stat prin adoptarea unor forme asemanatoare celor federative (regionalizare). Numai o astfel de masura radicala poate rupe legaturile de subordonare si dependenta dintre stat si comunitatile locale sau regionale. Eliberarea de sub tutela statului este obligatorie pentru ca diferitele grupuri de cetateni sa constientizeze apartenenta la comunitati restranse, traditionale si specifice care le determina sa aiba scopuri si interese comune.

Cea mai importanta unitate administrativ teritoriala este cea de la nivel local, reprezentata prin institutia primarului si consiliul local, care acopera întreg teritoriul tarii si care, prin asociere, pot înlocui formele administrative impuse de organizarea pe judete. Judetele însa au la randul lor propriile structuri administrative - prefecturile si consiliile judetene, amandoua concepute pentru a coordona primariile si serviciile deconcentrate din teritoriu. Daca analizam în detaliu Legea 215/2001 privind administratia publica locala vom vedea ce atributii vagi, relative au, de exemplu, consiliile judetene, cu exceptia atributiei privind repartizarea bugetului (art. 91, alin. 3, lit. a din Legea 215/2001) - atributie profitabila politic si partizana.

Institutia prefectului este, de asemenea, o parghie în vederea mentinerii centralismului în teritoriu. Se creeaza astfel un aparat administrativ greoi, inutil si costisitor, cu suprastructuri ale caror atributii sunt pur si simplu inventate, ele putand fi foarte bine suplinite de forme de tip federativ.

Într-un articol din Sfera Politicii (nr. 43/1996), Daniel Barbu releva cu argumente istorice cele mai autentice intentii de descentralizare expuse de personalitati ale vietii publice din perioada interbelica. Existau atunci, ca si acum, opinii care sustin ca autoguvernarea si descentralizarea reala înseamna "competente largi în domeniul învatamantului, sanatatii, transporturilor ori agriculturii" pentru autoritatile locale. Autorul reda cuvintele deputatului social-democrat Gheorghe Grigorovici, sustinute în cadrul unei conferinte din 1922: "Libertatea deplina a diferitelor provincii de a se dezvolta conform traditiilor si mijloacelor lor reale în sanul unui stat de forma democratica federativa [se opunea] dreptului unic - construit pe temeiuri formale si acordat printr-un act de vointa al autoritatii în care se întrupeaza suveranitatea - al statului centralizat".

Chiar daca nu vorbim de forme federative de organizare, autonomia administrativa este în mod necesar legata de respectarea principiului subsidiaritatii, conform caruia statul nu trebuie sa intervina decat in mod exceptional. Comunitatile locale cunosc într-un mod mai limpede si pot rezolva mai eficient problemele cetatenilor din raza lor de cuprindere si de aceea solutiile pot fi adaptate cu mai multa usurinta nevoilor reale ale fiecarei persoane în parte, acestea avand întaietate ca indivizi, si nu ca simple subiecte de drept. De aceea este necesar ca statul sa intervina numai atunci cand aceste structuri de baza "nu îsi mai pot autoregla echilibrele functionale" (D. Barbu, Sfera Politicii, nr. 43/1996).

Conform Legii 195/2007 privind descentralizarea, "principiul subsidiaritatii consta în exercitarea competentelor de catre autoritatea administratiei publice locale situata la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetatean si care dispune de capacitate administrativa necesara". Legea însa nu prevede obligatia statului de a nu se amesteca normativ-discretionar în problemele locale, ceea ce evident o face inutila.

Ceea ce imi arata experienta in administratia publica nu este doar ca cei 17 ani de politici sociale au esuat in consolidarea comunitatilor, ci ca interventia statului in economie, administratia locala si viata privata duce lucrurile spre rau. Sintagmele "protectie din partea statului", "siguranta si coeziune sociala", "subventii", "prioritati nationale", "interes national", "strategii guvernamentale" nu-mi mai sunt azi indiferente, ci imi trezesc profunde suspiciuni. Societatea romaneasca este în mod colectivist dominata de o administratie centrala coplesitoare, este condusa de hotarari de guvern si ordine de ministri, controlata cu încrancenare de o multitudine de agentii parazitare si supusa abuzurilor legislative. Daca statul nostru nu reuseste sa asigure libertatea pe care am dorit-o, progresul economic si independenta justitiei, poate comunitatile locale si regionale din Romania ar trebui sa ia exemplul Italiei si sa lupte pentru autonomie regionala. Comunitatile locale s-ar putea impune ca principale forme de redresare morala, sociala si de progres autentic.

 

 

RADU NECHITA

Constitutie si fiscalitate

 

"Nu pot face obiectul initiativei legislative a cetatenilor problemele fiscale, cele cu caracter international, amnistia si gratierea" (Constitutia Romaniei, art. 74, alin. 2).

La prima lectura a acestui paragraf apare o intrebare legitima: care este justificarea unei limitari a drepturilor cetatenilor intr-un document destinat protejarii drepturilor acestora? In absenta unei justificari solide, o astfel de prevederea ar constitui un argument in favoarea punctului de vedere potrivit caruia politica este arta de a-i impiedica pe oameni sa se ocupe de ceea ce-i priveste.

Constitutia reprezinta ansamblul principiilor si regulilor care organizeaza functionarea puterii politice in vederea limitarii acesteia. Separarea puterilor in stat nu este obiectivul final al unei Constitutii, ci doar mijlocul prin care se limiteaza puterea politica asupra cetateanului. O Constitutie care nu asigura efectiv aceasta limitare este lipsita de sens, iar rigoarea intelectuala obliga la utilizarea unui alt termen pentru a desemna textul respectiv.

Din punct de vedere istoric, textele cu valoare si functie constitutionale - incepand cu Magna Charta - au vizat limitarea puterii monarhice (statale) asupra cetatenilor (nobili, oameni liberi si, intr-o mai mica masura, cei ne-liberi). In cadrul acestora, fiscalitatea a fost un capitol mereu prezent. Rascoale, revolutii si razboaie de independenta au izbucnit din cauza abuzurilor fiscale din partea autoritatilor.

Articolul 90 din Constitutia Romaniei precizeaza ca referendumul poate fi initiat numai de catre presedinte, fara sa aminteasca de posibilitatea unei initiative a cetatenilor in acest sens. O lectura liberala a acestui articol ar permite cetatenilor initierea unui referendum, deoarece ea nu este interzisa de catre lege. Mai mult, potrivit art. 2, "suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum". Interpretarea Constitutiei ca interzicand referendumurile initiate de cetateni ar insemna de fapt ca suveranitatea populara se exercita (prin referendum) doar cu permisiunea autoritatilor (adica a presedintelui): o suveranitate care are nevoie de permisiunea altcuiva este o contradictie de termeni. Cum ar interpreta Curtea Constitutionala articolul 90?

Ramane varianta initiativei legislative cetatenesti, dar in acest caz decizia apartine parlamentului. Aceasta initiativa nu poate privi insa problemele fiscale, printre altele.

Care a fost motivatia excluderii fiscalitatii din sfera de aplicabilitate a initiativei legislative cetatenesti? S-a considerat oare ca cetatenii romani nu au educatia sau competenta necesare pentru a aprecia corect consecintele deciziilor lor intr-un domeniu atat de complex? Sau s-a dorit prevenirea derapajelor demagogice?

Primul punct vedere este neconvingator si contradictoriu. El este neconvingator deoarece, spre exemplu, Constitutia Elvetiei permite din 1874 referendumul, inclusiv in domeniul fiscal (50.000 de cetateni pot solicita un referendum pentru blocarea oricarei legi). I-au considerat oare expertii constitutionali romani pe concetatenii lor mai incompetenti sau mai putin inteligenti decat erau elvetienii acum un secol? Punctul de vedere amintit este contradictoriu deoarece fiscalitatea este un domeniu mai putin complex decat altele care nu sunt excluse in mod explicit din sfera initiativei legislative populare.

A doua justificare pare mai legitima deoarece este important sa impiedici ca majoritatea sa arunce povara fiscala pe umerii unei minoritati. Totusi, atingerea acestui obiectiv nu poate fi realizata prin alineatul 2 al articolului 74 deoarece initiativele legislative cetatenesti nu sunt singurele care pot fi demagogice. Ceea ce este suparator in alineatul respectiv este faptul ca el impiedica o initiativa de tip Propunerea 13, singura metoda prin care californienii (inspirati de Ronald Reagan) au reusit sa reduca ratele de impozitare care atinsesera niveluri excesive.

Mecanismele democratiei reprezentative fac ca grupurile de interese minoritare sa se poata coaliza si obtine privilegii in dauna majoritatii si a interesului general. Acest lucru este posibil deoarece cheltuielile publice sunt mai vizibile pentru beneficiarii lor decat este modul de finantare a acestora pentru contribuabili. Altfel spus, se aplica strategia "se ia putin de la multi si se da mult la putini". Rezultatul este o tendinta de crestere a cheltuielilor publice si a impozitelor pana la niveluri aflate dincolo de optim. Referendumul apare ca un mijloc - poate singurul - prin care se poate bloca acest "efect clichet" in cresterea cheltuielilor publice, a impozitelor prin care sunt finantate si, deci, a puterii statului asupra cetatenilor.

Daca se accepta ideea ca o Constitutie are menirea sa garanteze drepturile cetatenilor si sa limiteze puterea statului asupra lor, atunci printre prevederile sale trebuie sa se numere si dreptul cetatenilor de a avea initiative in domeniul fiscal. Chiar si in aceste conditii, cetatenii nu ar fi la adapost de voracitatea fiscala a guvernelor lor. Cateva protectii suplimentare nu ar fi de prisos.

In primul rand, putem aminti enumerarea limitativa a impozitelor si taxelor care pot fi prelevate de catre autoritati. Aceasta ar proteja contribuabilii de creativitatea autoritatilor in acest domeniu. In al doilea rand - asemenea articolului 128 din Constitutia Elvetiei - precizarea procentului sau nivelului maxim pe care-l poate avea fiecare impozit direct si indirect. In al treilea rand, pentru a impiedica transformarea referendumurilor fiscale intr-o dezlantuire a invidiilor, ar fi necesara o referire la principiul proportionalitatii si universalitatii sarcinilor fiscale. Protectia sociala ar urma deci sa fie realizata prin cheltuielile publice, nu prin diferentierea prelevarilor fiscale. Articolul 56 care face referire la contributiile financiare nu este nici suficient de clar, nici suficient de protector pentru drepturile contribuabililor. Astfel, ca o ultima garantie, ar trebui prevazut un mecanism asimetric de revizuire a sistemului fiscal, astfel incat cresterea impozitelor sa necesite validarea prin referendum cu o majoritate calificata (2/3 sau 3/4, de exemplu), insa reducerea lor (pentru toti contribuabilii) sa poata fi realizata cu o majoritate simpla, fie pe cale parlamentara, fie prin referendum initiat de cetateni sau de presedinte.

Problema impozitelor nu poate fi disociata de cea a cheltuielilor publice si de nivelul interventiei guvernamentale dorit de majoritatea alegatorilor. Poate ca inca nu toti sunt constienti de faptul ca un guvern care este suficient de puternic incat sa-ti dea tot ceea ce doresti este suficient de puternic incat sa-ti ia tot ceea ce ai. In ultima instanta, capacitatea unei Constitutii de a proteja drepturile cetatenilor depinde de valorile impartasite de acestia si de capacitatea lor de a rezista tentatiilor demagogice.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22