Pe aceeași temă
Cum să le povestești azi celor care nu au luat parte la atrocitățile regimului nazist istoria unui „buncăr“ în care cetăţeni letoni simpli au ascuns evrei persecutaţi?
Žanis Lipke a decis în 1941 să își salveze prietenii evrei, ascunzându-i în șopronul lui cu lemne. Este o poveste des întâlnită, având în vedere ce s-a întâmplat în Letonia în al doilea război mondial. Dar, transpusă într-un muzeu mic, pe o insuliță, dedicat lui Žanis Lipke și soției sale, a devenit o poveste puternică, despre un bărbat și nevasta lui, care, într-un moment al vieții, s-au opus curentului și propagandei naziste.
Cum ar trebui comemorați oameni ca aceștia? La această întrebare a apărut ideea memorialului, de a fi un monument care să nu rămână, precum altele, invizibil, ci să fie discutat, interpretat, interogat, în cadrul unui discurs politic și intelectual.
Memorialul are alt discurs decât într-un Muzeu al Ocupației. Narațiunea, în general știută, prezintă atitudinea cetățenilor față de acțiunile naziștilor de a ucide evrei. În acest memorial, s-a simțit nevoia de a spune povestea celor aproximativ 400 de persoane care și-au riscat viața și au încercat să-i ajute pe cei nevinovați. Prin aceste exemple, s-ar schimba percepția față de acțiunile oamenilor simpli în timpul războiului.
Memorialul e, la propriu, ascuns, greu de găsit, iar acest lucru reflectă faptul că în acel loc au fost ascunși oameni. Altă caracteristică este că vizitatorul „se pierde în el“. Cum să povestești azi istoria unui „buncăr“ celor care nu au luat parte la atrocitățile regimului?
Sursa: Memorialul „Žanis Lipke“ din Riga
Žanis Lipke era muncitor în port, mai făcea și contrabandă cu cafea, dantelă și mătase, iar soția îl sprijinea. Când naziștii au luat puterea, a considerat că aceștia îl vor omorî fie că ascunde doi-trei evrei, fie mai mulți. Așa că și-a folosit abilitățile pentru a-și ascunde prietenii, prin ei a găsit alți evrei și persoane care se aflau în tabăra „greșită“ sau care erau considerați spioni ruși și pe care nici familiile lor nu acceptau să îi ascundă.
Alt concept arhitectural al muzeului este impactul vizual exterior: clădirea arată ca un hambar din lemn. La intrare, există o oglindă în care te privești când pășești înăuntru, pentru a sublinia ideea unei reflecții și a meditației: ce am fi făcut noi înșine dacă am fi fost într-o situație similară? Sau dacă poți solicita acte eroice din partea celor care erau sub ocupație sau amenințați?
Un alt impact este cel senzorial: întreaga clădire miroase a lemn și smoală, iar în centru este ca o fântână, ca un puț care străbate clădirea de sus până jos. Vizitatorului i se oferă și un parcurs emoțional: intri într-o clădire de lemn extrem de simplă, care era magazie de lemne, urci și la etaj te afli într-un un puț luminos coborând până la subsol, care ar reprezenta legătura între viață și moarte, și ea „ascunsă“ în mijlocul cădirii.
Din experiență, putem spune că în Letonia e nevoie de cineva ca o locomotivă, care poartă stindardul, care e suficient de pasionat încât să aibă puterea de a-i convinge pe artiști, pe designeri și arhitecți să ajute, dar și să facă foundraising. Acest memorial a avut noroc cu asemenea persoane.
Vizitatorii sunt de multe categorii, inclusiv copii de grădiniță – lor li se spune povestea locului pornind de la fiul cel mic al lui Lipke, care pe tot parcursul ocupației naziste a avut curajul și a putut să păstreze secretul părinților lui, astfel încât toți acei oameni au putut fi în final salvați.
Publicului nu i se prezintă această poveste în cuvinte mari, faptele nu trebuie încărcate cu emoții puternice, pentru că el găsește propria modalitate de a reacționa. De aceea, au fost și cazuri în care oamenii, ajunși la muzeu, au relatat povestea de supraviețuire a familiilor lor din timpul ocupațiilor.
* Directorul Memorialului „Žanis Lipke“ din Riga
