Radicalismele naționaliste și criza de legitimitate a Europei

Europa se confruntă astăzi cu un paradox funcțional: incapacitatea de a determina o cedare parțială a suveranităților naționale duce la o slăbire a întregului și la o repliere pe cartea pierzătoare, naționalismele regionale și localismele păguboase.

Președintele Uniunii Europene a ieșit pu­blic duminică, 8 martie, cu declarații pri­vind intenția de a sprijini înființarea unei armate comune europene. Într-un in­ter­viu acordat cotidianului Die Welt am Son­tag, citat de L’Express, Jean-Claude Junc­ker a afirmat că, în condițiile în care ima­ginea și prestigiul extern al Uniunii Eu­ro­pene au suferit grave scăderi în ultima pe­rioadă, înființarea unei armate comune, nu neapărat imediat activă, dar prezentă în ansamblul instituțiilor europene, ar pu­tea da un semnal mai hotărât Rusiei, care are senzația că poate miza cu succes pe car­tea pozițiilor de forță: „Imaginea Uni­unii Europene a suferit dramatic. În ter­meni de politică externă, se pare că nu suntem luați cu adevărat în serios“, re­marcă președintele UE. Proiectul unei ar­mate comune ar putea ridica nivelul de cre­dibilitate pe plan internațional al Uni­unii Europene, cu condiția ca statele mem­bre să-și dorească acest lucru, în ter­menii avansați de conducerea UE și agre­ați, deocamdată, numai de Germania, ca­re și-a exprimat prin vocile mai multor ofi­ciali disponibilitatea pentru susținerea unei asemenea inițiative. Mai rezervată a fost atitudinea Angliei, întotdeauna pru­dentă în raport cu proiectele comune care ar putea aduce în discuție suveranitățile na­ționale.

Cert este că declarațiile lui Jean-Clau­de Juncker traduc pentru prima dată în mod explicit și tranșant pr­o­ble­mele majore de imagine - și nu numai! - pe care le acumulează Uniunea Eu­ro­pea­nă în raport cu Rusia, mai cu seamă de la declanșarea războiului din Crimeea. Ati­tudinea fără personalitate a UE a dat sen­timentul multora dintre cetățenii statelor europene că există, la nivel instituțional, o incapacitate de dezvoltare a unei ati­tu­dini comune, unitare și eficiente în fața unui potențial pericol exterior.

Astfel, pe lângă problema legitimității po­litice a Uniunii, apărută deja de ani buni și rămasă în suspensie după respingerea proiectului constituțional european în 2007, exacerbată de consecințele crizei eco­nomice izbucnite în 2008, Europa se confruntă astăzi cu un paradox funcțional: incapacitatea de a determina o cedare par­țială a suveranităților naționale duce la o slăbire a întregului și la o repliere pe car­tea pierzătoare, naționalismele regionale și localismele păguboase.

Europa nu a știut în fapt, instituțional vor­bind, să se dezvolte în armonie cu prin­ci­piile care ar fi trebuit să guverneze treptat vocația sa internațională. Concepută ca o formă de solidaritate economică - pro­iec­tul Comunității Cărbunelui și Oțelului ca exorcizare a fantomei războiului era deja de­parte -, Uniunea Europeană a fost lua­tă prin surprindere de componenta apă­rută după sfârșitul oficial al Războiul Re­ce, implicând nu atât solidaritate eco­nomică, cât mai ales dorința unei reparații istorice: un vag sentiment de culpabilitate a Occidentului, repede îndepărtat, a dat naștere unui proiect politic de extindere a Uniunii.

Proiectul a fost totuși tratat, în mare mă­sură, pornind de la un acquis dominant economic și având, mai mult sau mai pu­țin asumat, un proiect politic din ce în ce mai puternic în fundal. El a dus la lărgirea Uniunii, deci la repararea unor nedreptăți is­torice, percepute ca atare de noii mem­bri, dar nerecunoscute în mod oficial ca atare de membrii fondatori. Poate tocmai pentru că lărgirea nu a fost asumată în toa­te componentele ei, ci s-a legat în mod ex­clusiv de visul de prosperitate al țărilor ca­re își negociau aderarea, percepția co­mu­nă a dus la coagularea unui sentiment de frustrare la nivelul vechilor state membre. Iar disfuncționalitățile Uniunii, au­gmen­tate, pe de o parte, de supradimensionarea aparatului birocratic, iar pe de altă parte, de dificultățile crizei, au început să ali­men­teze un nou val de populism. Populismul ca formă publică de canalizare a frus­tră­rilor a devenit în ultimii ani resursa prin­cipală de propagandă eurosceptică în mai toate statele Europei.

Pe măsură ce radicalismul naționalist a câștigat teren în discursul public național, la nivelul instituțiilor eu­ropene tonalitățile s-au decolorat pro­gre­siv. Sub umbrela inexpresivă și neîn­de­mâ­natic purtată a multiculturalismului prost conjugat cu un tiermondism datat și su­pralicitat, Europa aproape se scuză că exis­tă. Culpabilitatea reprimată a complicității prin tăcere a Occidentului în anii to­ta­li­ta­rismului comunist s-a convertit în vi­no­vă­ția de a fi, simplu, european într-o lume care acuză Occidentul de cele mai mari pă­cate. Iar Occidentul, în criză identitară și sub dublul asalt al propriilor entități na­țio­nale dezamăgite și al radicalismelor glo­bale de diverse tipuri, a ales calea unui con­ciliatorism care nu mulțumește pe nimeni și care, mai mult decât atât, nu re­zolvă niciuna dintre marile probleme exis­tente astăzi în Uniunea Europeană sau la granițele ei.

Cum se poate opera o rectificare a de­ficitului de legitimitate a Uniunii Europene? Cum se poate opri valul de neîncredere și contestare, la nivelul tuturor statelor și mai ales în rândul tu­turor popoarelor Europei, care își cons­truiesc, din ce în ce mai pregnant, o iden­titate în ruptură față de Uniunea Eu­ro­peană? Valul contestatar al Uniunii este cu atât mai evident, cu cât alegerile na­ționale vin să confirme, rând pe rând, dis­cursuri populiste structurate pe o pro­ble­matică eurosceptică.

Trebuie căutat mai atent și mai adânc ce anume definește, în afara unor structuri birocratice și a unui corpus juridic, iden­titatea mai profundă a Uniunii Europene, constituită de fapt cu mult înainte de cons­trucția europeană propriu-zisă demarată du­pă război. Dacă aceasta din urmă s-a făcut sub impulsul unor orori fără pre­ce­dent pe care Europa și lumea întreagă, oda­tă cu ea, le-au trăit în cursul celor do­uă războaie mondiale, ideea de Europa ca în­treg s-a născut cu mult înainte. Ideea de entitate transnațională aparține mo­der­nității, mai precis universalismului seco­lului al XVIII-lea. Secolul XIX a întregit această problematică prin apelul la istoria ci­vilizațiilor, care se constituie ca dis­ci­pli­nă de sine stătătoare în primele trei de­ca­de ale secolului al XIX. Modernitatea se cons­truiește astfel, în decursul ultimelor do­uă secole, într-un raport constant cu ide­ea unei identități culturale și politice europene. Aceasta se reflectă în preo­cu­parea recurentă a teoriei politice de a da un contur precis definiției modernității în raport cu raționalizarea instituțională, cu dezvoltarea unor tehnici specifice ale dez­voltării regimurilor democratice.

Ce s-a întâmplat însă în acest proces de constituire a discursului modernizator eu­ropean după al doilea război și mai cu sea­mă în anii ‘70 ai secolului trecut? Sim­pli­fi­când, evenimentul major a fost aban­do­na­rea progresivă a modelului de tip we­be­rian, rațional, asociat procesului de cons­trucție statală prin demersuri legate de ra­ționalism social și politic. S-a trecut pro­gresiv la un proiect care neutralizează ide­ea legăturii fuzionale dintre modernitate și raționalismul european, transferând dis­cursul științelor sociale într-un spațiu glo­bal, fără legătură cu contextul istoric al ra­ționalizării instituționale europene. De aici, pierderea de direcție. De frica euro­po­centrismului, Europa și-a pierdut busola. Încearcă acum să se regăsească, dar felul cum o face indică o disjuncție sistemică în­tre ceea ce așteaptă popoarele Europei și ceea ce propun ca formulă instituțiile, sis­temul birocratic. De aici, deficitul demo­cra­tic profund în care se adâncește Europa fă­cută la Bruxelles.

Efectele pe termen lung ale acestei pa­radigme europene de Contra-Europă se pot constata astăzi: un mal d’être identitar reflectat, pe de o parte, de con­ci­liatorismul fără substanță, politicianist al birocraților și, pe de altă parte, de valul de popularitate crescândă a partidelor și mișcărilor naționaliste. Una dintre so­lu­țiile avansate, în regim de ipoteză de lu­cru, ar fi un federalism executiv post­de­mocratic (sintagmă propusă de Ha­ber­mas), care s-ar contura prin preluarea, de către organismele europene, a unor pre­ro­gative care țin deocamdată mai mult de parlamentele și guvernele naționale. Deși în mod fundamental o soluție de tip fe­de­ralist ar ajuta poate mai mult UE, ea ar trebui să se concentreze însă, în contextul amenințărilor Rusiei, și pe alte coordonate decât cele discutate până acum - fis­ca­li­tatea, educația, piața muncii - și ar putea deveni o sursă de siguranță, de echilibru. Propunerea președintelui UE pare a merge mai degrabă în această direcție. În con­tex­tul unui conflict iminent, sursa principală de încredere nu poate veni decât din asu­marea unei suveranități europene ge­ne­ratoare de securitate, care nu ar mai ali­menta, în aceeași măsură, accentele euro­scepticismului populist. Folosit cu inte­li­gență și fără teama de afirmare a propriei identități europene, acest instrument ar putea deveni motorul relansării unei voci europene viabile, cvasiabsentă astăzi de pe scena internațională și decredibilizată în fața propriilor popoare.

* Raluca Alexandrescu este conferenţiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.