"Refugiaţii": test pentru religie şi cultură

Tema „refugiaţilor“ este - şi cultural, şi religios, şi pentru Vest, şi pentru Est - un test. Unul major, aflat abia la început.

Nu se vorbeşte, deocamdată, apăsat des­pre dimensiunea religioasă şi nici despre aceea, în sens mai larg, culturală a ches­ti­unii care domină – la Vest şi la Est – agen­da publică şi pe cea me­diatică în ultimele săp­tă­mâni: afluxul masiv de „re­fugiaţi“ dinspre Orientul Mijlociu către ţările dez­vol­tate din Europa. Nu se vor­beşte poate şi pentru că, până la un punct de ne­ocolit, abordarea ma­jo­ri­ta­ră este una emoţională; de aici, din excesul de soluţii punctuale emoţionale pu­tând decurge (temerile nu sunt izolate în această privinţă) probleme majore în viitorul nu foarte îndepărtat. Atât la Vest, cât şi la Est – unele dintre aceste pro­bleme putând fi comune, altele distincte, specifice, regionale.

Aceasta nu înseamnă că nota importantă – pe care o putem consemna sub umbrela, inclusiv conceptuală, atât de primitoare a religiei şi culturii – este absentă din „che­s­tiune“. Este, dimpotrivă, una dintre cele mai importante în această problematică la care nu există soluţii simple şi, mai mult, faţă de care s-a tot amânat un diagnostic amplu şi de profunzime cu privire la cau­zele care întreţin acest fenomen. Ce fac acum „refugiaţii“ şi cei care sunt implicaţi în tentativele de a oferi soluţii, fie şi tem­porare, acestei probleme a „refugiaţilor“, dar şi cei care – din ce în ce mai numeroşi – se opun soluţiilor mainstream-ului politic european ţine, în mod adânc, de religie şi de cultură (incluzând aici, desigur, şi cul­tura politică sau, direct, politica).

Problema „refugiaţilor“ provoacă, în sens re­ligios, deopotrivă instituţiile bisericeşti şi pe cele politice, în mod aparte pe acelea care se revendică de la principiile creş­ti­nismului – creştinism, totuşi, să nu ui­tăm, întemeitor pentru civilizaţia eu­ro­pea­nă, în ciuda valurilor de corectitudine politică care invită la reevaluări ridicol de departe de adevărul fap­telor. Reacţiile, deocamdată imediate, din ambele zone sunt, şi e normal să fie aşa, diverse.

Pentru instituţiile biseri­ceşti putem, deocamdată, să menţionăm şi să marcăm ca atare o abordare unitară – a fi creştin înseamnă a fi tolerant şi solidar, chiar şi dincolo de credinţa „ta­re“. De la actualul Papă (unul care, tre­buie spus, pare a fi uneori „trimisul lu Marx pe Pământ“) până la liderii bi­se­ri­ci­lor ortodoxe, mesajul faţă de această pro­blemă e acelaşi: deschidere şi ajutor pen­tru cel aflat în suferinţă, pentru cel alun­gat.

Criza refugiaţilor divide Europa

Pentru actanţii politici, plaja de reacţii fa­ţă de tema „refugiaţilor“ – reacţii, de­si­gur, subîntinse de valori culturale şi, une­ori, explicit religioase – e largă. Atât de lar­gă încât se văd foarte bine deja dife­renţe majore între Est şi Vest. Aici, de altfel, în modul de raportare al deci­den­ţi­lor politici se vede, dintr-o altă pers­pec­tivă, şi modul în care sunt implicate va­lorile culturale şi cele religioase. Recent, bunăoară, în replică la poziţia Slovaciei – care a cerut, pe mai multe voci, să pri­mească doar migranţi de confesiune creş­tină -, Manfred Weber, lider al grupului PPE, a formulat, riscant pentru un po­pu­lar, că „Europa a statornicit drepturile omu­lui, nu drepturile creştinilor“. Tri­mi­terile de la creştinism sunt, de altfel, dese – în problema „refugiaţilor” – în luările de poziţie ale mai multor lideri politici cu greutate în Est, fie în Ungaria, Polonia, chiar şi România. Politic, de asemenea, dar şi la nivelul discursului public, există o tendinţă – despre care iarăşi putem pre­su­pune, cu temei, că se va consolida – de a muta accentul, à propos de fenomenul căruia îi suntem martori în aceste ultime săp­tămâni, de pe ideea de „refugiat“ pe aceea de „invazie“. Dacă elementele care com­pun, fie şi minimal, profilul unei „in­vazii“ se vor alinia, atunci dimensiunea cul­turală şi cea religioasă se vor pune cu şi mai mare acuitate şi, foarte probabil, cu dramatism.

Într-o admirabilă, savantă şi extrem de bi­ne documentată carte despre istoria con­flic­telor din Europa – o carte, între altele, cu dese referinţe la religie şi la cultură (ambele fiind „combustil“ pentru pace ori pentru război în Europa, de-a lungul a sute de ani) -, autorul acesteia, Brendan Simms, vorbeşte, construind o foarte so­li­dă teorie de relaţii de internaţionale, des­pre „poziţia centrală a Germaniei ca se­miconductor ce leagă diferitele elemente ale echilibrului european“. Nu este, cred, de prisos, să reamintesc şi în acest con­text că ţinta supremă a „refugiaţilor“ este exact Germania.

Aşadar, în mod logic: tema „refugiaţilor“ este - şi cultural, şi religios, şi pentru Vest, şi pentru Est - un test. Unul major, aflat abia la început.