Renaşterea identităţilor religioase în Europa

Religia creştină, în forma şi diversitatea pe care le cunoaştem astăzi, va suferi o dramatică schimbare. A neglija acest fapt echivalează cu înţelegerea superficială a lumii în care trăim.

O spun cu un oarecare amestec de mâh­nire şi speranţă: lucrez de aproape un de­ceniu şi jumătate în domeniul analizei fap­tului religios contemporan. Cu cât trece timpul, cu atât îmi dau sea­ma de volatilitatea teoriilor şi modelelor de analiză. În tot acest interval, am în­cercat să am un punct de vedere strict sociologic. Nu unul teologic, nici de altă natură, cu toate că, în me­dii­le sociologice, punctul meu de vedere este adesea perceput ca fiind prea „te­o­logic“ şi viceversa. Eu sunt, de fapt, interesat de fenomenele religioase aşa cum sunt ele, en train de se faire (vor­ba ultimilor francofoni din România), în desfăşurarea lor firească, surprinse din mers. Ceea ce reiese de aici este tocmai di­namica religiilor, fenomenele de practică religioasă şi ritualitate în societăţile noas­tre care se doresc moderne, dar care as­cund încă nebănuite moduri de a trăi re­li­gia. De altfel, mi s-a întâmplat adesea un fenomen interesant: când spun că cercetez religia, că lucrez asupra religiei, cum ar ve­ni, sunt întrebat apoi imediat care este re­ligia mea, dacă sunt practicant etc. Oare de ce? Am decis să mă ocup de fe­no­me­nele religioase ca un mijloc de reflecţie asu­­pra manierei în care societăţile, gru­pu­rile sociale, dar şi indivizii îşi imaginează al­ternative la cotidianul în care trăiesc. Aşa am ajuns, de exemplu, să mă apropii de explicaţia pelerinajelor religioase din Ro­mânia contemporană, reacţie neaş­tep­ta­tă la schimbarea socială de după căderea comunismului. Evident, am studiat mai ales creştinismul, în varianta sa ortodoxă, deoarece pe el îl cunosc cel mai bine, îi pot înţelege maniera de funcţionare din in­terior, dar şi pentru că, alături de iu­daism, el „articulează“ cel mai bine din punct de vedere istoric problematica mo­dernităţii şi identității religioase.

Istoria este traversată de conflicte mai mult sau mai puţin deschise, de lungă durată, între puterea politică şi cea religioasă. Odată cu timpul, so­cie­tă­ţile noastre au depășit acest stadiu de conflictualitate. Ele sunt definite de aceas­tă dualitate: politica pe de o parte, religia, de alta. Chiar şi în România, unde suntem zilnic bombardaţi cu ştiri cu şi despre „Bi­serică“ şi ultimele năzdrăvănii people ale episcopilor şi preoţilor, lucrurile sunt mult mai aşezate decât la începutul anilor 1990, când organizarea unui congres iehovist sau turneul unui pastor tele-evanghelist ame­rican de succes avea dimensiunile unui cataclism naţional, iar autorităţile po­litice reacţionau ca atare. Conflictele exis­tente acum, mai ales în Europa Occi­den­tală, vin din partea unor grupuri alogene, chemate să se integreze. Este vorba, deci, de un fapt evident: reapariţia în forţă a binomului religie-societate este o di­men­siune a modernităţii, nu o negare a ei. So­cietăţile premoderne se definesc prin cadrul „globalizant“ al religiei (apud Peter Berger), pe când societăţile noastre post­(ultra)moderne au ieşit din acest cadru, in­dividul fiind complet autonom, capabil de a defini el însuşi binele şi răul. Au­tonomia individuală în lumea modernă es­te legată de autonomia politică. În mo­der­nitate, religia devine o sferă de activitate ca oricare alta: poţi să faci parte sau nu din­tr-o biserică, poţi să fii un bun cetăţean sau nu, chiar dacă eşti declarat în mod oficial „credincios“ de către cei din jur. So­cie­tatea în ansamblul ei ga­ran­tează practica religioasă.

Aşadar, totul părea să fie în regulă în privinţa ra­por­tului religie-politică-stat, te­renul stabil, fără sur­pri­ze. Părea, pentru că astăzi el este puternic contestat. În Occident, es­te evident că instituţiile religioase dau do­vadă de slăbiciune: participarea la slujbă, regruparea parohiilor, lipsa preoţilor sunt doar câteva exemple. Dar asta nu vrea să spună că asistăm la o dispariţie a cre­din­ţei. Nu, ea subzistă, dar având la bază in­di­vidul şi „micile religii“ fabricate de fie­ca­re, adevărate bricolaje de sens. Marile tra­diţii religioase s-au transformat în stocuri de simboluri, materie primă ce poate servi în caz de nevoie la întărirea sau salvarea unor identităţi politice, sociale sau cul­tu­rale - a se vedea în recentul caz al redes­co­peririi identităţii creştine a Europei în ca­drul „crizei migranţilor“. Fărămiţarea, acesta este cuvântul cheie pentru definirea faptului religios contemporan. Oricât ar părea de paradoxal, cel mai bine se vede acest fapt în cazul musulmanilor din Oc­cident. Nu avem o reîntoarcere în masă la Islam (majoritatea practicanţilor sunt mai degrabă invizibili, discreţi), ci multiple grupuri bricolate, care nu au fost ni­cio­dată în contact cu marea tradiţie reli­gi­oasă a acestei religii. Acest proces de re­construcţie identitară, de redescoperire a unui Islam imaginat şi „imaginar“, în ace­laşi timp, favorizează prăbuşirea marilor instituţii comunitare, de unde şi pro­vo­carea adresată instituţiilor politice mo­derne: să reconstruiască un discurs politic al comunităţii, un proiect comun de so­cietate care să fie acceptat de toţi membrii ei. Or, asta nu prea se mai întâmplă, ceea ce favorizează, printre altele, acest bricolaj religios. Pentru a-l cita pe Michel de Certeau, totul se întâmplă ca şi cum cuvintele unei fraze ar scăpa din alcătuirea acesteia, ar evada, iar apoi s-ar recombina într-o altă manieră.

Aceste mici identităţi au mare nevoie să comunice între ele, au nevoie de încurajări re­ci­proce. Au nevoie de validare, de unde şi masiva lor prezenţă pe Internet. Iată de ce toate blogurile, re­ţelele sociale şi site-urile de pe Internet cu tematică religioasă sunt atât de im­por­tante. Ele creează o legătură între oameni (adevărat, infinit mai iluzorie şi fragilă de­cât cea din comunităţile religioase!), fur­ni­zându-le şi sentimentul că alţii sunt in­teresaţi de povestea lor, de mica lor parte de adevăr. Un blog, o postare pe Facebook sunt sticle aruncată în mare... Societăţile noastre contemporane s-au transformat în maşini de comunicare hyper-in­di­vi­du­a­lizată. Paradoxal, cu cât societatea se in­di­vidualizează, cu atât oamenii au ten­din­ţa de a bricola mici identităţi bine struc­tu­ra­te şi foarte concurenţiale – iar Internetul se pretează de minune la aceasta.

Revenind la România noastră, cred că ea prezintă propriile particularităţi în ceea ce priveşte această extremă fărămiţare şi comunicare pe Internet a faptului religios. Chiar în momentul în care redactez acest text (5 septembrie 2015), pe www.evz.ro, o ştire religioasă ocupă ecranul. Citez cu grafia exactă: „Exclusiv! Imagini UNICE de la o Nuntă Dumnezeiască! Martor al mi­resei lui Hristos, la Mănăstirea Su­ce­viţa!“. Ea este încadrată de alte două pos­tări, şi anume: „Plăcinte şi biscuiţi din fă­i­nă de Râme, pline de proteine. Produs cum­părat în special de mame“ şi „Au găsit 449 schelete de prunci“! Este vorba, de fapt, de descrierea unei „banale“ (cu ghilimelele de rigoare) tunderi în mo­na­hism, asezonată senzaţional. Un exemplu, doar unul, dintre sutele, miile disponibile în acest moment în oceanul virtual, ales la întâmplare. Încă nu ştim cum va in­fluenţa acest mod de a „consuma“ religia viitorul marilor sisteme instituţionale de la noi, BOR în frunte. Efectele devas­ta­toa­re se văd deja în pelerinajul de la Prislop şi cultul preotului Arsenie Boca, care pare să fi scăpat de sub orice control teologic şi instituţional. Chiar şi explicaţiile legate de religiozitatea populară, spontană şi plină de emoţie, par să nu mai funcţioneze în acest ultim caz; cred că asistăm mai de­grabă la naşterea unei noi culturi reli­gi­oa­se, favorizate de mass-media şi Internetul care au fuzionat, un nou capitol în „felul de a crede“ al românilor – o discuţie apar­te ar merita să fie purtată aici.

Marea provocare a viitorului rămâne în a vedea în ce mă­sură acomodarea între pu­te­rea politică şi cea religioasă va continua, pe de o parte, iar pe de altă parte, cum se vor manifesta aces­te noi forme de răspuns ale religiei la scara întregii Europe. Este imposibil, din păcate, să se formuleze o predicţie fiabilă. Cei care au prezis declinul rapid al creş­ti­nis­mului european se pare că s-au înşelat; cei care asimilează orice formă de întoar­cere la Tradiţie sau de recompunere reli­gi­oasă cu fundamentalismul se înşală şi ei. Prezenţa masivă în viitorii ani a Islamului pe continentul european va schimba şi el datele problemei, nu atât în practica şi as­pectele exterioare ale acestuia, cât în in­teracţiunea cu o anumită idee de stat laic, de coabitare Biserică-Stat. Sau de reac­ti­va­rea unor mai vechi prejudecăţi istorice din partea creştinilor (ne)practicanţi, pe care le credeam uitate de multă vreme. În orice caz, religia creştină, în forma şi di­versitatea pe care le cunoaştem astăzi, va su­feri o dramatică schimbare. A neglija acest fapt echivalează cu înţelegerea su­perficială a lumii în care trăim.