Reșița literară

Se cuvine să încep acest articol dedicat scriitorilor Reșiței cu un omagiu adus poeților defuncți, lui Ioan George Șeitan, Anei Selena, lui Ion Chichere, lui Sergiu Ștefănescu, lui Gheorghe Zincescu, lui Gheorghe Cramanciuc, lui Octavian Doclin, lui Toma George Maiorescu, cel mai în vârstă dintre ei, care, deși nu și-a trăit decât copilăria și adolescența acolo, s-a considerat mereu reșițean, inventând chiar un termen de un puternic răsunet exponențial – „Patria princeps” – pentru această apartenență.

Dacă am adăuga cel puțin încă două nume de autori, cărășeni de origine – Sabin Opreanu și Gheorghe Azap –, am putea imagina o antologie poetică reprezentativă pentru forța inspiratoare a locului și a mediului socio-cultural formator.

Din această antologie n-ar trebui să lipsească Rolf Bossert, unul dintre cei mai importanți poeţi de limbă germană din România, reșițean din tată în fiu, reper originar de care nu s-a dezis niciodată, el, care a avut curajul să se dezică de multe în România anilor ’80 și a plătit pentru asta, fiind urmărit, terorizat și maltratat de Securitate, așa cum știm – sau nu știm – cu toții. Versurile lui s-ar cădea să fie antologate în dublă versiune, germană și română, ca probă de biculturalitate, de multiculturalitate a spațiului reșițean, dar și ca un pas spre o viziune integratoare, transetnică, asupra literaturii și culturii românești. Influența poeților de limbă germană asupra congenerilor lor români a fost un fenomen real, în ciuda izolaționismului totalitar din anii ’80.

Din fericire, n-au murit toți poeții a căror prestație a făcut ca orașul cu furnale și laminoare să fie supranumit „orașul cu poeți”. Olga Neagu și Nicolae Sârbu – pe care i-am descoperit acum 50 de ani, când Reșița sărbătorea 200 de ani de „foc nestins” – continuă să scrie; la fel, Nicolae Irimia. Între timp s-au afirmat plenar Iacob Roman, Liubița Raichici, poetă de limbă sârbă, Costel Stancu, Constantin Rupa, ultimii doi născuți în Mehedinți, dar formați ca poeți la Reșița în cadrul generos al cenaclului „Semenicul”, îndrumat cu exigență și competență de profesorul Gheorghe Jurma. Legată de cenaclul „Semenicul” este și revista cu același nume, lansată în 1971, cu apariții aleatorii până în zilele noastre.

Alți poeți afirmați la școala Semenicului: Emilian Roșculescu, Ovidiu Gligu, Costel Simedrea, Iulian Barbu, Christian Bistriceanu. Lista lor completă e de găsit în paginile dense, pline de date și de comentarii judicioase ale volumului intitulat Reșița literară, semnat de același Gheorghe Jurma. Cazuri aparte sunt cel al lui Dinu Olărașu, nemțean de origine, licean la Reșița, poet și folkist cunoscut, dar și acela, anterior cu o generație, al lui Ion Cocora – cel mai cunoscut poet al zonei – născut la Greoni, lângă Oravița, cu liceul făcut la Reșița, dar format la Cluj în grupul „stelar” condus de A.E. Baconsky, a cărui amprentă poate fi recunoscută în poezia sa de început.

Nici prozatorii nu lipsesc din peisajul reșițean. De departe cel mai important prin prolificitate și calitate este Marcu Mihail Deleanu. Mă opresc doar asupra unui singur titlu, Poveste de iubire din alt veac, un text compozit, jurnal și roman epistolar, semnat împreună cu soția sa, Ani Oprea, de care l-a despărțit o moarte prematură. Rareori, mărturisesc, am citit pagini mai emoționante! Întreaga experiență de viață și de creație a autorului se adună aici și se absoarbe într-o tramă existențială complexă din lăuntrul căreia sentimentele țâșnesc nealterate, sfidând cu bucuria sau cu tragismul lor atât convențiile scriiturii, cât și pe acelea ale așteptărilor noastre.

Ziaristă cu experiență și talent, Dorina Sgaverdia, după volume de interviuri și reportaje care sfârșesc în portrete nu o dată memorabile, ne oferă în Jurnalul unei căutări o narațiune hibridă în gustul postmodern, în care suprapune – grafic și logic – relatarea unei vizite în Țara Sfântă cu o bioficțiune declanșată de descoperirea unui document autobiografic în computerul tatălui său. Întâlnirea în final a celor două planuri narative conferă jurnalului o dimensiune de profunzime, din care nu lipsește o sugestie inițiatică.

O miză inițiatică asumată are și jurnalul de drum – în două episoade – semnat de Marian Apostol, lider sindical, președinte al unei societăți filantropice și al asociației „Pro Banatul de Munte”. Cele două volume (Pelerin către sufletul meu și Lumina nopților înstelate) relatează, cu lux de amănunte geografice, topografice și istorice, parcursul autorului pe Camino frances mai întâi și apoi pe Camino del Norte spre Santiago de Compostela. „Cine sunt, ce vreau să fiu și unde sunt în raport cu ce vreau să fiu?” – aceasta este întrebarea programatică pe care și-o pune autorul, deconspirând astfel și motivația profundă a efortului său. Peripețiile drumului, întâlnirile cu alți pelerini, confesiunile și reflecțiile de ordin moral inocente și aproape didactice în același timp fac din mărturia și mărturisirea lui Marian Apostol o lectură interesantă și atașantă.

Reșița este și un centru metaliterar și cultural. Tradiția culturală locală este puternică, s-a exprimat în germană, maghiară și română, iar cel puțin un nume, printre destule altele, ar merita să se bucure de o cunoaștere și de o recunoaștere mult mai largă în spațiul românesc. Puțină lume știe, de pildă, că autorul primei Enciclopedii românești (apărută în 3 volume între 1898 și 1904) a fost Corneliu Diaconovici, născut la Bocșa în 1859 și mort la Reșița în 1923. Tot el a fost editorul revistei de limbă germană „Romänische Revue”, apărută succesiv la Budapesta, la Reșița, la Viena, la Sibiu, la Timișoara între 1886 și 1894. Vocația de întemeietor a lui Corneliu Diaconovici s-a ilustrat și în coordonarea Societății „Astra” de la Sibiu, precum și în organizarea bibliotecii și muzeului acesteia.

Acest spirit enciclopedic, de consemnare, structurare și sinteză culturală, îl regăsim și la intelectualii reșițeni care s-au afirmat începând din anii ’70 ai secolului trecut până astăzi. Autorii cei mai productivi în acest sens sunt aceiași Marcu Mihail Deleanu și Gheorghe Jurma, de această dată în ipostaza lor de istorici, filologi și mediatori culturali.

Începându-și activitatea publică printr-o lucrare de stilistică tematică (Glasul pământului, 1981) și menținând cercetarea filologică în centrul preocupărilor sale, Marcu Mihail Deleanu și-a extins atenția și asupra folclorului, dialectologiei și istoriei locale. A scris cărți despre Simeon Mangiuca, primul academician bănățean, despre Gustav Weigand, cunoscutul lingvist german atras de limba română, despre folcloristul George Cătană, este autorul mai multor Memoriale care atestă o constantă viziune multidisciplinară și multiculturală. Deleanu este și fondatorul filialei reșițene a Societății de științe filologice, precum și al „Studiilor de limbă, literatură și folclor”, publicație periodică de un interes științific ce depășește specificul regional.

Jurnalist și editor prolific, critic literar de certă vocație, Gheorghe Jurma a devenit polihistorul Reșiței, al Banatului montan, al vieții literare, muzicale, artistice din zonă, al presei, al bibliotecilor, al tezaurului bisericesc, al prezenței lui Eminescu și Iorga în Banat. Este autorul unui Dicționar al personalităților culturale din județul Caraș-Severin, dar și al Dicționarului localităților din județul Caraș-Severin. A dedicat o carte pașoptistului bănățean Eftimie Murgu și o alta sculptorului Constantin Lucaci, a conceput și a editat – împreună cu Josef Erwin Țigla – albume fotografice dedicate principalelor orașe din Banatul montan: Reșița, Oravița, Anina, Caransebeș, Bocșa, Oțelu-Roșu. În tot ce ține de viața spirituală a locului, a „patriei restrânse”, numele lui e implicat, contribuțiile lui sunt prezente.

Mai mult, în calitate de autor al unor cărți despre Eminescu, despre Sadoveanu și despre Mircea Eliade, Gheorghe Jurma se afirmă ca un comentator literar de o justețe și o finețe cu totul remarcabile. Analizele și conexiunile sale pot stârni invidia multor critici reputați. Privită în ansamblul ei, întreaga activitate intelectuală a lui Gheorghe Jurma poate fi așezată sub îndemnul cuprins în titlul volumului de interviuri realizat împreună cu Titus Crisciu – Ce lăsăm în urma noastră.

Și alți intelectuali reșițeni se înscriu în același efort constructiv și restaurator. Protopopul Vasile Petrica s-a ocupat de istoricul unor instituții teologice, dar și de viața și activitatea lui Corneliu Diaconovici și ale lui Damaschin Bojincă, s-a implicat în renașterea și continuarea vechii „Foi diecezane” din Caransebeș. Este autorul unei cărți despre Maiorescu (Titu Maiorescu și Banatul, 2014), aducând informații revelatoare de ordin biografic și contextual și atrăgând atenția asupra iradierii junimismului în Banat.

Sibiancă de origine, cu studii filologice la Universitatea din București, Ada Cruceanu și-a legat definitiv numele de Reșița și de mediul cultural reșițean. A scris cărți despre Radu Stanca și despre Sorin Titel și, împreună cu Octavian Doclin, soțul ei, patru volume de publicistică literară și culturală sub titlul Față-n față. Tot alături de Octavian Doclin a editat, începând cu anul 2000, revista „Reflex” și a organizat Colocviile cu același nume de la Băile Herculane.

Radu Cernătescu – pseudonimul poetului Constantin Rupa – este, printre altele, autorul unei originale și intens provocatoare istorii literare: Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, 2010. Este o istorie scrisă din perspectivă masonică, bine documentată, pe de o parte și imaginativă, pe de altă parte, cu accente și valorizări inedite, cu anexiuni și conexiuni partizane. Autorul vorbește despre un „naționalism esoteric” și despre o „sensibilitate etnosofică”, revendicând o interpretare și o sinteză istoriografică bazate nu pe criteriul estetic („principiu precupeț”!?), ci pe „imperisabilul fond arheal de teme, simboluri și coduri prin care circulă transcendentul și pe care se sprijină, la urma urmei, identitatea și măreția unei culturi”.

Radu Cernătescu este și spiritul director al revistei relativ recent înființate (2019) „Reșița literară”. Peisajul revuistic reșițean ar merita o analiză separată, imposibilă acum și aici. Cele trei reviste – „Semenicul”, „Reflex” și „Reșița literară” – se disting prin opțiuni literare și prin inițiative recuperatoare specifice, deși o bună parte din colaboratori rămâne constantă.

Acestora li se adaugă „Echo der Vortragsreihe”, revistă mensuală de limbă germană fondată în 1990 și condusă de publicistul și editorul Erwin Josef Țigla. Revista, așa cum indică și titlul ei, este gândită ca un ecou al activităților Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din Reșița. În organizarea riguroasă a lui Erwin Țigla și sub egida Asociației și a Forumului Democratic German, au loc în fiecare toamnă, din 1991 până în prezent, „Deutsche Literaturtage in Reschitza” („Zilele Literaturii Germane la Reșița”), cu o largă și importantă participare națională și internațională. Activitatea de editor a lui Erwin Țigla este impresionantă: din 1995 și până în prezent, peste 107 titluri, cărți de istorie, de literatură, mărturii, albume de artă, toate în condiții grafice și tehnice excepționale. Erwin Țigla a reușit, așa cum și-a propus, de altfel, să facă din Reșița „un pol al literaturii germane din România”.

... Am invocat la începutul acestui text numele unor poeți și aș dori să mă întorc la poezie, frustrat fiind de caracterul inevitabil enumerativ al comentariului meu. Petre Stoica, bănățean și el, dar de la câmpie, care a și locuit un timp într-un canton din preajma Reșiței și s-a împrietenit cu scriitorii și artiștii reșițeni, i-a evocat pe doi dintre ei astfel: Ion Chichere – „înger întunecat, diafan în vorbire și faptă”; Octavian Doclin – „și el înger, unul cu aripile înmuiate în azur și alcool”. Cel dintâi, Ion Chichere, a murit la cincizeci de ani și a publicat 17 volume de poezie, al doilea, Octavian Doclin, a trăit aproape șaptezeci de ani și a publicat peste 40 de volume. Au dus amândoi o existență boemă, la margine de țară, dar n-au fost nici diletanți, nici provinciali.

Am în față un poem intitulat Traversat de o pasăre, aparținând lui Ion Chichere, păstrat în arhiva lui Petre Stoica: „orice femeie în negru este mama mea/ iar eu sînt mortul ei drag//orice cruce de tînăr este crucea mea/iar eu sînt pămîntul ei drag// să știți am murit foarte greu/ despărțindu-mă de sinea mea/ partea ascunsă hohotea de lumină/ cea văzută se întuneca// o pasăre mare m-a traversat/ ca o cruce albă plutea/ eu semănam cu zborul ei/ ea semăna cu moartea mea//”.

Un poem traversat de ideea morții, ca însăși viața matură a poetului; poem în care putem recunoaște un motiv recurent în lirica anilor ’60, dar asumat aici autobiografic. Teama de moarte se convertește în întâmpinarea morții. Forța poemului derivă din faptul că lucruri de o teribilă gravitate sunt spuse simplu, cu o naivitate tragică.

Pe coperta revistei „Reșița literară”, nr.1 din 2020, este reprodus un scurt poem de Octavian Doclin, decedat în luna februarie a aceluiași an: „Las vouă moștenire/ Această mașină de scris/ Care scrie singură/ Așa cum aburul/Pământului proaspăt arat/ Scrie veșnic/ Numele Creatorului/”.

Volumele din ultima parte a creației lui Octavian Doclin cultivă un lirism testamentar ca mod al autorului de a sfida obsesia morții. Poemul de față începe cu o notă ironică pentru ca pe parcursul a doar patru versuri să țâșnească din contingent și să ne antreneze într-o respirație cosmică și mistică în același timp. Pariul poetului constă tocmai în acest salt de la ironie la patetism.

La întâlnirea pe care am avut-o cu scriitorii din Reșița în cadrul sărbătoririi a 250 de ani de istorie industrială a locului, poetul Iacob Roman a citit următorul text: „Sâmbătă o să merg și-o să fac/ Dar astăzi e joi și e posibil să tac./ Să stau acas’, să ascult, să mă uit/ Cum curge timpul din viitor/ Spre trecut. Să zicem că am sărbătorit:/ Veniți, privighetoarea cântă/ Și liliacul a-nflorit. O ghicitoare/ Ascunsă la umbră-ntr-o-ntrebare:/ Cât de lungă a fost epoca aceea/ și cât e de mare, unde s-au dus/sutele de mii de locomotive, milioanele/ de km de cale ferată, motoarele navale/ turbine, oțeluri înalt aliate și cine-și/ mai aduce aminte de ele, de tine/ «Ubi sunt que ante nos in mundo fuere»/ Și cine sunt ăștia adunați în piață,/ lângă fântâna cinetică sau în parcul drapelului/ gata să-njure, să fluiere (...)”.

Poemul poartă ca titlu chiar numele și motivul sărbătorii – 250 de ani de foc nestins – dar numai sărbătoresc nu este. E dreptul și datoria poetului să reacționeze la o istorie agresivă și nedreaptă. Tema antică „Ubi sunt...?”, a nostalgiei și a suferinței, este reluată și îngânată împotriva situației din prezent. Sarcasmul poetului nu e decât o formă de protest conștient de propria-i ineficiență.

Am ținut să scriu aceste pagini destinate unei reviste centrale spre a face mai cunoscute (doar) câteva nume, câteva titluri și câteva acte de cultură marginale din punct de vedere geografic. Din păcate, marginea – și provincia, în genere – are încă, în mentalitatea centralizantă autohtonă, puternice conotații (de)valorizante. Teoreticieni ai culturii globale susțin cu tărie că nu mai există – sau nu ar trebui să existe – diferențe între periferie și centru. Realitățile de la noi și de aiurea infirmă din plin și din păcate această reprezentare.

Ce pot să spun eu, citindu-i pe acești autori și participând uneori la evenimentele lor culturale, este că am avut aproape întotdeauna sentimentul lucrului bine făcut, adică făcut să dureze. Ceva din spiritul Reșiței metalurgice – puternic, pregnant, impregnant cândva, astăzi pe cale de dispariție – a trecut și a rămas în comportamentul intelectual și artistic, dar și în cel cotidian al scriitorilor reșițeni. Scriu aceste rânduri și pentru a-i asigura de prețuirea mea pentru operele lor și de respectul meu pentru conduita lor decentă și demnă. //