Pe aceeași temă
Au trecut mai mult de cinci ani de când randamentele obligaţiunilor emise pe 10 ani de guvernele din Germania și de SUA merg umăr la umăr, în timp ce politicile monetare ale celor două bănci centrale majore au evoluat în direcții opuse. Federal Reserve a abandonat programul său de relaxare cantitativă, au urcat ratele dobânzilor o singură dată înaintea acestei ultime majorări a ratei din acest final de an.
Europa, pe de altă parte, pare să se lupte cu o creștere economică lentă, în ciuda faptului că Banca Centrală Europeană l-a surclasat în curaj pe Ben Bernanke, omologul lui Draghi din vremea expansiunii monetare americane, şi se aventurează acum în piața de obligațiuni corporative. Recent, însă, președintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a surprins piețele anunțând o reducere treptată a dozelor de achiziții de obligațiuni la 60 de miliarde de euro pe lună, bazându-se, probabil, pe o creştere a încrederii în perspectivele economice europene.
În mod logic, fie vor scădea ratele dobânzilor din SUA, care, conform promisiunilor lui Janet Yellen, vor avea trei episoade de majorare anul viitor, fie ratele dobânzilor din Germania ar trebui să urce, la rândul lor. Dar există, de asemenea, o posibilitate greu imaginabilă încă, ne gândim noi, şi anume, scenariul subevaluat, dar care ar putea avea același efect, în care ambele dobânzi vor crește în 2017, dar randamentul german îl va depăşi pe cel american.
Este un scenariu realist şi previzibil, acela în care Draghi ar decide să mărească dobânzile de politică monetară. Asta deoarece Banca Centrală Europeană a estimat că în 2019 inflația anuală a zonei euro va urca la 1,7%, iar prețurile energiei vor urca, aşa încât obiectivul oficial de 2% ar putea fi rapid satisfăcut. Ca atare, Draghi s-ar putea afla în situaţia de a relaxa măsurile de politică extraordinare pe care le-a rulat până acum. O recalibrare a așteptărilor viitoare ale ratei dobânzii față de un scenariu mai normal ar duce la o reacție foarte rapidă, în condiţiile nivelului actual al dobânzii europene. Ne putem aştepta la un scenariu similar cu acela derulat în pieţele financiare atunci când Federal Reserves, sistemul american de bănci central, a întors foaia politicii monetare. În primăvara anului 2013, când preşedintele de atunci al FED, Ben Bernanke, a anunțat, la Jackson Hole, sfârşitul exerciţiului de expansiune monetară, randamentul obligaţiunilor de trezorerie din SUA era de 1,65%; până la sfârșitul lunii mai a urcat la 2,12%, până în luna iulie aceasta s-a mărit în continuare, ajungând la 2,73%, iar la începutul anului trecuse de 3%.
În ceea ce privește rivalitatea intercontinentală, 2017 ar putea aduce o volatilitate semnificativă, de asemenea. În Olanda și Germania vor avea loc alegeri parlamentare, în timp ce Franța va alege un nou președinte. Mai ales în cazul celei din urmă, candidatul Frontului Național, Marine Le Pen, este deja văzut ca un candidat potențial antisistem, imagine plină de provocări pentru stabilitatea politică din inima Europei. Cu toate că randamentele suverane europene stau la niveluri joase, semn de stabilitate, cu efectul pozitiv al costurilor reduse la care se împrumută acum statele zonei euro, îngrijorarea piețelor financiare poate fi deja citită, dacă analizăm dispersia ridicată dintre randamente obligaţiunilor guvernamentale germane şi franceze. Ca un exerciţiu de creativitate, am putea numi această dispersie Linia Maginot - între titlurile de stat franceze și germane, iar evoluţia din aceste tranşee va fi interesantă în 2017.
În Italia, atât viitorul sistemului său politic, cât și al sistemului bancar au fost aruncate, din nou, în haos. În timp ce piața rămâne optimistă cu privire la o salvare pe termen scurt a maladivului sector bancar din Italia, ambiția guvernului central de a-l sprijini, fără a impune pierderi investitorilor în obligațiuni, este în mod fundamental în contradicție cu noul cadru de reglementare al uniunii bancare europene. Ecartul dintre randamentele guvernamentale ale Italiei cu restul statelor din zona euro va fi intens urmărit în 2017!