Scoala de Vara de la Sighet

Ana Blandiana
Muzeul viu

Crearea Muzeului Memorial de la Sighet nu a fost pentru noi un scop, ci un mijloc. Nu ne-am propus sa cream o capodopera muzeografica unde crimele istoriei recente sa fie asezate stiintific si artistic pe rafturi peste care sa se aseze praful grabit al indiferentei contemporane. Ceea ce ne-am propus si am cautat cu infrigurare a fost un mijloc de resuscitare a memoriei colective, un instrument de reconstituire a propriei definitii pentru o generatie careia i se spalase cu atata eficienta creierul, incat nu mai stia nici dincotro vine, nici incotro se indreapta si se dovedea incapabila sa transmita generatiilor urmatoare ceea ce ar fi fost de transmis.
Muzeul de la Sighet, intregit cu Scoala de Vara si devenit abia astfel Memorial, este mijlocul prin care adolescentii de azi, neatinsi de aripa neagra a malformarii trecute, afla ceea ce propriii parinti nu au stiut sa le spuna: cine sunt ca rezultat al geneticii istoriei si cine pot deveni, ca opere ale lor insisi. Prin Scoala de Vara, Muzeul Memorial devine un muzeu viu, o institutie a memoriei in miscare organica, facand sa treaca de la o serie umana la alta adevarurile fara de care nu se poate inainta. Asa cum plantele uscate si putrezite devin humusul care hraneste noile plante numai in masura in care reusesc sa-si treaca semintele in stratul format astfel, la Sighet suferintele parintilor capata sens si pot deveni materie prima a cresterii intelectuale si morale prin semanarea in alte vieti a adevarurilor pentru care s-a murit.
Prin Scoala de Vara Memorialul Victimelor Comunismului se muta dintre peretii inchisorii din Sighet intre tamplele celor - pana acum - 800 de tineri dispusi sa inteleaga istoria pentru a se intelege pe ei insisi. Iar daca mass-media de consum, mai eficienta decat teroarea, nu va reusi o noua spalare a creierelor, acest muzeu sadit intre circumvolutiuni va avea sanse sa treaca din generatie in generatie.

ROMULUS RUSAN
Memorie si caracter

Inceputul Scolii de Vara, in 1998, n-a fost un succes, spre deosebire de faimoasele simpozioane, ajunse atunci la a VI-a editie, sau de intensa activitate a Centrului de Studii din Bucuresti, care completa Memorialul in ritm de 8-9 sali in fiecare an, sau de insusi Muzeul, vestit deja in toata lumea si cautat de zeci de mii de vizitatori. 40% din acestia erau turisti straini, dar alte 40% erau elevi romani. Coloane de autocare parcau in fata Memorialului, pentru ca peste o ora sau doua sa plece mai departe, pe cine stie ce itinerarii ale fascinantului Maramures. Nu erau “adusi cu scoala”, ministerul nu era pasionat de asa ceva, ci ajunsesera pana in acest colt de tara (si nu usor...) purtati de entuziasmul si romantismul profesorilor lor de geografie, de literatura, de matematica, in cadrul excursiilor de vara, de iarna, de sfarsit de saptamana.
Ne-am intrebat, firesc, ce se intampla in mintea acelor adolescenti in timpul vizitarii. Prima constatare era ca veneau morti de curiozitate si plecau topiti de emotie. In registrul de impresii lasau exclamatii naive: “Cat au suferit oamenii acestia!”, “Cum a fost posibil?”, “A fost o crima!”, “Sa nu se mai repete” etc. Ghizii ne spuneau ca, dupa felul intrebarilor, nu pareau sa aiba o pregatire de istorie prea serioasa. Nici nu era de mirare, caci istoria recenta a comunismului romanesc era redusa in manualele unice la cateva pagini conventionale. Nici programa manualelor alternative de mai tarziu nu va fi mult mai generoasa cu subiectul.
Ideea Scolii de Vara ne-a venit si dintr-o nevoie de continuitate. Stiam cat de greu am gasit colaboratori intre studentii facultatilor de istorie, unde educatia istorica se facea dupa niste criterii deosebite de practica vie intr-un muzeu. Socoteam ca, adresandu-ne unor adolescenti, vom gasi o atmosfera receptiva si un material mai maleabil. Dar cum sa-i alegi pe cei mai potriviti? Am cerut Ministerului Educatiei sa-i trimita la Sighet pe finalistii Olimpiadei de istorie din acel an. Intalnirea cu marii profesori veniti atunci (simpozionul din 1998 a fost unul din cele mai grozave) n-a produs insa comuniunea asteptata. Fie ca selectia olimpicilor se facuse dupa alte criterii decat cele ale noastre, fie ca ii interesa altceva decat ceea ce li se spunea, dialogul a fost sarac, intrebarile seci si formale.
Am inventat, atunci, pentru anul 1999, un concurs de admitere. Tema: “Ce stiu eu despre anii comunismului?”. Anuntul l-am facut prin presa: revista 22 si ziarul Romania libera l-au publicat. Alte ziare l-au eludat, iar un cotidian central chiar a polemizat cu noi, spunand ca vrem sa inviem in mintea copiilor fantomele trecutului. Asa era atunci. La Chisinau, anuntul a fost preluat, insa, de ziarul Flux. Ne-am pomenit cu o avalansa de raspunsuri (500 de scrisori pentru numai 100 de locuri), unele naive, altele induiosatoare, unele documentate, altele stralucitoare, unele amintind rigoarea lui Ion Ioanid, altele sarmul lui Cioran. Copiii aceia, care avusesera in 1989 patru sau cinci ani, altii opt sau zece, reproduceau fie ce le spusesera parintii (sau mai degraba bunicii care-i crescusera), fie ce traisera ei insisi in curtea scolii, in fata blocului sau asezati la coada “ca sa tina locul”. Am publicat atunci o carte, compusa numai din raspunsuri, Exercitii de memorie, cam in genul cartilor colectiv-autobiografice atat de prizate azi de critica literara. Si am mai facut un sondaj printre cei admisi: majoritatea zdrobitoare invatasera istoria in familie, o parte din ziare, reviste si carti gasite intamplator, si numai o infima minoritate la scoala. Asta ne-a incredintat ca suntem pe drumul cel bun, ca e nevoie de Scoala de Vara. Am continuat sa ne alegem elevii prin concurs si am publicat inca trei carti alcatuite din raspunsuri: Exercitii de speranta (Romania in care as vrea sa traiesc), Familia in care as vrea sa traiesc si De unde vine extremismul. S-a scris despre ele mult, iar una a fost premiata de Adrian Marino cu premiul care ii purta numele la Targul Gaudeamus de la Cluj. Si daca a trebuit sa intrerupem aceasta serie “adolescent” din cadrul Bibliotecii Sighet a fost pentru ca nu am rabdat sa nu publicam prelegerile propriu-zise, grupate de acum incolo in seria Scoala Memoriei (2002, 2003, 2004, 2005) din colectia Istorie orala. Profesorii nostri au fost tot mai buni, au vorbit din ce in ce mai interesant, discutiile au fost tot mai sclipitoare, incat am socotit mai important sa publicam continutul in sine al scolii decat textele trimise pentru admitere. (De altfel, am observat la concursul din ultimul an ca textele seamana, de data asta, intre ele. Am facut imprudenta sa dam teme mai conceptuale, compatibile cu bancile de date din computer. Ceea ce nu se intampla in primii ani, cand faceam apel direct la experienta concurentului.) Profesorii scolii? Mai mult de o suta. Daca la inceput erau numai istorici, cu timpul am largit paleta spre istorie literara, arhitectura, medicina, sociologie, ba chiar si teatru sau economie. Singura grija a fost aceea de a nu ne inchide in abstractiuni, ci de a propune elevilor o cultura concreta, vie, in care sa apara reliefurile timpului, comparatiile, analogiile. Cei mai celebri sunt Vladimir Bukovski si Stephane Courtois (rector in ultimii patru ani). Bukovski s-a legat atat de tare de elevi, incat a ramas in corespondenta cu cativa, pana azi. Tot astfel, profesorul Serban Papacostea, care o viata intreaga a fost interzis la catedra din cauza detentiei, vine la Sighet sau la intalnirile de la Bucuresti cu multa pasiune (ii scriu si lui elevii). Profesorul Al. Zub, mai retinut din fire, coboara de la Iasi si el, la Sighet, in varsta adolescentei candide. Dennis Deletant (rector la primele doua editii ale scolii, pana cand, lipsind mai mult din Europa, a venit Courtois) este un timid care se imbujoreaza in fata tineretului si a intrebarilor care i se pun. Pentru ca, la Sighet, intrebarea incisiva si raspunsul cuvenit sunt sarea si piperul. Unii profesori spun ca dezbaterile de dupa prelegere li se par mai incitante decat prelegerea insasi. Si adesea se prelungesc peste orice limita, spre disperarea rectorului, care trebuie sa dea cuvantul urmatorului. El iti scrie uneori depese disperate: “Il va falloir finir, pour faire la pause et puis donner la parole au suivant”...
Elevii? Numarul lor de-a lungul anilor, aproape opt sute. Unii au fost admisi de trei-patru ori. Cand au atins limita de varsta, optsprezece ani, i-am acceptat inca o data sau de doua ori, dar numai daca au prezentat 12 ore de inregistrari de istorie orala. Cum in fiecare an am facut un atelier practic de istorie orala, putem sa spunem ca avem acum un grup de 15-20 cercetatori deja formati, cu care tinem legatura si lucram. In cei opt ani am avut tot timpul sa observam cum insisi noii veniti s-au schimbat. Practic, s-au perindat doua serii de cursanti, cu profiluri evident diferite. In anii 1999-2002, domina discutiile un tip de cursant spumos, sceptic, ironic - cu amestec de lecturi din Caragiale, Cioran si Academia Catavencu. De vreo trei ani incoace, vorbitorii sunt poate la fel de locvaci, dar inclinati spre o politologie dilematica si oarecum sablonarda. Totul se reduce la un mod relativist de a pune problema, cam rupt de realitate si mai lipsit de angajare. Dar senzational este ca, la testele recapitulative, atat in primii ani, cat si acum, excelenta au dat-o cei ce n-au scos un cuvant de-a lungul tuturor dezbaterilor - de regula ardeleni din mediul micilor orase, dar si ialomiteni, basarabeni, prahoveni. Concluzia este frapanta, dar ne ferim, caci este prematur, sa facem ierarhizari intre retori si oamenii de carte.
Ce se alege, ce s-a ales de-a lungul timpului de absolventii nostri? (evident ca nu eliberam diplome, dar in ultima vreme ni se cer adeverinte, pentru nu stiu ce CV-uri). De mai bine de jumatate dintre ei nu mai stim nimic. Altii devin scriitori, ziaristi. Doi sau trei dintre ei au publicat carti de istorie sau culegeri de istorie orala. Cum spuneam, unii isi vad de facultatile lor si colaboreaza cu noi la Istoria orala sau la Recensamantul populatiei concentrationare. N-a ajuns nici unul politician, desi stiu ca li s-au facut propuneri. Dar (cu o singura exceptie) din cate stiu nici unul n-a emigrat. Intr-o scrisoare trimisa dupa scoala de anul acesta, o fetita din Satu Mare scria: “Noi, tinerii, suntem viitorul si, chiar daca Romania nu este inca poate cel mai bun loc de a-l construi, suntem datori sa facem ceva pentru ea, suntem datori sa incercam sa miscam rotitele pentru a pune pe roate tara asta bantuita de atatia ani de comunism! Daca inainte de a ajunge la Scoala de Vara de la Sighet eram de parere ca viitorul meu ar fi «undeva prin Europa» (Europa nu includea Romania), acum vreau sa raman acasa si sa fac ceva pentru ca acasa sa fie cat mai cald si cat mai bine. Va multumesc!”. In sfarsit, descrierea scolii n-ar fi deplina daca n-ar fi sponsorii: din pacate, nu ne putem lauda ca vreunul din cei mari ar fi autohton (nici ministere, nici banci, nici macar Coca Cola sau alte firme care decoreaza genericul galelor de divertisment...). Sponsorul moral este Consiliul Europei, reprezentat la Bucuresti de un Birou de Documentare. CE ne da aura, pavaza teoretica, de la inceput el a luat Memorialul in grija sa si ne-a aparat de atacurile si discriminarile de care am avut parte, din toate directiile. Dar, in ansamblul sau, scoala este sustinuta financiar aproape total de Fundatia Konrad Adenauer (dupa cum buna parte din cele zece simpozioane anterioare au fost sustinute tot de o fundatie germana, Hanns Seidel). As spune ca FKA tine la Scoala de Vara ca la o creatie proprie. Legatura s-a produs din 1998, gratie reprezentantului de atunci la Bucuresti, proaspatul sosit Norbert Chauvistre. As spune ca am “profetit” chiar aceasta sosire, cand, cu cateva luni inainte, in noiembrie 1997, cu ocazia unei vizite la sediul central din Sankt Augustin, am vorbit directorului international al fundatiei despre proiectul scolii. Peste cateva luni, sosind in Romania (FKA nu avusese pana atunci reprezentanta aici), d-l Chauvistre a intrat direct in legatura cu noi si as spune ca proiectul Sighet a fost primul pe care l-a anvizajat. Colaborarea a continuat cu toti responsabilii care s-au succedat.
Dar, dincolo de latura materiala, colaborarea cu FKA obliga la un stil al discutiilor si la o “viata cotidiana” a scolii de o disciplina strict germana. Elevii nedisciplinati pot fi trimisi acasa dupa primul avertisment. Dupa cum galagia in timpul predarii sau in camera de hotel este privita cu oroare, ceea ce ii face pe virtualii contraveniti sa reziste cat pot la tentatiile varstei. Intr-o scrisoare pe care am trimis-o alumnilor inaintea pornirii la Sighet, incheiam: “Nu uitati ai cui beneficiari sunteti si incercati sa imbinati temperamentul latin cu disciplina germana”. Evident ca toata aceasta disciplina nu e cazona si nu interzice voiosia, fantezia, stilul. Serile de la Sighet sunt fermecate de oferte artistice atat de pasionante incat, desi facultative, ii strang pe toti in jurul filmelor lui Wajda sau Pintilie, ale lui Sorin Iliesiu sau Nicolae Margineanu, in jurul caricaturilor lui Ion Barbu, al cantecelor Adei Milea sau - de ce nu? - la un foc de tabara pe malul Izei. Dupa cum, una din zilele finale ale scolii este destinata excursiei prin satele maramuresene. In loc sa stea la coltul strazii, la discoteca sau in fata telenovelelor, elevii isi filtreaza caracterul prin emotiile artei si invatamintele istoriei. Caci la Sighet nu conteaza doar inteligenta sau memoria, ci, in egala masura, caracterul, care da nobletea omului liber. “Prin civilizatie spre democratie” - deviza Fundatiei Academia Civica se poate infaptui numai pe acest teren al personalitatilor bine formate.
Cat am reusit din toate acestea o sa vedem peste un numar de ani.

Scoala de Vara

Inaugurata în 1998, la initiativa Anei Blandiana si a lui Romulus Rusan, Scoala de la Sighet a aparut si s-a dezvoltat plecand de la simpozioanele anuale organizate de catre Fundatia Academia Civica în cadrul muzeului Memorialului de la Sighet. Pur si simplu, în ultima zi a simpozionului soseau la Sighet adolescentii cursanti, iar o parte a istoricilor care prezentau lucrari la simpozion ramâneau la Scoala de Vara pentru a conferentia. Scoala de Vara a supravietuit simpozioanelor stiintifice anuale de la Sighet, care s-au încheiat în 2002, conturandu-se în acest moment ca unul dintre cele mai importante proiecte ale Fundatiei Academia Civica. Timp de o saptamana, în ultimii opt ani, 100 de adolescenti, din Romania, Republica Moldova, cu varste cuprinse între 14 si 18 ani, participa la Scoala de la Sighet.
Admiterea, începand de la editia a doua, se face în urma unui concurs de eseuri, pe o tema anuntata de catre organizatori. Printre temele de concurs se numara: Ce stiu eu despre anii comunismului? (1999); Romania în care as vrea sa traiesc (2000); De unde vine extremismul? (2001); Ce parere aveti despre istoria care se învata din manualele scolare? (2003); Poate fi coruptia considerata cel mai important flagel în tarile postcomuniste? De ce? (2005). Pentru cele 100 de locuri disponibile, în fiecare an au concurat cateva sute de elevi din Romania si Republica Moldova. Raspunsurile lor au produs carti: Exercitii de memorie; Exercitii de speranta; De unde vine extremismul; Cum as vrea sa fie familia mea. Incepand cu 2002, prelegerile si discutiile dintre cursantii si conferentiarii Scolii de Vara au devenit la randul lor carti, în colectia “Scoala Memoriei”.
Scoala de la Sighet a devenit, considera cunoscutul disident Vladimir Bukovski, invitat la editia 2002, un loc unic prin faptul ca propune adolescentilor o privire vie si fara prejudecati a istoriei traite de generatiile cele mai recente, în afara dogmelor si rigorilor scolare.
Istoricul englez Dennis Deletant a fost rectorul Scolii de Vara pentru primele trei editii. Din 2001 si pana în prezent, rector al scolii este Stephane Courtois, coordonator si autor al cunoscutei Carti negre a comunismului.

Elevi ai Scolii de Vara
Ganduri despre Sighet

Nicolae Dragusin (Alexandria, jud. Teleorman): Printre cele mai importante evenimente in viata oricaruia dintre noi sunt cele care se intampla atunci cand ai cea mai mare nevoie de ele. In 1999, identitatea pe care incercam sa mi-o construiesc ca tanar aflat in primul an de liceu avea coordonatele obisnuite: familia, scoala, cercul de prieteni si vacantele. Privind in urma, cred ca fara cele patru editii ale Scolii de Vara la care am luat parte, care s-au suprapus cu anii de liceu, viata mea ar fi fost cu totul alta. Desi initial nu stiam la ce sa ma astept, prezenta mea intre elevii Scolii de la Sighet m-a ajutat sa inteleg ca mai exista o lume a carei prezenta, in alte conditii, imi era foarte dificil sa o simt. La o varsta in care incep sa prinda contur primele asteptari in legatura cu viitorul personal, am avut marele avantaj de a cunoaste tineri care aveau o motivatie solida de a inainta pe drumul pe care tocmai il incepusera. Asa am ajuns sa primesc lucruri pe care nu le imaginam inainte: prieteni care aveau aceleasi sperante, acces la o viziune asupra prezentului intru totul diferita de cea cu care eram obisnuit si, mai ales, construirea pas cu pas a convingerii ca, in domeniul ales, fiecare are in ranita sa bastonul de maresal. Scoala de Vara mi-a oferit motivatia de a crede cu toata taria ca nu sunt singur si ca schimbarea poate veni chiar si de la cel mai mic grup. De asemenea, ceea ce s-a intamplat in Memorialul Sighet a dovedit ca discursul poate fi altul decat cel auzit in cercurile politice aproape neincetat dupa 1989. Memorialul de la Sighet este o creatie a societatii civile, iar la Scoala de Vara am castigat convingerea ca valorile civice ne pot uni si pot crea starea de fapt pe care ne-o dorim cu totii. Ca a fost un castig este un adevar usor demonstrabil: s-a bucurat de prezenta celor care au creat istoria rezistentei ultimilor 50-60 de ani, dar si a celor care au teoretizat-o. Faptul ca i-am cunoscut mai bine pe cei care vor trece in prim-planul vietii publice m-a incurajat sa cred ca, in sfarsit, Romania este pregatita sa inchida paranteza deschisa in 1945, sa puna punct si sa porneasca cu incredere pe noul drum. Poate cu idealismul varstei am perceput incercarea de a fi activ ca o contributie personala la revolutia mentalitatii pe care alti tineri au inceput-o in 1989.

Irina Galbeaza-Moraru (Vatra Dornei, jud. Suceava): Am participat la Scoala de Vara de la Sighet inca de la 14 ani, cand nu cunosteam despre comunism decat bucuria familiei mele la Revolutie, o poveste pe care mi-o spusese un fost ocnas, cateva detalii despre aprozar si alimentara si ideea ca in tara lucrurile merg prost din cauza “mentalitatii comuniste adanc inradacinate in mintea oamenilor”. Scoala de Vara mi-a dat posibilitatea sa inteleg in ce consta aceasta mentalitate, ce a provocat aparitia ei, ce o tine inca in viata, sa vad impactul ei asupra societatii si individului.
Cunostintele despre ce a reprezentat comunismul si cum s-a manifestat, primite in cele trei editii ale Scolii de Vara la care am participat, m-au ajutat sa inteleg spre ce se indrepta Romania, sa recunosc arsenalul comunist de propaganda si manipulare, sa vad coruptia, intregul sir de maini spalandu-se una pe alta, inscrierea in partide din motive oportuniste. Faptul ca am incercat sa schimb acest lucru deschizand ochii celor din jurul meu este inca un merit al Scolii de Vara, care mi-a dat increderea ca si un singur om poate face diferenta, m-a facut sa simt ca implicarea mea este importanta si, mai mult, sa doresc aceasta implicare.
Am avut sansa ca Scoala de Vara sa-si tina cursurile in Memorialul de la Sighet, pe care il puteam vizita in fiecare zi: harta inchisorilor comuniste din Romania, fiorul pe care-l simteam cand intram in celula mica, rece si intunecoasa, colectia de istorie orala, marturiile scrise, toate m-au facut sa vad ororile unui regim totalitar si sa realizez ca aparitia viitoare a unui asemenea regim trebuie prevenita. Cum? Tocmai prin practicarea ideilor sustinute la Scoala de Vara: impartasirea propriilor opinii, informarea cu privire la trecut, dar si la prezent, implicarea civica. Practic... sa luptam!
Consider important pentru generatiile de acum sa stie ce a insemnat comunismul, pentru a intelege ce inseamna ca Romania este o tara postcomunista. De aceea, cred ca numarul de ore dedicat predarii istoriei perioadei comuniste nu este suficient.
N-ar fi frumos ca la scoala, dupa expunere, sa se poata discuta? N-ar fi frumos ca, daca ai intrebari in cadrul subiectului, sa le poti pune? Si sa ti se raspunda ? Sa fii pretuit de catre profesor, sa-ti dea senzatia ca, daca ai o alta viziune asupra unui subiect, ea nu e automat gresita? Si sa poti sa tragi propriile concluzii, sa judeci?
Organizatorii Scolii de Vara au spus “nu” stilului traditional de invatamant si ne-au redat demnitatea, ne-au aratat ca se poate si altfel. Nu ramane decat sa se schimbe sistemul de invatamant si mentalitatea majoritatii profesorilor.

Tudor Tucudean (Cluj-Napoca): Pentru mine, Scoala de la Sighet inseamna foarte mult. Trecand peste farmecul orasului, drama inchisorii, scoala mi-a captat interesul asupra istoriei într-un moment cand il pierdusem, mi-a oferit informatii pretioase, iar toate acestea s-au concretizat in nota maxima obtinuta la bacalaureat. Si totusi, nu asta conteaza cel mai mult; la Sighet nu e doar o scoala, e o familie! Iar aceasta familie mi-a oferit increderea in mine. Sunt niste oameni calzi, pe care ii simti aproape, care te incurajeaza, care te sprijina! Cei de la Scoala nu numai ca mi-au oferit o alta imagine a lumii in care traiesc, dar in acelasi timp mi-au aratat cine sunt.
Invatamantul ar trebui sa preia de la Scoala de Vara profesorii si organizarea. Din pacate, in scoli, profesorii nu reusesc sa se apropie de elevi. Acest lucru nu se intampla la Sighet, aici exista o conexiune deosebita intre lectori si elevi.

Ambrozie-Irinei Darau (Ucea de Jos, jud. Brasov): Scoala de Vara de la Sighet a fost una dintre cele mai importante experiente pentru mine. Nu este o scoala rigida, plictisitoare, unilaterala (cum deseori pare cea impusa de invatamantul romanesc), ci e un loc unde am invatat despre trecut, prezent si viitor, despre viata sociala si viata politica, despre identitatea noastra ca oameni si cetateni.
In primul rand, Scoala de Vara ne-a oferit sansa extraordinara de a intalni personalitati culturale si politice, ajutandu-ne sa gasim modelele de care avem nevoie, mai ales la aceasta varsta. Am putut prelua cate ceva din experienta de viata a fiecaruia si, treptat, am invatat sa luptam, sa ne pese, sa nu cedam, sa fim responsabili fata de lumea in care traim si sa propagam aceasta atitudine. Acum putem spune ca stim mult mai multe lucruri despre un trecut invaluit, chiar la orele de istorie, in tacere. Poate ca asa, incercand sa nu mai repetam greselile, vom reusi sa cladim temelia unui viitor mai bun.
Scoala de Vara a fost un bun prilej de contact social cu tineri de varste apropiate, din zone diferite ale tarii sau din Republica Moldova. Astfel, s-au legat prietenii, au avut loc discutii antrenante, din care toti am avut de invatat. Pe scurt, initiativa Academiei Civice si a Fundatiei Konrad Adenauer ne-a dat speranta, incredere, ne-a aratat ca mai exista inca oameni pe care-i leaga aceleasi idealuri superioare si sunt sigur ca multi dintre cei care am fost la Sighet vom contribui in viitor la progresul Romaniei.

Oana-Mara Serban (Campina): Scoala de Vara de la Sighet reprezinta pentru mine un reper formativ prin excelenta. Am participat la trei editii succesive si ma consider privilegiata, pentru ca am avut prilejul sa iau contact cu mai multi oameni exceptionali, veritabile modele de viata. In primul rand, este vorba despre Ana Blandiana si Romulus Rusan, oameni de cultura care m-au impresionat prin devotamentul lor fata de cauza civismului, persoane atat de apropiate, calde, sufletiste si capabile de un efort urias pentru a organiza un loc al memoriei nationale si europene si pentru a primi si educa anual o suta de tineri cursanti ai acestei scoli unice in Romania.
Expunerile sustinute de istorici, scriitori, oameni politici si supravietuitori ai Gulagului comunist, romani si straini, m-au ajutat sa constientizez si sa-mi asum mai bine trecutul recent al poporului meu, sa-mi depasesc - intr-o oarecare masura - ignoranta in privinta universului concentrationar comunist. Mesajul plin de substanta si relevanta pentru mine a fost ca e absolut necesar sa ne intoarcem privirea spre aceasta jumatate de secol pentru a putea intelege mai bine si vindeca anumite tare nationale prezente.

Sergiu Dan (Ocna Mures): Asa cum Scoala de Vara porneste de la preluarea trecutului bazat pe adevar, tot asa si invatamantul romanesc modern trebuie sa-si cladeasca o temelie noua si s-o inlature pe cea veche, putreda, plina de minciuni si mistificari; pentru ca cel care refuza sa-si cunoasca trecutul risca sa repete aceleasi greseli. Libertatea de a dezvalui deschis si clar, fara mistificari evenimentele petrecute in trecut cu scopul de a inlatura mizeria si minciuna comunista. Scoala are obligatia sa recunoasca public ororile comuniste cu exemple mai mult decat edificatoare. Cartile de istorie, precum si cele de limba si literatura romana sa prezinte personalitatile deosebite care au faurit istoria moderna a Romaniei, care au fost primele victime ale regimului inuman si totalitar.

Victor Platon (Chisinau): Noi in copilarie am vorbit limba rusa in primul rand. Am fost atat de rusificati, incat parintii nostri nu puteau sa ne dezvete sa vorbim limba rusa, pe care si acasa o foloseam. Eu am avut noroc ca am intrat in clasa intai in 1989, cand deja s-a trecut, in Moldova, la grafia latina. Dar, si acum, cand ajung acasa, trebuie sa vorbim juma-juma ruseste, pentru ca bagajul nostru de cuvinte in limba romana a ramas mai sarac in Basarabia. La Scoala de Vara vin pentru a treia oara. Am inceput sa colaborez cu Academia Civica la capitolul istorie orala cu interviuri realizate cu fosti detinuti politici, deportati etc. din Basarabia. Din februarie anul trecut, de cand cu noua putere la noi, oamenii s-au temut sa mai vorbeasca despre acele lucruri, despre perioada comunista. Cei care au iesit in primavara aceasta in strada si au protestat sau au tinut cuvantari in fata multimii au avut de suferit, mai mult sau mai putin. Si mie imi este oarecum frica acum, la Chisinau, la mine acasa. Nu e destul ca de pe urma comunismului au suferit stramosii nostri, mai sufera si tanara generatie din Basarabia.

Nicoleta Barta (Bucuresti): Cand am scris pentru prima oara la concursul de admitere pentru Scoala de Vara, trebuie sa recunosc ca l-am tratat ca pe un alt concurs la care participam (aveam doar 15 ani si nici nu stiam prea bine despre ce era vorba). Cand am plecat insa de la Scoala de Vara, aveam deja o viziune despre lume, despre mersul istoriei si, in esenta, despre oameni. Si poate este vorba despre cel mai important lucru pe care il poate castiga un adolescent: un reper.
Cu siguranta, invatamantul romanesc ar arata altfel daca ar prelua de la Scoala de Vara discutiile interactive, dezbaterile (cu temele curajoase aduse in discutie), precum si sinceritatea cu care elevilor li se raspunde la intrebarile de asemenea curajoase. Discutii desfasurate fara menajamente, fara interese, fara teama de cenzura. Cu lucruri spuse pe nume. Elevii au o imensa dorinta de a cunoaste, am constatat in timpul Scolii de Vara. Dar trebuie sa fie lasati sa cunoasca. Iar invatamantul romanesc actual permite prea putin acest lucru.

Ecouri in presa

NEAGU DJUVARA
Picatura de acid care limpezeste
Am petrecut trei zile exceptionale la Sighet, la a saptea editie a Scolii de Vara organizate de Fundatia Academia Civica (...)
Tin sa-mi exprim admiratia fara rezerve fata de opera, patriotica si europeana, de la Sighet, initiata si urmarita cu atata truda si insufletire de Ana Blandiana si Romulus Rusan. Minunata, ideea de a aduna, an de an, o suta de tineri liceeni, selectionati din toate liceele din tara si din Republica Moldova, ca sa descopere un aspect esential - cu viclenie ocultat de cei ce detin practic puterea, de 14 ani -, aspect esential si dramatic din trecutul recent al tarii. Au prilejul sa descopere in sinistrul muzeu memorial din fosta inchisoare de la Sighetu Marmatiei, chiar la granita cu fosta URSS, locul si felul in care comunistii din Romania, o mana de oameni, au incercat, in stricta obedienta a ordinelor Moscovei, sa distruga din radacini elita politica si intelectuala a Romaniei. Tinerii descopera cu stupefactie aspecte din trecutul recent al tarii, care le-au fost sistematic ascunse, adesea chiar de parintii lor, dintr-un fel de sfiala sau complex de culpabilitate.
Am fost impresionat de reactiile tinerilor participanti (mai cu seama fetele!) la conferintele pe care le-au ascultat, tinute de distinse personalitati din tara si din strainatate. Mi se poate obiecta: ce greutate au aceste cateva sute de tineri, fata de 22 de milioane de oameni, intre care marea multime pare cufundata intr-un fel de ignoranta crasa - acceptata si chiar vruta? Cred ca acest mic grup de indivizi poate actiona ca picatura de acid care limpezeste un vas intreg de apa tulbure. Bravo, Academia Civica! Sa pice mai departe, an de an, “picatura de acid care limpezeste”! (Revista 22, 27 iulie 2004)

SANDA STOLOJAN
Ganduri despre Sighet
(...) Am fost asadar la Scoala de Vara. Ideea de-a invita persoane ca sa vorbeasca tinerilor despre o experienta personala, un eveniment istoric, o problema morala, ceva care i-ar putea informa sau interesa mi se pare din cele mai fericite, judecand dupa reactia celor prezenti acolo - un tineret foarte atent, foarte dispus sa discute si, ca toti tinerii din lume, sa opuna argumente uneori foarte subtile. M-au impresionat inteligenta si buna lor tinuta. Dintre cei o suta de baieti si fete, cam un sfert erau din Basarabia. Departe de-a fi didactica, atmosfera era extrem de libera, de destinsa si de simpatica (...) (Revista 22, 29 iulie 2003)

MARK PERCIVAL
Evocarea rezistentei anticomuniste
Scoala de Vara de la Sighet ofera tinerilor romani o foarte pretioasa ocazie sa aprofundeze cunoasterea perioadei comuniste, perioada pe care manualele o prezinta si astazi intr-o masura insuficienta. Invatand despre trecut, tinerii ajung sa inteleaga mai bine problemele prezente ale Romaniei, multe dintre acestea fiind inca o consecinta a acelor vremuri. Mai mult, prin cunoasterea figurilor care au luptat impotriva opresiunii - de atatea ori cu un pret enorm -, tinerii momentului actual, dominat de cinism si indiferenta, pot gasi exemple pozitive autentice. Cei mai tineri dintre prizonierii politici de la Sighet au fost chiar de varsta majoritatii participantilor la Scoala de Vara. Cursantii au aflat, de exemplu, detalii despre rezistenta anticomunista din munti, care a existat pana la inceputul anilor 1960, ca si despre cei care i-au sprijinit pe partizani, asa cum a fost Elisabeta Rizea - tema ce a facut obiectul unui spectacol teatral din cursul Scolii de Vara 2004.
In ciuda dificultatii guvernului din Romania de a accepta trecutul tarii, entuziasmul, talentul si dorinta de schimbare exprimate de multi dintre tinerii cursanti sunt de natura sa ne faca optimisti. In timp, imbinarea dintre respectul fata de rezistenta anticomunista si dinamismul noii generatii in lupta sa impotriva mostenirii fostului regim va conduce, fara indoiala, la energia capabila sa propulseze tara in directia cea buna. (Revista 22, 27 iulie 2004)

ADRIAN MARINO
Exercitii de “ideologie”
Volumul sExercitii de memoriet cuprinde o substantiala selectie a raspunsurilor la intrebarea: Ce stiu eu despre anii comunismului pusa de Fundatia Academia Civica in cadrul lucrarilor Scolii de Vara de la Sighet.
Fara indoiala multe, chiar foarte multe texte retinute selectiv au, mai ales, o importanta afectiva. Dramele de familie, detentii, arestari, deportari, sunt cele mai curente. Nu lipsesc nici persecutiile religioase (ale bisericii unite). Textele propriu-zise “ideologice” sunt foarte putine, inevitabil lipsite de experienta, de o documentare reala. Dar reactii de acest tip intalnim in numar destul de mare. Si tocmai acestea ni se par si cele mai importante. Si nu numai pentru ca ele dezmint asertiunea ca a mai vorbi, azi, despre comunism ar fi o “prostie”. Ci datorita faptului ca o reactie ideologica latenta, spontana, anticomunista exista, in mod incontestabil, dincolo de orice indoctrinari posibile... Multi “elevi” recunosc si ei - in primul rand - ca despre “comunism” se vorbeste, intr-adevar, putin. Explicatia? Defectele congenitale ale poporului roman, resemnarea mioritica, dar si o stare de “lehamite”, o “stare de greata” (...) Sunt deplanse si abuzurile care continua chiar si acum, cand “Romania nu este stat socialist, ci stat de drept, iar la putere sunt democratii”. (Accente, nr. 9, septembrie 2000)

ERNEST H. LATHAM JR.
Memorialul si istoria umana in secolul XX
In anii trecuti, am participat la Memorialul de la Sighet. O data am prezentat o lucrare, m-am intalnit cu studentii de la seminar pentru a discuta problemele legate de democratie, buna guvernare, drepturile omului si alte intrebari care fac obiectul acestui Memorial. Indraznesc aici sa spun ca este un lucru extraordinar. Am simtit aceasta intotdeauna vizitand Sighetul, an dupa an, de la infiintarea Memorialului de la Sighet. Acest fapt mi-a atras atentia in mod dramatic acum o luna, la Washington, fiindca proiectul international de istoria Razboiului Rece, care este o subdivizie a Centrului Woodrow Wilson, a reunit oameni din toata Europa si din Statele Unite pentru a se gandi la modalitatile in care Razboiul Rece poate fi comemorat si facut vizibil. Romulus Rusan a fost prezent si a fost foarte impresionant sa vezi cat de avansata fata de alte tari este Romania din acest punct de vedere. Bineinteles, germanii isi pastreaza Zidul, sediile securitatii din Berlinul de Est, pe care aparent le transforma intr-un muzeu si o arhiva. Au mai fost prezenti un participant norvegian care era reprezentantul unui muzeu de aviatie militara legat de Razboiul Rece, precum si invitati din alte tari. Dar romanii au fost inaintea tuturor in ceea ce priveste realizarea unui muzeu dintr-o fosta inchisoare si transformarea lui intr-un instrument de invatare si intr-un memorial care nu ilustreaza doar o parte a istoriei europene, ci in mod tragic istoria umana a secolului XX. (Revista 22, 20 noiembrie 2003)

MARIA BRATIANU
Amintiri dureroase
A fost totul perfect si de data aceasta: tristetea si durerea, care ar putea cuprinde pe oricare vizitator al Memorialului, sunt alungate de felul cum ati reusit sa-l indreptati spre speranta si sa transformati astfel amintiri dureroase intr-o scoala de viata care va dura in inima si in cugetul celor care au avut norocul sa participe... Toti au putut si au vrut sa se exprime si nu voi uita nici seara de poezii in Spatiul de reculegere, frumoasa si incantatoare seara. (Revista 22, 27 iulie 2004)

ION VIANU
Doua feluri de intalniri
(...) Zilele astea la Sighet: doua feluri de intalniri: cu trecutul dureros si nedecis, cu vechii prieteni neinfranti de timp (cel putin moralmente); pe de alta parte, cu tinerii acestia maturi si fermecatori - dovezi ca istoria parintilor se rasfrange oarecum in ei. Ce as fi vrut sa le spun: ca rememorarea ar trebui sa-i faca sa inteleaga prezentul, sa sprijine un proiect de viitor; dar nu tine loc de proiect. Pe acesta il vor inventa ei, nadajduiesc... (Jurnal incomplet..., Revista 22, 29 iulie 2003)

GABRIEL ANDREESCU
Muzeul de la Sighet la ora maturitatii
(...) Astazi se poate spune ca, dupa ani de eforturi, Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei a capatat statutul unui reper muzeal si cultural in deplina maturitate. Lucrurile trebuie subliniate cu atat mai mult, cu cat, spre deosebire de alte intreprinderi postdecembriste remarcabile - precum Muzeul Taranului Roman, datorat lui Horia Bernea -, Muzeul Memorial de la Sighet s-a facut cu o incredibila adversitate. Mai intai, ostilitatea sau cel putin indiferenta guvernului de la Bucuresti. De abia dupa 1996 autoritatile au incetat sa mai fie o piedica si au sprijinit initiativa - fara exces de zel, totusi, cu exceptia notabila a ministrului Noica. Ostilitatea s-a manifestat, surprinzator, si in afara. Ani de zile, cativa intelectuali si ziaristi din Occident preocupati de Romania au facut ce le-a fost in putinta sa discrediteze Memorialul (...). (Europa Libera, 9 iulie 2002)

Bukovski la Sighet

“Victoria comunismului în multe tari era întotdeauna corelata cu distrugerea in masa a populatiei. Comunistii doreau sa schimbe intreaga societate. Intai au distrus elitele conducatoare, armata, fortele politienesti. Apoi, regimul comunist, ca si regimul nazist - si, de altfel, ca orice regim totalitar - a mers pana la a schimba structura societatii prin distrugerea masiva a unor straturi ale populatiei. Stiind ca scopul principal al regimului sovietic s-a dovedit a fi, in cele din urma, formarea unui “om nou”, a unei noi creaturi sociale, era necesar sa se distruga orice parte a populatiei care ar fi fost greu de manevrat. Pentru fiecare district au intocmit un plan, incluzand un numar de persoane care au fost numite “dusmani ai poporului”. In Ucraina, 300.000, in Armenia, 30.000, in Belarus 20.000 etc. Dupa ce politia secreta transmitea planul organizatiei de partid locale, aceasta ii raspundea lui Stalin ca a indeplinit planul dat si cerea suplimentarea numarului de “dusmani ai poporului”, intocmind liste aditionale, pe care le trimitea lui Stalin spre aprobare. Si Stalin aproba. Nu era nimic personal, pentru ei dusmanii poporului reprezentau doar cifre. Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni tarani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricarei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenta. Am adus un document care ilustreaza acest proces in Republica Moldova. Tovarasul Brejnev, prim-secretarul Partidului Comunist din Moldova, a scris la Moscova, cerand sa li se aprobe o lista de 11.000 familii din cutare categorie, apoi 2.600 persoane, apoi alte 11.000 persoane din alta categorie etc. Bineinteles, Moscova a aprobat.”
“In ceea ce priveste politica externa, promovau activitati subversive in fiecare tara a lumii prin crearea, in primul rand, de partide-clona, partide revolutionare, pe care le antrenau, le aprovizionau si le conduceau pentru cativa ani, pana cand circumstantele ar fi fost potrivite, dupa care incurajau pe tovarasii locali sa inceapa revolutia. Daca aruncati o privire asupra istoriei postbelice veti descoperi ca, in anumite puncte ale lumii, izbucneau revolutii ca din senin. In realitate, toate acestea erau rezultatul activitatii subversive, nu erau miscari firesti.
Ceea ce este demn de remarcat este ca in cea mai mare parte a activitatilor teroriste erau implicati in mod direct sovieticii. In anii 70, ei erau deja implicati in actiuni din mai multe state din practic toate continentele, cum ar fi in Angola, in Mozambic, in Libia si Algeria sau in Africa de Sud. Acelasi lucru se intampla in mai multe tari din Asia Centrala, in America de Sud si Centrala, unde sovieticii intretineau miscari dictatoriale sau grupari revolutionare comuniste, iar Cuba este cel mai bun exemplu, fiind un fel de surogat, o tara comandata de Uniunea Sovietica.
A venit un moment cand au descoperit ca, datorita faptului ca erau implicati in aceste miscari peste tot in lume, costurile au devenit imposibile. Acest fapt a devenit evident in timpul crizei poloneze.
In 1980-1981, muncitorii polonezi au intrat in greva si, pentru prima data in istoria unei tari comuniste, aparea un pol politic alternativ. Practic, toti muncitorii au aderat la sindicatul independent Solidarnosc. Inca de la inceput, sovieticii si-au dat seama ca nu pot invada Polonia. Erau deja implicati militar in Afganistan. Pe de alta parte, Polonia era o tara destul de mare, cu antecedente in rebeliuni, de-a lungul timpului luptand impotriva rusilor si a germanilor, in mai multe randuri, fiind o natiune luptatoare. Rusii stiau ca, daca vor trimite trupele sa lupte impotriva miscarii Solidarnosc, vor lupta, de fapt, impotriva intregii natiuni poloneze. Planul lor a fost sa distruga miscarea Solidarnosc folosind forte interne, sa-i determine pe comunistii polonezi sa introduca in cele din urma legea martiala. Comunistii polonezi au promis ca vor face acest lucru, dar au cerut in schimb ajutor material. Scopul rusilor era dublu: pe de o parte, sa inabuse miscarea populara poloneza, pe de alta parte, sa arunce vina pe polonezi, ca fiind o problema interna. Polonezii au cerut, printre altele, 40.000 tone de carne. Sovieticii au vrut sa livreze aceasta marfa, dar nu au putut. Astfel, pentru foarte mult timp, sedintele Politbiro-ului incepeau cu intrebarea lui Brejnev: “Cum ramane cu carnea pentru Polonia?” Atunci Gorbaciov, care era secretar al Comitetului Central avand ca responsabilitate agricultura, se ridica si spunea: “Tovarase Brejnev, am ordonat livrarea de carne si toata lumea a primit ordinul dvs. cu entuziasm...” Raspunsul lui Brejnev era: “Foarte bine, dar le-ati dat carnea?”. “Nu avem carne.” Marele imperiu, care ar fi putut distruge orice tara din lume generand revolutii, nu a fost in stare sa stranga 40.000 de tone de carne.”
“In ultima parte a existentei Uniunii Sovietice, s-a incercat conservarea sistemului, apelandu-se la tot felul de trucuri, care nu erau neaparat noi. In esenta, sovieticii au adoptat politica unui mare imperiu: divide et impera. Astfel, creau conflicte intre etnii, cu sau fara ajutorul KGB, dupa care se prezentau ca fiind unica putere care putea reinstala pacea in regiune. Se faceau utili. Procedau la fel cu toate republicile. Spre exemplu, in tarile baltice, se foloseau de minoritatea rusa din aceste tari. De altfel, in Letonia, nici nu poti spune ca era minoritate, rusii devenisera 60% din populatie. Asa s-a intamplat si in cazul Republicii Moldova, Republica Transnistreana fiind creata artificial pentru a servi scopurile politice ale Uniunii Sovietice. Este modul tipic de a actiona al sovieticilor. Chiar si in Asia Centrala au procedat la fel, oriunde au avut posibilitatea de a-si impune propriile reguli. Daca faceti o analiza a politicii de formare a Uniunii Sovietice de catre Lenin, Stalin si, mai tarziu, de alti lideri ai Uniunii Sovietice, veti descoperi ca intotdeauna dadeau o parte dintr-o tara unei alte tari, in scopul de a crea confuzie asupra acestor teritorii, pentru ca, in eventualitatea unui conflict, ei sa fie cei care ar fi controlat situatia. In cazul Moldovei a fost foarte simplu. A fost ocupata de Stalin, in 1940, dupa care o parte din acest teritoriu a fost numit Republica Sovietica Socialista Moldova. In momentul colapsului Uniunii Sovietice, tensiunea datorata acestor redistribuiri era enorma. Pun pastrarea Armatei a XIV-a pe un teritoriu care nu mai apartinea Rusiei pe seama acestei politici. Initial, aceste republici, rezultate ca urmare a destramarii URSS, nu erau deloc independente, cel putin din punct de vedere economic. Nu erau capabile sa-si genereze energia de care aveau nevoie, de aceea, din motive obiective, au ramas, intr-o oarecare masura, inca dependente, cel putin din punct de vedere economic, de Rusia.” “Seminariile nu difera foarte mult, seminariile sunt foarte interesante, dar intalnesti mereu aceiasi oameni, aceleasi teme… Ceea ce este unic la Sighet este Scoala de Vara. Pentru ca de obicei in centre de genul acesta nu gasesti o astfel de scoala. Desigur, se incearca acest lucru si in alte parti. Am dat exemplul Germaniei, unde recrutii primesc informatii despre ceea ce a fost in trecut, ceea ce e o initiativa laudabila, dar nu e chiar acelasi lucru ca aici. Acolo nu e vorba de copii de scoala, totusi. Deci, din acest punct de vedere, Memorialul de la Sighet este unic. Din alte puncte de vedere, cum am spus, gasesti manifestari si in alte tari. In Rusia sunt cumva separate. Exista o Asociatie Memorial, dar ei nu au un muzeu, doar cercetare, acumulare de informatii. Exista si un muzeu intr-un fost lagar din muntii Ural, foarte departe, deci nu sunt foarte multi vizitatori...”

(extrase din vol. Bukovski la Sighet, carte editata de Centrul International de Studii asupra Comunismului, Fundatia Academia Civica, 2002)

Courtois la Sighet

“Trebuie sa spun ca am fost foarte surprins sa descopar, in urma cu cativa ani, ca Academia Civica organiza la Sighet, in fiecare an, un mare simpozion international unde veneau istorici nu numai din Romania, ci din toate tarile, incepand cu Dennis Deletant si multi altii, germani, rusi, ucraineni, americani. (...) Am fost foarte surprins sa descopar ce se petrece intr-un loc atat de neobisnuit, la Sighet, care nu e o mare capitala mondiala, nici macar una nationala, sau macar regionala, ci doar un mic orasel de provincie, uitat de lume. Ajuns la Sighet, am gasit reuniti mai multi specialisti foarte competenti care au dezbatut timp de doua-trei zile probleme foarte precise, pregatite dinainte. Apoi am aflat de colocvii, de conferinte, de dezbateri, de publicatii. Analele Sighet sunt foarte importante pentru ca nu cuprind doar comunicarile specialistilor, ele contin si tot ceea ce s-a vorbit (...) si astfel se vor pastra in bibliotecile din intreaga lume. Deci, in ceea ce priveste stabilirea istoriei comunismului, si in particular a represiunii comuniste - in Romania, bineinteles, dar si in celelalte tari est-europene - Memorialul Sighet si Academia Civica au facut o munca remarcabila si care nu este ceva obisnuit, mai ales ca nu este organizata intr-un cadru universitar traditional. Toate acestea se petrec la Sighet, fapt care, evident, nu este intamplator. Exista o ratiune clara pentru care oamenii vin in acest loc, si aceasta a fost, trebuie sa spun, a doua mea mare surpriza cand am ajuns prima oara la Sighet: (...) este ideea de a recupera aceasta inchisoare care are o semnificatie istorica pentru Romania contemporana, pentru ca o parte a elitei romanesti a fost asasinata aici.”
“Vreau sa va amintesc o fraza pe care o citez destul de des pentru ca este, cred, foarte semnificativa. Ii apartine lui Raymond Aron, acest filosof politic francez foarte cunoscut. Raymond Aron era evreu, in timpul razboiului a fost in Rezistenta, apoi a fost la Londra, conducand un ziar gaullist. A fost una din cele mai mari inteligente istorice si politice ale timpului sau. Deci, iti zici, iata un om care - normal - a inteles tot. Deloc! Intors in Paris, in 1944, Raymond Aron descopera, in primavara lui 1945, intreg adevarul despre lagarele naziste si mai ales despre suprimarea evreilor. Si scrie: “Bineinteles, stiam ca exista lagare, bineinteles, stiam ca evreii erau dusi in lagare, bineinteles, stiam ca aceste lagare erau cu adevarat teribile; dar neputandu-ne imagina - acesta este cuvantul cel mai important -, neputandu-ne imagina ceea ce se petrecea cu adevarat in acele lagare, noi de fapt nu stiam!” (...)
Cuvantul cel mai important din aceasta fraza este “a-si imagina”, “a nu-si imagina”. De aceea cred ca acest loc - inchisoarea Sighet - este foarte important. Ne permite o cunoastere care nu e doar abstracta. Te ajuta sa faci un efort considerabil pentru a incerca sa-ti apropii intr-un mod constient ceea ce s-a petrecut cu adevarat. De aceea acest loc imi pare atat de important, pentru ca, daca atunci cand esti aici nu incepi sa intelegi ce s-a petrecut, inseamna ca nu vei intelege niciodata sau ca nu vrei sa intelegi.”
“Acum, despre aceasta renumita Scoala de Vara, care a fost creata doar de cativa ani si care, in fiecare an, strange pentru zece zile o suta de tineri. Acestia sunt selectionati pe baza unui concurs, lucru foarte original si foarte promitator pentru viitor, este noua generatie care vine si invata. Evident, faptul ca acesti tineri sunt in acest loc - pe care l-am definit deja - si, in plus, sunt in contact cu cercetatori care vin din intreaga lume pentru simpozion, creeaza un fel de sinergie, care, dupa mine, este fundamentala si originala. Nu cunosc un alt exemplu, dar as vrea sa mai existe asemenea initiative. Si, evident, sunt si momente foarte puternice. Anul trecut a fost venirea lui Vladimir Bukovski, care - chiar daca era dimineata, si se stie ca Bukovski nu e un matinal! - a tinut o conferinta formidabila, care a durat patru ore si simteai ca acolo se petrece cu adevarat ceva. Scoala de Vara a depasit caracterul academic pentru a stabili legaturi intre tineri si invitati, ca Bukovski. Nici in acest caz nu sunt naiv, stiu bine ca nu toti elevii care au trecut pe la Scoala de Vara de la Sighet vor fi obligatoriu “activisti” ai istoriei reale a Romaniei sub comunism. (...) Nu e ceva grav. Important este ca samanta a fost sadita si apoi sigur planta va creste, in ritmul ei, dar va creste. In orice caz este mai bine sa semeni samanta buna decat rea. Oricum eu cred ca e un lucru indispensabil pentru perioada post-comunista. De ce? Pentru ca una din principalele caracteristici ale regimurilor comuniste a fost exact controlul absolut al istoriei, prezentarea discursului istoric care coincidea, evident, cu ideologia lor si cu justificarea puterii lor totalitare. In orice caz, este incontestabil ca in aceste tari care au avut de suportat regimuri comuniste istoria contemporana, mai ales, a fost distrusa. Dupa 1989-1991, ne-am confruntat cu un dezastru al istoriei contemporane in tarile post-comuniste. Rusia a fost tara cea mai lovita, pentru ca acolo comunismul a durat mult prea mult timp, cu metode mult mai violente. Multi ani, dupa 1991, am asistat la un dezastru in ceea ce priveste istoria contemporana in Rusia.
Aceasta este o problema cu care se confrunta toate tarile foste comuniste: distrugerea de catre regimurile comuniste a intregii cercetari privind istoria contemporana si punerea sa sub controlul complet al ideologilor si al imperativelor puterii politice. Deci restabilirea unui discurs istoric autentic este o parte integranta a procesului de decomunizare. In cadrul acestui proces de decomunizare, stabilirea unui discurs istoric autentic mi se pare absolut fundamentala si trebuie sa fie una din prioritati. Evident, puterea actuala nu este grabita sa faca din aceasta o prioritate, mai ales daca ea este inca destul de apropiata de vechea putere comunista. Neindoielnic, daca puterea nu este grabita, cetatenii pot face aceasta munca, ei pot incepe acest proces si este ceea ce au facut cei care au organizat Memorialul Sighet. N-au asteptat ca puterea sa spuna “da” sau “nu”. Ei au inceput, cu simplitate, munca. Si nu trebuie decat continuata, si este ceea ce vom face si in acest an la Sighet, cu aceasta Scoala de Vara.”

(extrase din vol. Courtois la Sighet, carte editata de Centrul International de Studii asupra Comunismului, Fundatia Academia Civica, 2003)

Dr. GÜNTER W. DILL, presedintele Fundatiei Konrad Adenauer Bucuresti
Memorialul Sighet: o contributie valoroasa pentru cultura memoriei - nu doar in Romania

Activitatea Fundatiei Konrad Adenauer insoteste prin varietatea programelor si proiectelor sale tematica plina de povara a mostenirii regimului comunist.
Cate sute de mii de morti pot fi pusi pe seama sistemului totalitar si al sustinatorilor sai din Securitate nu se va sti niciodata. Cu atat mai putin putem evalua numarul indirect al victimelor comunismului, care in ziua de astazi isi duc viata in conditii precare. Dincolo de bucuria si usurarea declansate de sfarsitul acestui regim al terorii, nu trebuie sa uitam (si nici sa lasam restul lumii sa uite) trecutul. In pofida lumii agitate in care traim si a tendintei noastre de a ne concentra pe problemele acestui secol, nu trebuie sa uitam ceea ce s-a intamplat in Romania si in alte societati comuniste in numele unei ideologii aparent eliberatoare si generatoare de prosperitate si fericire.
Pretutindeni in lume au fost fondate numeroase muzee si memoriale care, cu mult efort tin vie memoria, pe care, din diverse motive, unii o contesta sau incearca sa o submineze. Memorialul de la Sighetu Marmatiei este unul dintre aceste inchisori-muzeu. Ce face insa ca acest Memorial al terorii si al victimelor comunismului, unde a fost inchisa mare parte din elita romaneasca anticomunista, sa fie un spatiu atat de special?
Centrul, sudul si sud-estul Europei sustin deseori faptul ca memoria occidentala se concentreaza pe ororile Holocaustului pierzand din vedere milioanele de victime ale gulagurilor. Acest lucru este fara indoiala adevarat, dar se leaga cu precadere de dificultatea gasirii adevarului, atata timp cat la putere au fost dictaturi sau urmasi ale acestora. Tot ceea ce s-a intamplat in aceasta inchisoare-muzeu in decurs de peste un deceniu (intalniri intre Vest si Est, seminarii, conferinte, scoli de vara) a fost documentat in publicatii care arata interesul unor renumiti istorici, scriitori, jurnalisti, fosti detinuti, profesori si elevi pentru volumul mare de informatie din trecutul comunist in Romania si in alte tari europene.
Chiar tinand cont de limitele transmiterii istoriei si a experientei comuniste, in cazul inchisorii de la Sighet, anuala Scoala de Vara pentru aproximativ 100 de elevi cu varste intre 13 si 18 ani, din Romania si Republica Moldova, poate fi considerata un eveniment cu semnificatie deosebita si cu impact puternic in spatiul public romanesc si international. Aceasta scoala este argumentul principal impotriva tezei indiferentei majoritatii romanilor fata de propria istorie.
Prelucrarea trecutului dupa 1989 a inceput in Romania mai degraba greoi si este un proces la care televiziunea a jucat in prima faza un rol important. Insa imaginile de la televizor au un trai scurt si trec repede in registrul uitarii, daca nu se dezvolta si alte cai de rememorare, precum memorii ale victimelor, studii stiintifice, procese de impact public impotriva agresorilor, sustinerea unor institutii precum Academia Civica si, desigur, a Memorialului de la Sighet.
Pe de alta parte, timpul face presiuni: istoria orala, o disciplina contestata pana acum cateva decenii, dar acum un nucleu important de transmitere a istoriei la Sighet, traieste prin comunicarea vie a martorilor istoriei.
Dar Sighet este cu atat mai important in combaterea deja larg raspanditei deresponsabilizari (dezincriminari) a stangii, care - astfel de argumente se intalnesc si azi - pretinde bunavointa oamenilor prin sustinerea faptului ca, cel putin la origini, comunismul avea un scop nobil.
Un alt argument in favoarea acestei Scoli de Vara si a prelucrarii trecutului la Sighet este faptul ca amintirea si memoria sunt o contributie nepretuita la procesul de intregire si intelegere de sine al romanilor... mai ales azi, pentru o Romanie care se doreste a fi in mod firesc democratica, in pragul intrarii in Uniunea Europeana.
Nu mai este nici o indoiala: Memorialul Sighet este - cu sutele de vizitatori zilnici, care traverseaza intreaga tara pana aproape de granita cu Ucraina - o realizare enorma a societatii civile din Romania. Singur acest lucru este o ocazie indeajuns pentru a sustine cu multa bucurie si determinare acest proiect initiat de Ana Blandiana si Romulus Rusan.

NORBERT CHAUVISTRE, fost reprezentant al Fundatiei Konrad Adenauer la Bucuresti
A avea ca scop viitorul

Fundatia Konrad Adenauer si-a deschis biroul din Bucuresti in 1998, cu scopul de a contribui la promovarea si stabilizarea procesului de democratizare a tarii. Dar care este legatura dintre preocuparea pentru democratie si orientarea catre un viitor de pace, pe de-o parte, si, pe de alta parte, a sustinerii si promovarii recuperarii memoriei totalitare, lucru care face obiectul Scolii de Vara de la Sighet?
Dupa evenimentele din 1989, anii ‘90 au fost marcati de o inertie paralizanta. In ciuda existentei unor institutii si practici democratice formale, Romania nu realizase inca trecerea spre o societate deschisa si spre o democratie consolidata. Trecutul prelucrat doar partial sau deloc domina inca puternic atmosfera politica si sociala din tara. In aceasta atmosfera evaziva si tulbure, Scoala de Vara de la Sighet a reprezentat un important punct de reper. Scopul scolii a fost expunerea a ceea ce s-a intamplat intre 1947 si 1989, prin transmiterea de informatii despre sistemul politic din acea perioada si despre inchisoarea de la Sighet, ca loc de exterminare sistematica a opozitiei politice de atunci. Astfel, alegerea locului Scolii de Vara a fost concludenta. Sighetul este un spatiu simbolic pentru continutul acestei scoli. La luarea deciziei, acum sapte ani, cea mai mare contributie a avut-o insa grupul tinta. Scoala de Vara se adreseaza tinerilor, care au inca in fata viata lor politica. Practic, ei nu au nici o legatura cu sistemul totalitar din trecutul recent.
Dar tematica Scolii de Vara a fost interesanta si valoroasa si pentru un grup tinta mai in varsta, insa concentrarea atentiei pe tineri inseamna a avea ca scop viitorul. Prima Scoala de Vara a fost foarte impresionanta prin faptul ca ea reunea tinerii veniti din toata tara, dar si din Republica Moldova. Invitatii din program erau foarte potriviti. Imi amintesc de oameni cu un inalt nivel de expertiza si tact pedagogic, adevarate modele pentru intreaga audienta, prin valoare, calitate umana a intelegerii si raportarii la politica si istorie. Un element important pentru succesul programului a fost si durata de o saptamana a Scolii de Vara. Un asemenea interval de timp face ca efectul scolii sa creasca automat. Initiatorilor si organizatorilor acestei Scoli de Vara le revine un mare merit. Ei au avut capacitatea de a aborda un lucru foarte incomod, si anume latura morala a propriei istorii. Germania si o fundatie politica germana nu au sfaturi de dat altor tari in privinta prelucrarii propriei istorii si a politicii totalitare. Germanii cunosc problematica complexa a vinei istorice, a esecului politic si al unei prelucrari tarzii a trecutului. Cand este vorba despre vina si responsabilitate, diferentierea intre aceste doua este foarte importanta. Foarte multi (si asta este valabil si pentru Germania, precum si pentru alte tari cu un trecut totalitar) nu au nici o vina pentru raul din trecutul istoric al tarii lor, dar toti au responsabilitatea de a intelege lucrurile de atunci si de a le supune unei judecati critice, precum si o responsabilitate de a crea premisele si conditiile ca asa ceva sa nu se mai intample.
Se poate invata din istorie? Pentru Academia Civica si pentru Fundatia Konrad Adenauer aceasta intrebare are de mult un raspuns.
Cooperarea intre Fundatia Konrad Adenauer si Fundatia Academia Civica a fost de la bun inceput un caz fericit si marcat de bune auspicii. Toate programele pe care Fundatia Konrad Adenauer le-a demarat impreuna cu Alianta Civica, cu Academia Civica, cu Ana Blandiana, au fost intotdeauna de bun augur si de succes.
Cand Ana Blandiana mi-a propus un proiect pentru Scoala de Vara de la Sighet, precum si o sustinere a lui, am acceptat spontan. Acest lucru a fost si ramane o decizie inteleapta, precum si faptul ca Fundatia Konrad Adenauer a ramas pana in ziua de astazi partenerul Scolii de Vara.