Sora 90

AURELIAN CRAIUTU

O aniversare de inima

 

Pe 7 noiembrie 2006, Mihai Sora implineste frumoasa (si incredibila) varsta de 90 ani. Filosof si eseist, traducator si editor de exceptie, fost ministru al Invatamantului in primul guvern postrevolutionar si membru fidel al Grupului pentru Dialog Social, Mihai Sora a fost dintotdeauna (si a ramas pana astazi) pentru toti prietenii sai admiratori, risipiti astazi pe aproape toate meridianele, un simbol si o speranta. Un simbol al unei lumi mai curate, mai civilizate si mai frumoase, in care virtutile civilitatii si dialogului pot triumfa asupra fortei brute. Si o speranta ca rectitudinea morala si generozitatea autentica pot invinge in cele din urma oportunismul cras si intoleranta obtuza.

Opera filosofica a lui Mihai Sora, incepand cu Despre dialogul interior, cartea sa de debut la Gallimard in 1947, si continuand cu volumele sale romanesti, Sarea pamantului (1978), A fi, a face, a avea (1985), Eu & tu & el & ea... sau dialogul generalizat (1990), pana la cea mai recenta carte a sa, Clipa si timpul (2005), reprezinta o culme a culturii romanesti. Cu rabdare si pasiune, Sora a creat un adevarat sistem filosofic - o ontologie, o etica si o politica - care isi asteapta inca cititorii si exegetii. Dar dincolo de cartile sale care vor rezista timpului, Mihai Sora a creat cu mare generozitate si o "scoala" sui generis, formata din tineri prieteni si admiratori, care i-au stat in preajma de-a lungul anilor si au fost invitati sa poarte un dialog fecund, de la egal la egal, cu Mai Stiutorul filosof. Nu intamplator, cel care a teoretizat dialogul l-a si aplicat cu o eleganta consecventa in practica.

Spre deosebire de scoala de la Paltinis, cea a lui Sora, centrifuga prin esenta ei, se remarca prin lipsa unui model propriu-zis, adica a unui model pe care filosoful sa fi avut vreodata ambitia de a-l impune tinerilor care-l cautau. "Modelului, recunostea candva Sora, ii preferam flerul. Important mi se parea a fi cel din fata mea. El trebuia dibuit, cantarit si vazut ce poate da el." Ca unul ce a avut prilejul sa fie printre cei "cantariti" si "dibuiti", imi face mare placere s-o repet astazi: "scoala" lui Sora, asa cum am avut si eu ocazia s-o cunosc la sursa, este cu adevarat una a libertatii, a libertatii interioare, dar si a celei politice. Nu e deloc intamplator ca filosofia politica a lui Sora, articulata pentru prima data cu pregnanta in Eu & tu & el & ea (1990) si mai apoi in Firul ierbii (1998), este una profund civic-liberala, o adevarata pledoarie in favoarea diversitatii, pluralismului, dialogului si tolerantei. Deopotriva roman si european, spirit profund inradacinat si universal in acelasi timp, Mihai Sora a creat un stil inimitabil, care emana o mare caldura sufleteasca si o generozitate intelectuala nemaiintalnita. La cei 90 de ani ai sai, el ramane activ - incredibil de activ -, inconjurat de tineri si cu usa mereu deschisa celor care vor sa-l cunoasca.

Omagiind astazi cele noua decenii de viata ale domnului Sora, sarbatorim in acelasi timp triumful unei anumite formule de existenta, care combina demnitatea si bucuria de a fi, curiozitatea pentru toate aspectele culturii si vietii cu disponibilitatea si deschiderea generoasa catre alteritate. Toate aceste teme esentiale ale gandirii lui Mihai Sora sunt atinse de comentariile si marturiile scrise special pentru acest eveniment omagial.

Publicarea acestui supliment n-ar fi fost posibila fara generoasa subventie acordata de Fundatia Volvo si conducerea ei, reprezentata de doamna Lavinia Huidan, careia tin sa-i exprim in mod special profunda mea gratitudine. Multumiri speciale se cuvin aduse si revistei 22 si Rodicai Palade, care au acceptat cu entuziasm propunerea mea de a publica acest supliment omagial.

Din partea tuturor prietenilor si admiratorilor, un sincer si calduros: La Multi Ani, domnule Sora!

 

 

MATEI CALINESCU

 Firul ierbii  si intelepciunea

 

M.S. - le seul sage de ma génération. Sa sagesse lui vient sans doute de naissance, mais les événements y ont contribué en une bonne mesure. S’il était resté à Paris, il aurait écrit des livres, fait une carrière universitaire, en somme il aurait eu une existence quelconque; là-bas, durant vingt ans de silence, et quel silence!, il a compris des choses qu’il n’aurait même pas pu deviner s’il était resté ici. Quand on dit qu’il a raté sa vie, on dit une bêtise. Nous autres est très vrai que, par rapport à lui, nous sommes des déchus.

 Cioran,  Cahiers

 

Initialele din insemnarea lui Cioran desemneaza fara indoiala numele lui Mihai Sora. Textul dateaza de la inceputul lui ianuarie 1967, cum se poate usor stabili din contextul in care apare in Cahiers, 1952-1972 (Paris, Gallimard, 1997, p. 457). Cioran il revazuse de curand pe Mihai Sora, aflat in vizita la Paris, intr-o perioada de mini-liberalizare a regimului din Romania. Sora insusi mentioneaza "doua vacante pariziene, 1968 si 1971" (Firul ierbii, p. 341), ceea ce nu exclude insa un scurt sejur la Paris cu un an mai devreme. Rasfoind notele pe care le-am luat in semestrul de toamna 1988 la biblioteca Regenstein a Universitatii din Chicago, in arhiva Mircea Eliade de la Special Collections, am dat peste un citat dintr-o scrisoare a lui Cioran catre Eliade, datata 28 decembrie 1966. Scrisoarea e in limba franceza: "... Mihai Sora est ici pour quelques jours. C’est le plus sage de nous tous, et quand je dis sage j’entends bien intelept: à côté de lui et de ses expériences, tout ce que nous avons vécu semble jeu et prétexte". In orice caz, reflectia lui Cioran din Cahiers e dovada unei intuitii caracterologice profunde, combinata cu o tipica pornire orgolios-autodenigratoare, mai evidenta in textul din Cahiers, in care aparenta reusita a romanilor ramasi la Paris (Eliade, Ionesco, el insusi) n-ar fi decat o masca a esecului lor interior. inteleptul (dupa modelul lui Socrate) nu scrie. Astfel, Sora devenise, in 1966-’67, datorita unei experiente de viata dramatice, datorita unei taceri filosofice de exact 20 de ani (debutase in franceza, la Paris, la Gallimard, cu Du dialogue intérieur, in 1947), un intelept in toata puterea cuvantului. A inceput sa scrie din nou dupa 1968, dar a scris relativ putin, forma preferata de expunere fiind dialogul socratic. As mai nota ca unele din cartile semnate de el sunt de fapt lungi interviuri. Iar o buna parte din textele adunate in Firul ierbii sunt, de asemenea, interviuri.

Despre semnificatia acelei taceri de 20 de ani Sora a vorbit de mai multe ori, dupa decembrie 1989. Ba chiar, mai voalat, chiar si inainte. Intr-un interviu acordat lui Catalin Mamali cu putin timp inainte de prabusirea lui N. Ceausescu, dar aparut abia in 1990, odata cu disparitia cenzurii care-l tot amanase, el spunea, amintindu-si cum se reapucase de scris in 1968, "an de mare deschidere pe multe planuri": "Tocmai se implinisera doua decenii de la intoarcerea mea in tara. Libertatea scriitorului se pastreaza uneori nescriind ssublinierea mea, MCt. In tot rastimpul acesta nu scrisesem deloc" (Firul ierbii, p. 85). (As adauga: Integritatea cuvantului se pastreaza uneori tacand.) In 1968 se abatuse intr-adevar asupra Romaniei un aer de libertate (desi n-a fost decat o iluzie) si Sora a putut pune pe hartie, pentru publicare in Familia, cea mai mare parte a dialogului despre "rostul poetic", desi cartea care-l contine, Sarea pamantului, mai avea de asteptat zece ani buni (sau mai degraba rai) pana sa apara in 1978. Cel de-al doilea volum in romaneste al lui Sora, A fi, a face, a avea, a vazut lumina tiparului dupa alti sapte ani, in 1985. Toate celelalte publicatii ale sale apartin perioadei postcomuniste.

In 1948, deci, venit sa-si vada parintii dupa zece ani de absenta din tara, Sora a fost "blocat" (termenul folosit de el) in Romania si, membru al Partidului Comunist Francez, cu un trecut in Rezistenta antihitlerista franceza, a fost numit functionar in Ministerul de Externe aflat sub conducerea Anei Pauker. Nu i-au trebuit mai mult de doi ani ca sa-si dea seama de natura malefica a sistemului in angrenajul caruia fusese prins si din care nu mai putea sa scape: sau putea sa scape doar prin gand si cuvant, prin discernamant. Intr-un lung interviu cu Iosif Sava (din 1994), el marturiseste: "Intr-un fel oarecare sunt foarte bucuros ca m-am intors in tara, pentru ca aceasta trezire a mea a avut loc mai repede decat daca... Daca as fi ramas in Franta nu stiu exact ce s-ar fi intamplat. Probabil ca as fi facut parte din intelectualitatea franceza stangista. Nu stiu. Poate ca m-ar fi salvat prietenia cu Eugen sIonescut de la acest stangism, nu pot sa-mi dau seama. Dar in Romania m-am vindecat de optiunea mea, radical" (Firul ierbii, p. 398).

Sa notam ca in formula stangismului de tinerete al lui Sora, pascalian format in atmosfera intelectuala a neo-tomismului, cu solide studii de filosofie scolastica, nu putea in nici un fel intra marxismul propriu-zis, adica materialismul monist si determinist, ca explicatie a universului si a istoriei. In timpul razboiului, pe care l-a petrecut in mare parte la Grenoble, Sora a adoptat insa, cum a precizat el insusi, o versiune idiosincratica a leninismului, inteles naiv ca o "zona vizionara a politicului": "Marxist nu am fost niciodata, leninist mi s-a parut la un moment dat a fi" (Firul ierbii, p. 398). (Lenin era de altfel citat in treacat si in Du dialogue intérieur, scris in vara lui 1944.)

in insemnarea citata in motto, Cioran insista asupra celor douazeci de ani de tacere - et quel silence! - si asupra faptului ca acea tacere l-a ajutat pe Sora sa inteleaga lucruri pe care, daca ar fi ramas in Franta, nici nu le-ar fi banuit. Acea tacere, de fapt, acea pastrare a libertatii in nelibertate, acea tacere meditativa hranita cu lecturi mai ales teologico-filosofice (cum ne-am fi asteptat de la un elev al lui Étienne Gilson si de la posesorul unei extraordinar de bogate biblioteci religioase intr-un Bucuresti aflat prada stalinismului), acea tacere care in felul ei era un echivalent laic al unui monahal veu de silence sta fara indoiala la originea intelepciunii care aureoleaza personalitatea lui Mihai Sora, atat in viata de toate zilele, cat si in scris. Nicaieri insa nu se poate vedea mai bine aceasta intelepciune ca in Firul ierbii (Craiova, Scrisul Romanesc, 1998), cartea lui despre relatia filosofului cu cetatea, in care sunt adunate cele mai multe dintre articolele si interviurile sale direct sau indirect politice. Scurta prefata care explica titlul sugereaza o prima definitie aproximativa a intelepciunii, comparabila cu "firul ierbii, greu de banuit sub lintoliul alb ce-l acopera si care, totusi, pana la urma razbate de sub vitregia iernii, aducand, fireste, cu sine, nu doar primavara energiei aplicate la obiect (...), ci si promisiunea toamnei" incarcate de rod. Cuvantul cheie e: promisiunea. In paragraful anterior fusese vorba de "increderea inebranlabila in existenta (totusi!) a unui Sens". Doua cuvinte cheie aici: increderea si totusi! (acesta din urma neaparat insotit de semnul exclamarii). Intelepciunea creste din tacere, din luciditate analitica si critica intr-o situatie cu orizont inchis, totdeauna cu un gust amar sau, cum scrie Sora in prima parte a prefetei, din constiinta "unei continuitati descurajatoare cu trecutul abhorat si a unui viitor cu usile ferecate", pentru a promite (totusi!), pentru a exprima o incredere in viitor - delicata si taioasa ca... firul ierbii.

 Intelepciunea e, in fond, o speranta care razbate din disperare - o disperare care a vrut si stiut sa pastreze tacerea, asteptand rabdatoare momentul unei deschideri cat de mici spre acel "nu inca" in care poate inmuguri speranta. Speranta ocupa un rol de o cruciala importanta in filosofia lui Sora. Evident, aceasta virtute teologala e o tema care strabate gandirea crestina de la inceputuri. In I Corinteni 13, 13, apostolul Pavel o subordoneaza dragostei, alaturi de credinta: "Acum dar raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea". Lasand la o parte scrierile patristice despre speranta, sa notam insemnatatea acestui subiect in tomism si neotomism (exista o intreaga teologie a sperantei la Toma din Aquino), ar fi interesant de relevat rolul sperantei in filosofia si teologia de dupa cel de-al doilea razboi mondial, deci dintr-o perioada contemporana cu evolutia gandirii lui Sora. Una dintre cele mai influente scrieri despre speranta din secolul XX s-a datorat lui Ernst Bloch (1885-1977), ganditorul marxist neortodox (care a parasit Germania comunista de Est in 1961, cand s-a construit Zidul Berlinului, si a fost dupa aceea profesor la universitatea din Tübingen din Republica Federala Germana pana la sfarsitul vietii). In principala lui opera filosofica, Das Prinzip Hoffnung (3 volume, 1952-1954), Bloch realizeaza in coordonatele teoriei marxiste a ideologiei(1), dar si ale unui utopism luat in sens intens pozitiv (Marx insusi respingea utopia in numele "stiintei"), impletite cu teme de inspiratie pur religioasa, de origine messianic-iudaica, o adevarata fenomenologie a sperantei intr-o lume fara Dumnezeu (de aceea el a fost uneori caracterizat drept un teolog al ateismului). Structural, insasi problema sperantei se leaga indisolubil de problema transcendentei si a transcenderii. La Bloch, transcendenta se plaseaza in dimensiunea timpului, si anume in viitor, intr-un viitor "etern", intr-un "nu inca" fara sfarsit, in care speranta, schimband lumea, nu-si va atinge totusi niciodata obiectul, caci realizarea deplina ar ucide-o, saracind astfel insusi modul de a fi al omului in lume. In mod aparent paradoxal, speculatiile uneori dogmatice, dar alteori patrunzatoare ale teologului ateu au avut un ecou in domeniul teologiei propriu-zise. Protestantul Jürgen Moltmann, autorul unei Theologie der Hoffnung (1969), carte tradusa in multe limbi, a redat conceptului elaborat de Bloch sensul transcendentei divine propriu-zise. La Sora, in gandirea lui sociala si politica, speranta - nu atat ca subiect de meditatie explicita, cat ca o prezenta latenta, dar vitala in discursul sau filosofic - presupune si un "nu inca" imanent, dar si, imposibil de separat de acesta, un orizont transcendent. E o solutie de mijloc, a unui intelept care nu poate intoarce spatele istoriei, dar nu poate nici sa reduca totul la ea. Oricum, in termeni politici, speranta la Sora tine si de stangismul lui de tinerete (Moltmann insusi avea clare inclinatii de stanga in perioada rebeliunilor studentesti din Occidentul anilor 1960) si de atitudinea lui matura de centru-dreapta, favorabila dialogului si dinamismului pluralist.

Care ar mai fi, in afara de speranta (pe care, la antipodul lui Sora, Cioran si-o interzicea sistematic, ucigandu-si convingerile prin scepticism si ironie, pentru a deveni "un fanatic fara convingeri"), trasaturile distinctive ale intelepciunii, asa cum o reprezinta Mihai Sora in generatia sa de prieteni atat de diversi? Caci, desi deosebit de fiecare din ei, el a fost prieten si cu pesimistul Cioran, si cu putin mai varstnicul mare invatat Mircea Eliade, fostul sau profesor de filosofie la Bucuresti(2), si cu "neasemuitul" Eugen Ionescu, si cu bunul Arsavir Acterian (care lasase in urma "perioada ratacirilor lui juvenile", pentru a deveni un adevarat "model" de omenie, de "bunatate intelegatoare si atoateiertatoare" - vezi Cateva crochiuri si evocari, Craiova, Scrisul Romanesc, 2000, p. 128), si cu Constantin Noica, influenta modelatoare si paideica la Paltinis in vremuri vitrege, si cu estetul radical Ion Negoitescu, si cu "ireductibilul" Henri Wald (pe care nici macar convingerile sale marxiste nu l-au impiedicat sa gandeasca liber si critic si sa ramana mereu "fidel siesi", fie si cu "pretul unei relative automarginalizari" - ibid., p. 168). Virtutea lui Sora - o alta trasatura a intelepciunii lui de care vorbea Cioran - este toleranta. Invocata adeseori cu jumatate de gura, ca o banalitate obosita, aproape rusinoasa, gresit inteleasa ca permisivitate si lipsa de discernamant, adevarata toleranta e cu totul altceva. Vorbind de toleranta, Sora se autocaracterizeaza, poate fara sa-si dea seama: "Ma refer (...) la toleranta dinamica si valorizatoare, ba chiar entuziasta, care e un fel de dispozitie activa de a primi si imbratisa si care se indreapta spontan spre intampinarea Celuilalt ca Celalalt, adica a «semenului», a «aproapelui» (viu desigur, deci ireductibil)" (Firul ierbii, p. 18).

Aceasta toleranta valorizatoare e si un mod de intelegere si de descoperire a laturilor ascunse, adeseori pretioase, ale personalitatii Celuilalt. Asa cum Cioran a intuit in tacerea de douazeci de ani a lui Sora dimensiunea intelepciunii, Sora a intuit dincolo de teatralitatea paradoxala, blasfematorie si tragica a discursului cioranian, un neasteptat, un spontan sens crestin al raportului cu aproapele in care regasim spiritul inconfundabil al Evangheliei: "In fond, ceea ce face Cioran prin scrisul sau este sa ne scoata din tatani si din obisnuintele de gandire, pentru a ne trezi la nimicnicia noastra si a ne permite astfel sa ne insurubam mai bine in punctul zero al propriei noastre conditii, in vederea unei edificari pe teren ferm a noastra de catre noi insine. Asta face Cioran prin scrisul sau, alcatuit din afirmatii si din negatii fara rabat: da, da; nu, nu. Exact ca in Evanghelie. Dar, tot ca in Evanghelie, ne si sare in ajutor cand ne aflam in fata lui" (Firul ierbii, p. 414).

Filosoful - prin definitie si etimologie un iubitor al intelepciunii, in contrast cu directia anti-filosofica moderna inaugurata de un Nietzsche si ilustrata, printre altii, de un Cioran - tocmai pentru ca iubeste intelepciunea nu e un bun manuitor al parghiilor puterii, ceea ce nu inseamna ca nu trebuie sa reflecteze asupra ei, asupra lucrurilor publice si a mersului lor, sau ca nu trebuie sa se implice. Desi n-o spune in cuprinsul acestei carti, Sora stie foarte bine ca puterea... corupe, ca poate fi primejdios adictiva ca un drog. Solutia recomandata de el este aceea a descentralizarii si pluralismului. Neaspirand spre rolul de "carmaci" (pe care i-l incredinta Platon in Republica), filosoful in cetate va trebui totusi sa fie un ganditor complet, "un politolog sprijinindu-se pe un etician, caruia, la randul lui, bine inarmat cu problematica de baza, un ontolog i-ar veni in sprijin" (Firul ierbii, p. 469). Ontologul e necesar pentru ca valorile pozitive izvorasc din a fi, "din arhiverbul atoatefondator A FI" (ibid., p. 473). Iar Raul provine dintr-o absenta a fiintei, dintr-un neant activ care se insinueaza in fiinta, sau din succedaneul lui A AVEA, din acest Ersatz care iti poate "insela foamea ta de fiinta veritabila" (ibid., p. 475), fara insa a o potoli. Temele de meditatie ale filosofului in cetate sunt derivate din marile teme ale gandirii lui Sora, asa cum e ea articulata in A fi, a face, a avea si in Eu & tu & el & ea... sau dialogul generalizat: relatia complex-dialectica dintre A FI si A AVEA, Libertatea si Raul - "cele doua fete ale unui unic mister, caruia niciodata nu-i vom da de capat, dar pe care nici nu-l vom putea nesocoti vreodata" (ibid., p. 474). Astfel de inalte speculatii, care se desfasoara intr-un orizont optimist-idealist, de inspiratie teologica, sunt mai putin convingatoare decat actiunile practice ale lui Mihai Sora - ministru al invatamantului imediat dupa evenimentele din decembrie 1989, demisionar dupa doar sase luni in semn de protest contra barbarei mineriade (13-15 iunie 1990) instigate de fostul presedinte Ion Iliescu si de politia secreta contra manifestatiei prodemocratice si pasnice din Piata Universitatii, sustinator ferm al societatii civile, activist al Aliantei Civice si apoi membru al Partidului Aliantei Civice etc. Interesant e ca intelepciunea lui Mihai Sora nu se masoara in succesul imediat al angajamentelor sale (bunaoara, Partidul Aliantei Civice a fost, cel putin dupa parerea mea, un esec politic), ci in faptul ca ele au avut totdeauna o justificare morala mai cuprinzatoare si ca au exprimat totdeauna o atitudine demna, lipsita de orice aroganta, o noblete de spirit esential moderata ("Sa nu taiem nodul gordian, sa-l desfacem", spunea el la inceputul lui 1990 vorbind de incalcitele probleme ale invatamantului romanesc), o combinatie rara intre "Seninatate si implicare", ca sa ma refer la titlul unui interviu cu Rodica Palade din 1993.

Inteleptul e generos cu ceea ce stie, inclusiv cu felul in care a aflat ceea ce stie si, in genere, cu felul in care a izbutit sa gaseasca raspuns la intrebarile pe care, vrand-nevrand, intr-o forma sau alta, ni le punem cu totii; acest raspuns e adeseori o alta intrebare, care trebuie deslusita din ceata vorbirii si formulata precis spre a-si gasi raspunsul in alte si alte intrebari. Eironeia socratica e, strict etimologic (eironeia = intrebare), o metoda de a pune intrebari interlocutorului pentru a-l face sa ajunga el insusi la raspunsul cautat, la adevarul pe care Socrate il stia dinainte, dar se prefacea ca nu-l stie. Abia aceasta simulare a ignorantei se apropie de sensurile diverse ale conceptului modern de ironie. Dar inteleptul nu-i obligat sa simuleze - pedagogic sau doar malitios -, caci impulsul sau fundamental nu e acela de a juca un rol, ci de a comunica, de a impartasi problemele si descoperirile sale, de a se deschide spre un Celalalt care el insusi e deschis - tanar nu neaparat ca varsta, ci ca spirit. Spre deosebire de sofist, care, in ciuda numelui sau, refuza indemnurile la modestie ale intelepciunii, pentru a da stralucire dialectica si paradoxala inzestrarilor sale si a face din ele o profesiune lucrativa, inteleptul veritabil evita spectaculosul si e esential dezinteresat. Daca ar fi ramas in Franta, credea Cioran, Mihai Sora "ar fi scris carti, ar fi facut o cariera universitara, pe scurt ar fi avut o existenta oarecare". In Romania, a trebuit sa se inchida intr-o lunga tacere, a fost tinut departe de universitate (desi avea un doctorat stralucit, cu o teza despre Pascal, sub indrumarea marelui pascalian Jacques Chevalier) si a avut o existenta cu totul deosebita. A fost, desigur, nedreptatit, dar totodata ferit de acel sentiment al neimplinirii, de acel sens al ratarii cu care ii placea lui Cioran sa se mandreasca, autodenigrandu-se. Capacitatea lui Sora de a comunica cu tinerii si de a influenta procesul lor formativ in vremuri de aspra cenzura si, de fapt, de clandestinitate spirituala nu poate fi comparata decat cu aceea a lui Constantin Noica. Deosebirea e ca "discipolii" lui Sora au mai putin in comun nu numai cu "maestrul", dar si intre ei decat aceia ai lui Noica. As cita aici doar cateva nume de membri ai unor generatii diferite carora Mihai Sora le-a marcat o faza a evolutiei intelectuale, fie ca, in timp, aceasta marca s-a sters, fireste, sau se va sterge: Toma Pavel (oare T.P., initialele Tanarului Prieten din Sarea pamantului, se refera si la el?), Virgil Nemoianu si mai tinerii Aurelian Craiutu, Sorin Antohi, Marius Ghica. Faptul ca ei au orientari si preocupari diferite nu face decat sa confirme marea deschidere intelectuala a celui care a contribuit la formarea lor, strabatand el insusi de-a lungul anilor tot drumul de la "dialogul interior", prin tacere, spre "dialogul generalizat".

 

1. Ideologia e, desigur, "falsa constiinta", dar pentru Bloch "falsa constiinta" contine totdeauna un element de adevar invizibil si care trebuie scos la iveala.

2. Intr-o insemnare din 21 aprilie 1947, neinclusa in versiunea publicata a Jurnalului sau, Mircea Eliade scria: "Termin «Du dialogue intérieur» a lui Mihai Sora, fostul meu elev de la Seminarul de Logica si Metafizica. Imi place, cu toate truismele si teribilismele ei. Imi place, mai ales pentru ceea ce regasesc din «mine», cel din 1934-1938, cand traduceam impreuna la Seminar pe Sfantul Toma si Nicolaie din Cusa. Este o carte in care, fara sa-si dea seama, Sora continua problematica «generatiei»: autenticitate, libertate, alegere. Curios sentiment de a asista la ecloziunea perfecta a unui fost «elev»". (Citat dupa notele mele luate in 1988, cand am lucrat in arhiva Eliade, Special Collections, la Regenstein Library, University of Chicago.)

 

 

LUIZA PALANCIUC

Un Limpede Precuvantator

 

 ( Die Hand voller Stunden, so kamst du zu mir - ich sprach(1)):

 

            Argus,

            Tu, cel cu o suta de ochi,

                        mai bine numara-mi precuvintele,

                                    tainele,

            masoara-mi trupul ori seva,

            urma de pulbere pe umarul drept,

 

            Argus,

            Tu, cel ce pe toate le vezi -

            cel intelept

 

 Un Mai Stiutor :

            ... din lumina ivindu-se

                         in suras intrupandu-se

                                    tacand destainuindu-se...

                                                 ascultand deschizandu-se(2)

 

 LP :

            Argus,

            nicicand nu te voi lasa in bratele somnului,

            in umbra de peste zi, Argus,

 

                        dar clipele iti sunt zavoare,

                        inecate corabii la care visezi                 

                       

 MS :

            Acuma stiu, cand totu-i prea tarziu;

                        limpede vad, cand nimic nu mai cade:

            inima, inima,

                        nesocotita, napastuita,

            acolo si-a-nfipt radacina: in impalpabilul

                        taram al amintirii si-al visului; in departatul

                                    ev impietrit al amintirilor, in

                                                ireal-diafanul, neptunianul ochi al visarii(3) 

 

 LP  :

            Argus,

            voi scrie numele tau in sapte limbi deodata

            incat, spaimantat,

            orologiul va uita sa mai bata

            iar inima, inima,

                        nesocotita, napastuita ,

            inima ta va incolti

            dezlegata

            de legi fara noima, de poveri ori de-a timpului pata

 

 MS :

            Unde voi mai gasi, unde mai pot cauta

            blondul nisip, verde-albastrul leagan al marii; unde lenta

                        explozie, eterna cat clipa-ntalnirii si ca soarele

            stralucitoare, ca el dogoratoare

                        candva?(4)

 

 LP :

            in atingerea fierbinte a sortii,

                        caci viii cu viii, mortii cu mortii -

 

            in ochiul adanc si desperecheat de vedere,

            unde cantecul lebedei este tacere.

 

 MS :

            Cand fagasurile noastre s-au amestecat si s-au

                        pierdut unul intr-altul ,(5)

 

 LP :

            cand nerostit era gandul,

 

 MS :

                        toate lucrurile lumii si le-au gasit pe ale lor

                                    si cuvintele facute sa le cheme si sa le numeasca

                                    li s-au lipit de frunte ca niste diademe :(6)

 

 LP :

            cuvantul  trecere de gandul trecerii,

            cuvantul  iubire de taina iubirii.

 

31 octombrie 2006

 

 1. Paul Celan, in  Mohn und Gedächtnis (1945-’46)

 2.  Sarea pamantului, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978, p. 205

3  Ibid ., p. 206

4.  Ibid ., p. 206

5.  Ibid ., p. 207

6.  Ibid ., p. 207

 

 

MIHAI SORA in dialog cu AURELIAN CRAIUTU

Despre bucuria de a fi

 

 Dialogul care urmeaza, inregistrat in mai 2006, face parte dintr-o proiectata carte de convorbiri cu Mihai Sora, care are in centrul sau doua teme fierbinti: disponibilitatea si bucuria de a fi. In adancime, cititorul atent va putea gasi si alte subiecte adanci, precum  "atasamentul detasat", speranta si disponibilitatea, teoretizate pe larg inca in prima carte a lui Mihai Sora, Despre dialogul interior, publicata in 1947 la editura Gallimard (traducerea romaneasca a aparut in 1995 la Humanitas).

 

Aurelian Craiutu: Sa incepem dialogul nostru cu o tema care e prezenta cu pregnanta in ultima carte pe care ati publicat-o in vara anului 2005 - e vorba despre Clipa si timpul - si care incununeaza, ca sa spunem asa, intregul sistem filosofic pe care l-ati cladit cu rabdare timp de aproape sase decenii. Vorbiti in mai multe locuri ale cartii despre miracolul clipei care "ne e adevarata Patrie", in timp ce timpul curgator nu e decat un "exil". Altfel spus, intrucat Clipa e deschizatoare de orizont si datatoare de bucurie, suntem "salvati" daca reusim sa gasim in curgerea vietilor noastre astfel de clipe fondatoare, pentru ca (numai) prin intermediul lor putem comunia cu Fiinta, Adevarul si Frumusetea. Gasindu-le, ne regasim pe noi insine sau, cum spuneti dumneavoastra, "regasim Sinele nostru cel mare, reintram in propria noastra albie". Aceasta revine la a spune ca exista timpuri mari adunate in cateva clipe unice, iar noua, asa suspendati cum suntem "in campul de tensiune dintre nunc-ul evanescent si Clipa atotcuprinzatoare", nu ne ramane decat sa cautam neincetat, atat cat ne sta in putinta, sa-i infuzam timpului evanescent preaplinul Clipei (sau clipelor) fondatoare. Or, astazi, cand ritmul vietii cotidiene devine din ce in ce mai frenetic, capacitatea noastra de a gusta aceste clipe scade in mod amenintator. De aici si intentia de adancime a acestor convorbiri. Va propun sa pornim de la cateva experiente unice fara de care viata noastra n-ar fi decat o nesfarsita curgere de clipe goale. In cenusiul (aparent) al vietii cotidiene, exista aceste momente care, bine traite, pot si trebuie sa actualizeze in noi rezervele de bucurie si prospetime fara de care ne stingem incetul cu incetul, ca o flacara abia palpaind. O experienta livresca nu este suficienta; este nevoie sa traim aceste momente, sa ne bucuram de ele, in calitatea lor de clipe unice, adesea irepetabile. Tema fiind fundamentala in opera dumneavoastra, va propun, asadar, sa vorbim astazi despre importanta acestor clipe fondatoare.

Mihai Sora: Da, au fost in viata mea mai multe astfel de momente. De pilda, experienta luminii traita la Balcic, mai apoi noptile de visare treaza traite de mine in Bihor, in vremea copilariei. Toate acestea insa au ca punct de plecare (sau, mai exact: de referinta) pentru mine acea dupa-amiaza de vara pe care am mai evocat-o si pe care, multe ore-n sir, o petrecusem pe camp, singur. E vorba de un fel de "timp gol" (caruia acum i-as spune: Clipa): un lung moment de contemplatie, pentru ca - desi copil - nici nu alergam dupa gaze, nici nu faceam ceva anume, ci stateam pur si simplu culcat pe spate si ma uitam in nestire la cer si la norii care treceau pe acolo. A fost o experienta de comuniune, pentru mine fondatoare. M-am simtit atunci ca fiind una cu lumea, contopit in ea. In masura in care pot, nu desigur reconstitui, dar macar rememora cat mai exact starea de atunci, cred ca mi-ar fi fost absolut indiferent sa dispar pur si simplu, adica sa fiu resorbit in Totul care ma invaluise. Nici nu stiu daca "indiferent" e cuvantul cel mai potrivit, desi nu gasesc unul mai bun care sa-l inlocuiasca. Acesta, cel putin, era sentimentul pe care l-am trait atunci. N-as fi avut nici un fel de regret daca dispaream in acel moment: un fel de implinire prin contopire. Da, foarte curios.

A.C.: Daca incercam sa o analizam acum la rece, experienta aceasta e legata de un anumit loc, de o anumita geografie?

M.S.: Inclin sa cred ca nu. Acum nu prea mai merg la munte, dar pe vremuri eram un drumet pasionat si-mi amintesc foarte bine ca exista intotdeauna anumite cotituri ale drumului la care nu se poate - pur si simplu nu se poate - sa nu te opresti si sa nu te uiti. "Sa nu te uiti" e putin spus: sa nu-ti fie privirea absorbita de o priveliste care-ti taie respiratia. Si e absolut uluitor, mai ales daca nu e vorba doar de o grandoare in sensul brut, care te copleseste fara a te si inalta. Cand ajungi acolo sus si ai o vedere fara obstacole in fata ta, o viziune care-ti da impresia ca mergi cu privirea pana la marginile lumii si in care te simti liber... Iar daca linistea aceea dumnezeiasca e pusa in evidenta eventual si de un mic fosnet...

A.C.: ... Intotdeauna exista o briza a vantului care sporeste misterul tacerii...

M.S.: Exact, ei bine, atunci traiesti exact lucrul asta: adica atingi altitudinea acelui tip de experienta fondatoare.

A.C.: Interesant aici e faptul ca muntele semnifica inaltimea. Se poate spune deci ca exista doua tipuri de experiente. Primul tip de experienta e, ca sa spun asa, la nivelul zero, cum ati trait-o dumneavoastra pe camp, cu cerul in fata. E o experienta intr-un anumit fel similara cu cea traita de Rousseau in barca, alungit si leganat de valurile apei. A doua experienta este cea la nivelul muntelui, unde te contopesti cu Totul prin tendinta de a zbura in mod simbolic odata cu norii.

M.S.: Da, tipul acesta de experienta il ai de multe ori in solitudine. Sunt trei experiente de felul acesta pe care le-am trait sau doua, in orice caz. Cea cu noptile bihorene, de pilda, cand dormeam in gradina bunicilor si pe care am s-o evoc, a avut loc in conditiile de mister translucid, ca sa spunem asa, domesticit, al unor nopti straluminate. Foarte curios tipul acela de intuneric, pentru ca nu era un intuneric opac.

A.C.: Era, din contra, opusul intunericului opac.

M.S.: Poti sa spui intuneric luminos?

A.C.: Da, s-ar putea numi si asa (in buna traditie apofatica).

M.S.: Asadar: un intuneric luminos. Era o anumita transluciditate. Sigur, asta se intampla in nopti senine - fie si fara luna plina - in care aveai macar atata sursa de lumina incat sa poti vedea stelele. Deci, nu era intunericul compact al unor nopti ploioase.

A.C.: Adica un intuneric apasator...

M.S.: Nu era un intuneric la modul catastrofic, produs de fulgerul si zgomotul tunetului. Lasa ca si intunericul acela e pe undeva legat de lumina. Dar toate aceste experiente in fond se aduna, sunt de acelasi tip si, intr-un fel oarecare, se organizeaza intr-un anumit sistem.

A.C.: Va referiti la experientele acestea sau la altceva in particular?

M.S.: Da, ma refer la aceste experiente fundamentale...

A.C.: ... care sunt in diferite locuri ...

M.S.: ... si in alte momente ale zilei, cu o alta disponibilitate personala, la un alt moment al traiectoriei existentiale, deci cu un alt orizont...

A.C.: ... dar pe fondul unei disponibilitati poroase...

M.S.: Da. Orizontul acesta, de pilda, al noptilor bihorene... ma trimite inapoi in timpul pubertatii-adolescentei. Deci nu mai era vorba de o totala disponibilitate, ca sa zicem asa pre-vitala, cum fusese aceea a copilariei, de tulbureala unei pubertati precoce...

A.C.: ... in care toate simturile erau treze...

M.S.: ... treze si tulburi. Dar existau si momente de liniste in acest context de tulbureala fiziologica. Din nenorocire, am devenit puber la 10 ani, cu toate problemele ingrozitoare ale unei pubertati precoce lipsite de solutie. La inceputul liceului, eu ma plasam cam pe la mijlocul clasei sub raportul inaltimii. La "alinierea" cu care intotdeauna incepea ora de gimnastica (un fel de scara a magarilor), eu eram mereu la mijloc. De pe la 11-12 ani incolo, cresteam insa luna si centimetrul, deci am ajuns destul de repede printre primii doi sau trei ca inaltime la varsta de 12-13 ani. Acolo, gata, mi-am atins performanta in materie de inaltime si-mi mai castigasem una cu care nu aveam ce face. Ajunsesem repede la 1.70 m inaltime si acolo m-am si oprit. Incetul cu incetul codasii aia m-au intrecut sub acest raport, asa incat, la aliniere, eu am ajuns din nou spre mijloc. In schimb, ei au ramas puberi pana in cursul superior de liceu, in timp ce eu imi pierdusem, impreuna cu inocenta, si linistea. Norocul lor!

A.C.: Experienta asta de care vorbeati adineauri a survenit atunci?

M.S.: Da, noptile de care-ti vorbeam erau nopti foarte tulburi ale pubertatii si se-ntelege de la sine ca acele momente de liniste transparenta reprezentau un miracol care ma scotea din lumea asta, din tulbureala ei. Era ceva absolut uluitor, o stare in care totul se pacifica. Lucrurile acestea interveneau in momentul de dinainte de a adormi. Toata vanzoleala visatoare din capul meu se estompa si intervenea un moment de liniste cand deveneam disponibil sa aud. Era absolut uluitor.

A.C.: Povestiti-mi, in detaliu, despre acel loc, care, in evocarea dumneavoastra, capata o adevarata aroma de basm.

M.S.: Depresiunea Beiusului are configuratia urmatoare: un teritoriu relativ plat, de forma ovala, cu o largime de circa 10-12 km pe directia est-vest si vreo 20 de km pe directia sud-nord, cuprinsa intre Muntii Apuseni la est si Muntii Codrului la vest. Satul Feneris, in care-mi petreceam indeobste o parte din vacanta de vara, la bunicii din partea tatalui meu, era situat pe partea Muntilor Apuseni, cu fata spre aceasta depresiune si spre Muntii Codrului, situati la apus. In toata valea asta a Crisului Negru, era o asemenea liniste noaptea, o asemenea transparenta auditiva, daca se poate spune asa, incat auzeam toate franturile de viata treaza care razbateau din cand in cand prin somnul instapanit pe intreaga depresiune beiusana. Iata de ce n-am amintirea zorilor; nici la Balcic, de altfel, nu-mi amintesc cum erau zorile.

A.C.: Nici acum n-aveti amintirea zorilor!

M.S.: Nici acum! Da, imi place sa dorm. Totusi - si aici deschid o paranteza - , dimineata ma pot bucura cat de cat de soare: vine acolo, pe partea de sud a apartamentului. Dar dimineata - si dimineata, in momentul solstitiului de vara, inseamna foarte devreme: ora 5 -, peretele acesta este luminat si am soarele care aluneca, de-a lungul unei ore intregi, pe partea aceea a bibliotecii si matura toata suprafata ei. Si atunci tin foarte mult sa ma trezesc ca sa am parte de o baie de lumina in timp ce-mi sorb cafeaua, apoi in timp ce-mi intorc ceasca. Vreau sa am aceasta lumina care se perinda de la stanga la dreapta.

A.C.: Si cat dureaza ea? O jumatate de ora?

M.S.: Dureaza pana spre trei sferturi de ora, poate chiar mai mult in toiul verii.

A.C.: Si va luati cafeaua la 5 si jumatate?

M.S.: Da, atunci - in jurul solstitiului - fac tot posibilul ca sa ma trezesc si sa pot fi gata sa-mi iau cafeaua in plina lumina.

A.C.: Si asta dureaza putin, se intampla doar vara...

M.S.: Da, din pacate: doar vara. Lumina cea mai intensa (cuprinzand intreg peretele) e la solstitiul din iunie.

A.C.: Aceasta e singura experienta a zorilor pe care o aveti?

M.S.: Da. Mai am o luna de zile in fata (iulie) si pe urma incepe declinul. E mai comod, pentru ca ma scol si eu mai tarziu.

A.C.: Deci toata lumea e multumita: si lumina, care isi urmeaza cursul ei firesc, si dvs., care apucati sa dormiti mai mult dimineata.

M.S.: Dar sa revin la evocarea noptilor bihorene. Era atunci un moment uluitor. Uluitor. Poti sa spui: tacere densa?

A.C.: Da, imi place expresia.

M.S.: Cu toate ca tacerea asta densa inseamna de fapt o rarefiere a zgomotului, mergand pana la un vid de zgomot. Cum e tacerea densa? E ca un vid, insa de o rezonanta aparte. Deci, pe acest fond de tacere densa, vibranta, auzeam aceste sunete care punctau tacerea, scotand-o in evidenta. Aceste zgomote locale iti dadeau un fel de deschidere infinita. Stateam astfel in gradina, cu cerul deasupra - de fapt, nu chiar deasupra, caci patul mi-era asezat sub o streasina destul de consistenta ca sa nu ma ploua -, asa incat, chiar daca nu puteam sa privesc direct cerul pe verticala, il vedeam totusi lateral, mai ales spectacolul stelelor. Stateam acolo cu ochii inchisi si auzeam sunetele acestea, care dadeau o impresie teribila de viata, cu toate ca erau sunetele infime, ale unei vieti care dormea.

A.C.: Dar duduia in felul ei...

M.S.: Nu duduia. Era intensa, dar nu duduia. Totul se petrecea intr-o liniste desavarsita, cum n-o poti avea la oras. Acolo, iti facea impresia ca e ca un fel de resorbtie a cosmosului in el insusi. A unui cosmos care se odihneste. Ceva absolut extraordinar! Si - pe acest fond de tacere vibranta - auzeai cate un cocos, puteai sa-l localizezi. Spuneai: asta se petrece acolo, in satul cutare (aflat peste deal). Apoi ii raspundea un altul pe care-l puteai, si pe el, localiza in spatiu, auzind cum isi raspundeau unul altuia dintr-un sat in alt sat. Dintr-o data, resturile acestea de viata treaza intr-o mare a somnului recompuneau geografia locala intr-o varianta de vis. Sau hamaiturile cainilor! Pai, un hamait de caine inseamna un trecator care mergea pe acolo. Iti ziceai: trecatorul respectiv e acum in satul cutare, in locul cutare, vine dintr-acolo si se indreapta spre...

A.C.: O lume feerica, in felul ei, tocmai prin simplitatea si armonia ei desavarsita.

M.S.: Si mai era ceva absolut extraordinar. Era o miscare continua pe soseaua Beius-Oradea, dar nu era una rapida si zgomotoasa, de masini si de motor, nici macar de carute cu cai, ci una lenta, de care trase molcom de bivolite sau de vaci - care, prin partea locului, erau, in acelasi timp, animale de tractiune si producatoare (modeste!) de lapte pentru nevoile zilnice. Si carele acestea stiam ca veneau dinspre Beius si mergeau spre Oradea. De ce? Pentru ca pe acelea care veneau de la Oradea spre Beius nu le auzeam pana nu ajungeau pe pod: o padure densa se interpunea intre partea aceea de drum si locul unde dormeam eu.

A.C.: Si auzeati doar podul?

M.S.: Da. Le auzeam brusc doar cand ajungeau la pod. Dar pe cele care veneau dinspre Beius le auzeam venind de departe. Soseaua era pietruita pe mijloc si se auzea dara sonora a rotilor invartindu-se agale si apropiindu-se fara graba, pe mijlocul drumului. Daca mergi prin praf, nu se aude nici pasul animalului de tractiune, nici zgomotul rotii. Dar ele mergeau acolo, pe mijlocul drumului. Si le auzeam cand se apropiau. Si, pe urma, cand ajungeau pe pod, puteai ghici si viteza cu care mergeau, si greutatea incarcaturii dupa intervalul dintre trecerea peste prima barna, apoi peste a doua, peste a treia... Era ceva absolut uluitor. Cand veneau din directia inversa, era altfel: auzeai intai barnele si doar pe urma auzeai cum mergeau pe mijlocul soselei. Asta iti ingaduia sa-ti spui: asta merge spre..., asta spre... Aveai impresia, percepand sunetele astea infinitezimale, ca, de fapt, in linistea aceea totala, auzi pana si respiratia oamenilor care dorm, auzi respiratia animalelor.

A.C.: O liniste indemnand la reverie si contemplatie...

M.S.: Si asta ma duce inapoi in timp, in alt cadru, dar tot in universul animalelor. In satul bunicilor materni (ei erau oameni bogati), imi placea foarte mult sa dorm din cand in cand - sau, cel putin, daca nu chiar sa dorm, pana in preajma momentului in care ma duceam sa ma culc de-a adevaratelea la al patrulea, al cincilea, sau chiar al saselea apel al bunicii ("Vino sa te culci"!) -, imi placea, cum spuneam, sa stau in grajdul cailor si sa-i aud cum mananca, fie boabe de porumb, fie ovaz. E un sunet anumit pentru porumb, un altul pentru ovaz, complet diferite. Fornaitul calului, acel "brrr" pe care-l face din cand in cand (nu stiu de ce, poate ca-l jena ceva), acel "brrr" absolut extraordinar il ascultam fascinat. Stateam acolo in semi-intuneric si era un moment paradisiac. Era o liniste nemaipomenita, auzeai rasuflarea cailor, intrerupta din cand in cand de "brrr"-ul acela care ritma timpul. Pentru ca, altfel, el s-ar fi scurs omogen; asa insa, timpul avea un anumit accent tare, dupa care isi relua curgerea lui domoala. Era extraordinar.

A.C.: Deci e vorba de acelasi sentiment de contopire, de inradacinare...

M.S.: Exact.

A.C.: Dar, in acelasi timp, si de plutire...

M.S.: ... Intr-un fel, de contopire cu ceva nemarginit si, in acelasi timp, de inradacinare foarte localizata: orizontul meu de refugiu, locul in care ma retrageam pentru a ma regasi si a ma aduna.

A.C.: Sentimentul acesta de contopire, de activitate fara agitatie, de extaz il gasim la unul dintre autorii dumneavoastra preferati, Rousseau, in superba reverie a cincea (din cartea pe care ati tradus-o cu ani in urma, Visarile unui hoinar singuratic). Iata ce spune Rousseau: "Si, in timp ce ceilalti mai stateau la masa, ma strecuram frumusel afara, saream intr-o barca, vasleam pana in mijlocul lacului cand apa era linistita si acolo, intins pe fundul barcii, cu ochii la cer, ma lasam purtat de voia apei uneori ore intregi, cufundat in mii de visuri nedeslusite dar pline de farmec, care, fara a avea vreun obiect determinat sau constant, erau, dupa parerea mea, de mii de ori preferabile tuturor placerilor vietii, in ce au ele mai dulce".

M.S.: Un pasaj cu adevarat superb.

A.C.: Pentru asta, adauga Rousseau, e nevoie ca inima sa cunoasca o anumita pace si nici o patima sa nu-i tulbure linistea interioara. Nici odihna absoluta nu e potrivita, nici prea multa agitatie, ci o miscare, ca sa spunem asa, uniforma si moderata, fara zdruncinari si intreruperi neplacute, o stare in care nu-ti mai dai osteneala sa gandesti, ci esti umplut de o dulce visare extatica. O experienta asemanatoare o descrie si un alt scriitor cu care ma simt afin, G.M. Cantacuzino, intr-o frumoasa scrisoare catre un prieten al sau (Simon). "In momentele acelea, afirma Cantacuzino (referindu-se la clipele unice pe care le evocati si dumneavoastra mai inainte), notiunea timpului dispare si clipa se amplifica, dand prezentului in sine toata semnificatia lui. Nici actiune, nici speculatia cugetarii, doar adanca, fecunda impartasire cu viata". Desi confesiunile lui Rousseau si G.M. Cantacuzino sunt oarecum diferite de ceea ce povesteati dumneavoastra anterior, mie mi se pare totusi ca, in adancime, ele nu fac decat sa descrie acea unica stare de care pomeneati, ceva intre agitatie, miscare febrila si repaus complet, in care ajungi sa traiesti din plin misterul regal al faptului de a fi.

M.S.: Sigur, ai nevoie de acest contrast care pune in valoare linistea.

A.C.: Pentru ca miscarea din afara se produce in acest caz inlauntrul nostru. E vorba de miscarea aceea tainica in care sufletului nu-i mai pasa de timp, in care, vorba lui Rousseau, prezentul ajunge sa dainuie "fara sa starneasca vreun sentiment de lipsa, sau de placere, sau de durere, de dorinta sau de teama, ci doar pe acela al existentei, de care sa fie covarsit".

M.S.: Dupa cum ai nevoie de lumina stelelor ca sa te bucuri de intunericul noptii.

A.C.: Absolut. Ceea ce-mi place aici e tocmai aceasta legatura intre inradacinarea intr-un context foarte particular, intr-un mediu anume si deschiderea absoluta, genuina fata de cosmos. Pentru a trai bucuria de a fi, aceasta conjunctie a contrariilor pare esentiala. Nu putem fi cu adevarat deschisi fata de universal fara o inradacinare autentica intr-un loc anume.

M.S.: Dar si fenomenul invers, de agitatie si zgomot, cum se intampla in timpul unei furtuni, poate fi revelator. Mai ales daca ai spatele aparat, de un culcus, de un adapost, si furtuna e un lucru care te poate introduce cumva in vartejul cosmosului, fara totusi a te pune cu adevarat in primejdie de moarte. Si asta e o experienta. Cel putin in copilarie, ea poate fi o experienta fondatoare, caci trairile sunt atunci foarte pregnante. E, in acelasi timp, o teama reala de ceea ce se petrece afara, dublata totusi de o incredere ca esti ocrotit in adapostul in care te afli.

A.C.: Ciudata coincidenta! Aceeasi experienta o descrie si Cantacuzino, intr-o alta scrisoare catre prietenul sau Simon. Copilul (ce avea sa devina peste ani celebrul arhitect) se afla la conacul familiei sale din Moldova. Se intorsese de la o plimbare pe camp cand tocmai s-a dezlantuit o furtuna de proportii aproape apocaliptice. Faptul ca el se gasea in casa atunci cand a inceput furtuna, faptul ca se simtea la adapost l-a indemnat la reverie. S-a simtit proiectat in mijlocul furtunii si, in acelasi timp, protejat de furia ei dezlantuita. Copilul se uita cum curgeau siroaiele, cum trosneau copacii, de parca era ultima noapte pe pamant. In acelasi timp, dupa ce furtuna s-a oprit, sentimentul acela de eliberare, de pace care urmeaza furtunii, acel sentiment a aparut ca o experienta unica, cu un farmec aparte.

M.S.: Pentru mine, experienta de care vorbeam adineauri - a furtunii - e foarte difuza. Adica n-o pot localiza. Am amintiri bogate de acest tip (toate din copilarie), dar ele nu sunt legate de un anumit loc.

A.C.: Precum trecerea podului, precum zgomotele misterioase in linistea densa a noptilor instelate...

M.S.: ...Precum experienta linistii palpitande care e legata de un anumit loc. E o manifestare canonica acolo. La modul fulgurant, am mai regasit-o si in alte momente.

A.C.: Dar experienta furtunii e mult mai difuza in memoria dumneavoastra, nu?

M.S.: Da. Dar una dintre ele este, totusi, localizata in capul meu si este de aceeasi - cum sa spun? - aceeasi adancime. Adica m-a marcat. M-am regasit, m-a marcat, si nu eram singur.

A.C.: Pe cand pe camp erati singur, fiind vorba de o experienta individuala de contopire.

M.S.: Da.

A.C.: Daca tot m-am referit deja la Rousseau, unul dintre scriitorii dumneavoastra preferati, dati-mi voie sa va readuc aminte ca tot ce-ati spus pana acum este afin in multe privinte cu o parte din reveriile lui. Pentru Rousseau, era vorba de o stare in care nimic nu-ti mai este exterior, in care nimic nu mai e dincolo de tine insuti si de propria ta existenta, asa limitata cum e ea. Dar in ce spuneti dumneavoastra mi se pare ca exista, totusi, o dimensiune suplimentara. Ma refer la faptul ca exteriorul devine dintr-o data mai adanc decat interiorul, iar interiorul e, paradoxal, mult mai cuprinzator decat ceea ce ne inconjoara in spatiu.

M.S.: E un sentiment de plenitudine...

A.C.: ..."sentimentul existentei despuiata de orice alt afect e un sentiment de multumire si pace, suficient sa te faca sa indragesti existenta si s-o gasesti dulce, daca stii sa indepartezi toate impresiunile senzoriale si pamantesti care, in lumea in care traim, vin neincetat sa ne smulga din aceasta stare si sa ne tulbure dulceata." In acele clipe, spune Rousseau, nu-ti mai pasa de timp, caci prezentul capata, dintr-o data, o aroma aparte, divina. Atata vreme cat dureaza starea asta, cel care se gaseste in ea se poate considera fericit, bucurandu-se nu de o fericire imperfecta si relativa, precum cea pe care ne-o dau placerile trecatoare ale vietii, ci de o fericire indestulatoare, desavarsita si plina, ce nu lasa in suflet goluri pe care acesta simte nevoia sa le umple.

M.S.: E, ca sa spun asa, un nec plus ultra. Dincolo de asta nu se mai poate spune nimic.

 

 

MARIUS GHICA

Mihai Sora sau arta de a gandi si de a trai cu seninatate

 

Poate parea straniu ca, scriind aceste randuri despre marele nostru filosof de astazi, incep prin a depana cateva amintiri legate de intalnirea mea cu Mihai Sora, cel de la care se poate invata, intre altele, arta de a gandi si de a trai cu seninatate.

Absolvisem Facultatea de Filologie din Craiova, in 1978, si fusesem "repartizat" ca profesor de franceza la o scoala din Calafat. Eram, ca mai toti tinerii din acea vreme, fascinat de gandirea lui Constantin Noica; ii citeam cartile cu entuziasm, le comentam patimas cu prietenii pe care ii vedeam aproape saptamanal, la Craiova, la cenaclul caruia ii daduse viata Marin Sorescu, in jurul revistei Ramuri. Debutasem, in aceeasi revista, cu trei cronici despre carti semnate de Lucian Blaga (Opere, volumul 7, Eseuri), Edgar Papu (Existenta romantica) si Constantin Noica (Povestiri despre om. Dupa o carte a lui Hegel). I-am trimis lui Noica numarul respectiv din Ramuri si am primit o scrisoare de multumire cu indemnul de a-l vizita la Paltinis. Nu am intarziat sa dau curs acelei invitatii, entuziasmat, dar si temator la gandul intalnirii cu cel mai important si mai cunoscut dintre ganditorii nostri din acea perioada. M-am dus la Paltinis impreuna cu prietenul meu Constantin Barbu, inca de pe atunci pasionat de opera lui Eminescu.

Nu este locul, aici si acum, sa refac toata minunata poveste care a urmat intalnirii mele cu Noica si ce a insemnat ea pentru un tanar dascal de franceza, iubitor de filosofie, "repartizat", dupa absolvirea facultatii, la Calafat, si nu atat dispus, cat "obligat", slava Domnului, si convins de autorul Devenirii intru fiinta "sa manance jaratic intru cultura de performanta", gand al lui Noica pe cat de utopic (si nu numai pentru acele timpuri), pe atat de hotarator pentru tineretea noastra fara orizonturi, din anii ‘80. Important este ca Noica mi-a vorbit atunci pentru prima oara de Mihai Sora si "m-a repartizat", la randu-i, pentru "cultura de performanta" (ce mandru eram pe atunci de aceasta sintagma si cat de naiva mi se pare ea acum!) - Noica m-a incredintat, asadar, domnului Mihai Sora, care urma sa devina, conform proiectului noician, "antrenorul meu cultural". De altfel, celebrul, pe atunci, text al lui Noica, Cei douazeci si doi sau despre cultura de performanta, noua - lui Constantin Barbu si mie - ni l-a inmanat Noica, spre a-l publica in revista Ramuri. Pentru a face filosofia culturii, pornind de la adancirea culturii franceze, ma sfatuia Noica, cel mai in masura sa-ti indrume pasii este Mihai Sora, care studiase filosofia la Sorbona - aveam sa aflu tot atunci, pentru prima oara -, isi obtinuse doctoratul in filosofie cu o teza despre Pascal si publicase prima carte cand avea 31 de ani, la Gallimard (Du dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie Métaphysique), in colectia La jeune philosophie. In plus, imi spunea Noica, Sora avea o impresionanta biblioteca profilata pe filosofie si, in general, pe spatiul cultural francez. Cu "recomandarile" de rigoare, m-am dus, fireste, pe ruta Calafat-Bucuresti, la d-l Sora, la fel de mandru si de emotionat precum odinioara la Paltinis, mai cu seama dupa ce am vazut minunata sa locuire in apartamentul din strada Jules Michelet, cu incaperi ai caror pereti erau intesati de rafturi cu foarte pretioase carti, autori celebri si volume pe care puteam, in fine, sa le rasfoiesc, atunci abia, pentru prima data. Surpriza cea mare a fost ca Mihai Sora, vazandu-ma intaia oara, nu m-a intrebat - cum procedase Noica, facand sa ma treaca toate apele, de teama ca voi fi respins la examenul peripatetic de candidat la cultura de performanta, examen desfasurat pe durata unui tur deambulatoriu al Paltinisului - nu m-a intrebat, deci, nimic despre "ce stii? ce-ti mai trebuie? ce vrei sa faci in cultura de performanta?"; nici daca stiu greaca, germana si latina, nici daca sunt "dispus sa mananc jaratic intru cultura de performanta". Am vorbit mai mult eu, foarte emotionat; domnul Sora m-a ascultat cu blandete, coborandu-si privirile, din cand in cand, pe fundul unei cesti de cafea, in care privea, absorbit, urmele zatului, desenele maronii pe care hazardul le conturase pe albul portelanului. Mi-a imprumutat cateva volume, descoperite de mine, cu incantare, in rafturile bibliotecii sale, si mi-a daruit o carte: Charles Péguy, Le Mystère de la charité de Jeanne d’Arc. Am fost surprins: "antrenorul meu cultural", filosoful Mihai Sora, nu ma "soma" sa citesc, sistematic, nici neotomistii, nici Kant, nici Hegel, nici Husserl, nici Heidegger. Ma lasase sa-mi aleg ce-mi doream din minunatele volume ale unor mari ganditori, unele vazute pentru prima oara, si imi daruise o carte de Péguy. Abia mai tarziu aveam sa inteleg semnificatia acestui dar, caci in substanta scriiturii lui Péguy aveam sa descopar ceva din firea ganditorului si omului Mihai Sora, din esenta paideica, asa cum o intelege Sora, a relatiei dintre Mai Stiutorul senin si tolerant si invatacelul ce fusese obisnuit doar sa fie asistat, diriguit, calauzit pas cu pas de maestrul sau spiritual.

Relatia mea cu Mai Stiutorul a continuat de atunci in aceeasi maniera. Niciodata insa nu mi-a impus sa gandesc ceva anume, sa-mi aleg "un operator cultural", cum ma soma Noica - fireste cu temei si chiar cu dragoste pentru invatacelul ce eram -, sa iau cutare atitudine, intr-un moment dat, sa semnez ori nu vreun protest ori altul. Insa prezenta lui blanda si toleranta fata de tinerii care il inconjurau, pe de o parte, ori de cate ori socotea ca trebuia sa adopte o anumita pozitie, ca ganditor, intelectual intotdeauna vertical si demn om al Cetatii, dator sa-si trezeasca semenii din lancezeala constiintei lor civice - toate acestea au fost, pentru mine, o pilda vie, un model de urmat.

Reintors in tara, in 1948, si constrans sa ramana aici, dupa ce isi desavarsise studiile in Franta, Mihai Sora "a ales" sa taca. Oricum, gandirea sa, in care se retopeau neotomismul si existentialismul, cum ne-o dovedeste de la bun inceput Du dialogue intérieur, era greu de crezut ca putea fi exprimata si publicata in Romania de dupa 1948. Insa putini mai stiu astazi ca prezenta lui Mihai Sora in cultura romana, in acele trei decenii de "tacere", a cantarit foarte mult in formarea si educarea tinerei generatii, prin activitatea sa de editor. Colectia Biblioteca pentru toti a fost un proiect cultural de anvergura - poate cel mai serios si mai important, mai ales in contextul social si politic in care a fost pus in opera si concretizat -, datorat lui Mihai Sora. Cele peste 1.200 de volume aparute in acea colectie, gandite si editate de Mihai Sora (si nu cred ca exista vreo biblioteca de roman, inainte de ‘89, in care sa nu fi fost macar una din acele carti), reprezinta opera unui ganditor stralucit, facuta sa dureze dincolo de conjuncturi politice sau istorice.

Dupa aparitia primului sau volum in Franta, Mihai Sora avea sa publice a doua sa carte abia dupa 31 de ani de la stralucitul sau debut de la Gallimard. Sarea pamantului, subintitulata Cantata pe doua voci despre rostul poetic (Cartea Romaneasca, 1978) si apoi A fi, a face, a avea (Cartea Romaneasca, 1985) aduceau, dintr-o data, in prim-planul gandirii romanesti a acelor ani, un discurs filosofic singular, nu numai prin originalitatea abordarii unei problematici filosofice multiple (relatia dintre gandire si limbaj, dintre demersul filosofic si cel artistic sau relatia dintre existentialitate si potentialitate, ori temeiurile metafizice sugerate de Sora in edificarea unui pluralism politic si pentru o viata, in sanul cetatii, bazata pe deschidere si dialog), ci si printr-o desfasurare a gandirii sub forma dialogata. Dar nu un dialog de sorginte platonica, unde protagonistii dialogului sunt parteneri ai unui conlocutor central si dominant (Socrate). La Mihai Sora, dialogul purtat intre Mai Stiutorul, Tanarul Prieten si Devotatul Amic este mai degraba un schimb de replici care desfasoara si adancesc acelasi gand, o simfonie de voci care se prelungesc si se potenteaza reciproc, in fraze si perioade discursive ample, cu paranteze si digresiuni menite sa nuanteze gandul, in lungi propozitii subordonate, punctate de interjectii, exclamatii calificative, incluzand, cum singur o spune filosoful, "toate meandrele unui gand-global-explicitandu-se-treptat..." Un "gand-global" purtand pecetea originalitatii gandirii lui Mihai Sora, intemeiata pe o profunda cultura filosofica, in care spiritele tutelare, recunoscute si marturisite, sunt Toma de Aquino, Anselm din Canterbury, Cusanus, Pascal ori, mai cu seama, Husserl si Heidegger. Dar si Charles Péguy, ale carui cuvinte Mihai Sora le pune ca motto al volumului Eu & tu & el & ea... sau dialogul generalizat (Cartea Romaneasca, 1990): "Vrem cu tot dinadinsul sa pierim, prietene, iar atunci cand nu am mai dori-o, tot am pieri. Dar cerem macar sa pierim asa cum suntem, sa pierim asa cum am fost noi, sa fim cunoscuti asa cum am fost, sa fim inmormantati ca aceia care am fost noi".

Pentru istoria gandirii romanesti a acestor ultime cinci decenii, opera lui Mihai Sora constituie un reper major. Nu numai ca prelungeste acea preocupare constanta a filosofilor romani de a inalta punti intre cultura occidentala si cea a tarilor din Estul Europei, de a reinnoda un dialog rupt de atatea decenii, creand totodata o noua scoala romaneasca de gandire - in descendenta unor filosofi proeminenti precum Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Mircea Florian sau Constantin Noica. Ori a unor ganditori care au scris si au publicat in alte spatii culturale, dar isi au sorgintea in prundurile gandirii romanesti ale anilor ‘30-’40: E.M. Cioran, Mircea Eliade sau Stéphane Lupasco. Gandirea lui Mihai Sora este pilduitoare si pentru modernitatea constelatiei sale conceptuale, oferind un tip de discurs filosofic bine sincronizat cu filosofia pura occidentala. Impotriva formalizarii excesive care a condus la o "criza de temelii", in mai toate disciplinele care reclama o logica "linearizata", Mihai Sora propune calea regala a gandirii in cerc. Modul in care limiteaza atotputernicia logicii lineare a lui tertium non datur, conferind mai multa vitalitate logicii circulare si permisive a lui tertium datur, capabila sa exprime mai bine interioritatea, abisurile si contradictiile fiintei umane, a fapturilor ori a "nazarelilor"; modelul ontologic pe care ni-l propune, reluandu-l si nuantandu-l iarasi si iarasi in finele sale articulatii; admirabilele pagini analitice pe care le dedica raportului dintre "pre-cuvant" si gandul intrupat in rostire, "in-tentionalitatii", atentiei "existential-operationale" sau "universalei putinte de a fi" si "actualitatii existentiale" ori "nivelurilor entitative" si "modurilor de fiintare" - sunt acestea tot atatea exemple de gandire vie, originala, intrata intr-un dialog perfect sincron cu discursul filosofiei occidentale de astazi. O filosofie in strafundurile careia descoperim de fiecare data o arta de a gandi si de a-ti trai gandul pana la capat, o gandire intemeiata pe toleranta si dialog, o arta de a trai, pur si simplu, cu seninatate.

In unitatea diversa a gandirii si preocuparilor filosofului Mihai Sora, vadita si in cuprinsul volumului Firul ierbii (Scrisul Romanesc, Craiova, 1998) (tin sa reamintesc ca aceasta carte a fost incununata cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pe anul 1998, sectiunea eseu-publicistica ) - un volum care strange laolalta interviuri, texte scrise si publicate in ultimii aproape 20 de ani - strabate aceeasi grija statornica a ganditorului caruia ii pasa de viata cetatii. Insa acea grija pentru noi, pentru eu si tu si el si ea, o grija deseori ingrijorata, nu ramane, de data aceasta, in sfera teoretizarii abstracte si a reflectiei pure. Mihai Sora a fost si este omul si ganditorul pur, dar deopotriva omul faptei. "Exista oameni puri, nepatati. Un Sora, de pilda" - afirma Constantin Noica. Spusele lui sunt la fel de adevarate si acum, dupa acesti deja aproape saptesprezece ani tulburi, cand putini dintre cei, poate, nepatati odinioara au mai ramas puri. Este locul sa reamintesc aici ca Mihai Sora este primul ministru demisionar din primul guvern de dupa 1989. Ca ministru al Invatamantului, a protestat energic si chiar a demisionat dupa prima venire a minerilor la Bucuresti.

Ca ne vorbeste despre locul limbii si al culturii romane in dialogul cu celelalte culturi ale lumii, ca reflecteaza la cursul evenimentelor din Romania sau de oriunde, ca ne reaminteste - caci nu trebuie sa uitam nici o clipa - rolul tinerilor in acel decembrie ‘89 rece si fierbinte, ca gandeste si incearca sa puna in rost invatamantul si educatia tinerilor, ca pledeaza pentru drepturile noastre si pentru dialog, ca priveste cu intemeiat spirit critic spre clasa politica romaneasca, dand zare spre o societate civila adevarata, Mihai Sora intrezareste de fiecare data si un sens, o tinta spre care trebuie sa curga viata noastra de acum si de maine... Acel fir al ierbii, fraged si verde, vestind truda ce va da rod.

 

 

LEONID DRAGOMIR

O filosofie a bucuriei si a sperantei

 

 Clipa si timpul, aparuta in 2005 la Editura Paralela 45 din Pitesti, este a patra lucrare din suita filosofica a lui Mihai Sora inceputa in 1978 cu Sarea pamantului si continuata cu A fi, a face, a avea (1985), Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat (1990). O meditatie filosofica intinsa deci pe aproape trei decenii, nemaipunand la socoteala faptul ca problematica autorului se gaseste aproape integral cuprinsa in prima carte, Du dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie Métaphysique, publicata in 1947 de prestigioasa editura pariziana Gallimard. Cititorii fideli ai lui Mihai Sora isi vor da rapid seama ca in Clipa si timpul sunt reluate din alte perspective si pe alte coordonate, bineinteles, majoritatea temelor prezente in cartile anterioare. Inaintarea gandirii filosofului roman se face in cerc sau, mai bine zis, in spirala, mersul acesta fiind apreciat drept cel mai adecvat intelegerii lui a fi. Intregul demers porneste de la modelul ontologic al sferei cu raza de valoare nula, expus prima oara in Sarea pamantului. Formularea "sfera cu raza de valoare nula" este evident paradoxala, daca nu autocontradictorie, caci sfera pare astfel redusa la un punct, cel putin pentru o logica ce respecta principiul non-contradictiei. Dar, in filosofia lui Mihai Sora, construita pe o logica paradoxala, impregnata de tensiunea exploziva a contradictiilor existentiale, valoarea zero a razei are o importanta speciala, cum voi incerca sa va arat.

Iata acum foarte pe scurt cum se prezinta modelul ontologic: "Infinitatea de puncte din care e alcatuita suprafata sferei nu e nimic altceva decat proiectia multitudinara a centrului pe aceasta suprafata". Aceasta inseamna ca toate aceste puncte, reprezentand toate fiintarile ce compun realitatea sunt actualizari ale potentialitatilor de a fi concentrate in centrul sferei - un adevarat "infinit de compenetratie" - numit in consecinta Universala Putinta de a fi. Punctele actualizatoare ale putintei de a fi pe suprafata sferei isi sunt exterioare unul altuia, aici situandu-se locul geometric al exterioritatii. Raza insa manifesta insusi impulsul primordial de a fi, constituind astfel locul geometric al interioritatii. Daca desfasuram acum sfera pana obtinem o planisfera, locul geometric al interioritatii ar fi verticala, omologul razei, iar al exterioritatii ar fi orizontala, omolog al suprafetei. Sfera mai poate fi imaginata si ca implodand spre centrul ei pentru a se scurge toata "fara sa se piarda, intr-un dincolo de sine, pentru deslusirea caruia n-avem la dispozitie decat faimoasa via negationis". Cu privire la aceasta posibilitate prin care filosofia se apropie de calea apofatica a teologiei, Clipa si timpul, ca de altfel si celelalte carti, nu ofera decat sugestii, autorul declarand in mai multe interviuri ca nu-si permite sa teologhiseasca. Dincolo de modestie, el tine astfel sa delimiteze teritoriul si caile filosofiei de cele ale teologiei. Totusi, orizontul celei din urma sustine indirect si implicit cautarile filosofului si poate orice cautare, prin faptul de a concentra speranta inteleasa in sensul Apostolului Pavel, ca o virtute teologala.

Gandirea lui Mihai Sora inseamna in esenta desfasurarea acestui model ontologic, adica explicitarea potentialului pe care-l contine prin aplicarea lui la diverse contexte si probleme. Dar exact acelasi lucru se petrece conform modelului cu orice lucru existent, el nefiind decat actualizarea propriilor sale potentialitati de a fi. La cati filosofi apare atat de clar si de perfect suprapunerea parmeridiana dintre a gandi si a fi? Ar fi aici unul dintre motivele pentru care aplicarea si explicitarea modelului nu sunt operatii mecanice, ci desfasurari organice, guvernate de o logica paradoxala, a tertului inclus. Cea mai adecvata modalitate de a o exprima este, conform autorului, dialogul. Toate cele patru carti scrise in limba romana sunt concepute ca dialoguri avandu-i ca protagonisti pe Mai Stiutorul (M.S.), nume construit pornind de la initialele lui Mihai Sora, Tanarul Prieten (T.P.), dupa marturisirile autorului acestea sunt initialele lui Toma Pavel, Devotatul Amic (D.A.), initialele fiind ale lui Dan Arsenie. In Clipa si timpul mai apare si Ariel, subtilul pana la impalpabil duh din Furtuna lui Shakespeare. Alegerea dialogului ca forma de expresie a filosofiei nu este deloc intamplatoare, dialogul fiind pentru Mihai Sora calea privilegiata catre a fi. Personajele dialogurilor sunt, de altfel, foarte bine individualizate, fiecare fiind pana la capat consecvent cu propria gandire. De aici dramatismul confruntarii in special intre M.S. si T.P.

Cele trei parti ce compun Clipa si timpul se constituie ca tot atatea fatete ale problemei conflictului dintre orizontul izbavitor al Clipei si cel distructiv al curgerii ireparabile a timpului. Ca acest conflict este ontologic, constitutiv conditiei umane reiese chiar din modelul ontologic, curgerea timpului desfasurandu-se pe suprafata sferei, in exterioritate, Clipa daruindu-se pe verticala razei. "Exista, spune filosoful, o temporalitate - integratoare - a Clipei, a orizontului microclipelor, in care nici o singura data nimic nu se pierde (...) dupa cum exista una - dezintegratoare? - a clipitelor lipsite de consistenta proprie, alungandu-se una pe alta in cautarea unui sens care sa le salveze". Sensul, intrucat e extrinsec curgerii timpului, nu-l poate oferi decat Clipa, care insa foarte rar se dezvaluie ca atare si nu oricui. In schimb, pentru oricine clipitele timpului numarabil pot fi umplute de microclipele potentiale "care din rarele Clipe ale vietii, din Clipa aceea totala isi trage seva". Microclipele acestea sunt momentele - depinde de noi sa nu fie foarte rare - cand in insasi tranzitorialitatea timpului reusim sa adastam in perceperea frumusetii unui peisaj, a unui chip, a unui gest etc. in termenii lui Mihai Sora, care, in paranteza fie spus, doar in aparenta sunt un pic prea tehnici, in realitate ei mizand mai mult pe conotatii decat pe denotat, in termenii acestia spuneam, toata problema nu este de a ne sustrage trecerii timpului, nici tranzitorialitatii presupuse de orice proiect pragmatic orientat spre atingerea de scopuri, ci de a nu pierde "jubilatia fiintarii treptelor care ne conduc intr-acolo, a fiecarei trepte in parte, daca se poate fiecare fiind strictamente unica si de neinlocuit". Curgerea timpului trebuie, asadar, infuzata de orizontul Clipei, orizontala trebuie sa primeasca atingerea verticalei. Pentru aceasta, pe langa atentia operationala tinand de orizontala verbului a face, trebuie sa dezvoltam atentia existentiala, singura capabila sa ne mentina pe verticala verbului a fi. Printr-o astfel de atentie plonjam spre centru, adica spre propria radacina care, in functie de profunzime, nu este doar a noastra, ci la limita poate coincide cu intreg universul, "deschis la randul lui spre indicibilul Tu". intalnirea cu arhiverbul a fi, realizata in plinatatea Clipei, este de asemenea aceea care instituie valorile finale, Adevarul, Binele, Frumosul, Fiinta, cele care constituie adevarata noastra patrie, timpul nefiind decat exilul datorat caderii din a fi.

Tema caderii este pretutindeni prezenta in filosofia lui Mihai Sora, dupa parerea mea, puternic impregnata de spiritualitatea crestina. Partea a doua a cartii analizeaza atat patologia orizontalei timpului, cat si a verticalei Clipei, maladiile detectate fiind distorsiuni ale imperativului habitual aflat sub semnul lui a face si a avea si ale imperativului ontologic al lui a fi. Criteriul functionarii corecte a primului imperativ este corectitudinea, conformarea fara gres a faptei unor prescriptii standard, in timp ce al doilea are drept criteriu exactitatea sau coincidenta instantanee si fara rest cu sine. Maladiile nascute din abaterea de la criteriile mentionate au variante soft, ce-l privesc mai mult pe individ, si variante hard, ale caror implicatii social-politice pot merge pana la totalitarisme sau pana la actuala mentalitate consumista, aplatizanta prin nivelarea majoritatii omenirii. Dupa sfarsitul celor doua totalitarisme, brun si rosu, ce au insangerat secolul XX, aceasta uniformizare supusa tuturor manipularilor constituie marele pericol ce pandeste omenirea inceputului de secol XXI. Nu voi enumera si descrie aici maladiile pentru diagnosticul carora Mihai Sora pune in joc din plin subtilitatea spiritului de finete si rigoarea spiritului de geometrie, din combinatia carora rezulta savoarea tuturor scrierilor sale. Ma voi limita doar sa sugerez ca ar fi interesant de facut o comparatie cu Noica din cele Sase maladii ale spiritului contemporan. Daca pentru filosoful de la Paltinis maladiile provin din anumite carente constitutive spiritului, motiv pentru care puteau avea si virtuti creatoare, la Mihai Sora ele apartin in intregime libertatii umane, adica posibilitatii omului de a spune nu propriei meniri, fie infruntand-o direct, fie ocolind-o. Din aceasta cauza efectele lor sunt doar negative, mergand pana la distrugere sau autodistrugere. In conditiile civilizatiei globale, astfel de pericole au capatat proportii planetare, iar necesitatea unei solutii se impune cu maxima urgenta.

Solutia pe care incearca sa o schiteze partea a treia poate fi concentrata intr-un singur cuvant: trezirea. Conotatiile acestuia sunt multiple, incepand cu trezirea fiecaruia la sine, adica descoperirea persoanei unice si irepetabile care dormiteaza in fiecare individ in parte. "intrebarea care ma roade, spune Mihai Sora, este: cum sa netezesti calea ce ar putea eventual duce la implinirea persoanei umane?" La macroproblema umanitatii legata de aplatizarea prin omogenizare si de domnia impersonala a banului, solutia nu poate fi pentru Mihai Sora una colectiva inainte de a fi una personala. Fiecare trebuie sa-si urmeze imperativul ontologic de a-si implini potentialul sau unic. Numai astfel poate scapa manipularilor de tot felul la care e in permanenta supus si isi poate mentine disponibilitatea "de a descoperi in fiecare semen ce-i iese in cale pe aproapele sau unic si de neinlocuit". Prin dialogul persoanelor astfel trezite s-ar putea ajunge la acea "masa critica" in stare sa incline balanta catre adevaratul a fi, debarasandu-l de toate simulacrele care-l sufoca. Aceasta solutie evident cere timp, motiv pentru care Mai Stiutorul, imboldit de intrebarile mereu incomode ale Tanarului Prieten, admite si o solutie mai pragmatica, constand in rezolvarea treptata a problemelor partiale. Dar si un astfel de demers trebuie sa stea sub semnul unei intelepciuni a implicarii detasate atat cu mintea, cat si cu inima in marile probleme ale omenirii actuale: standardizarea, mizeria materiala a unei mari parti din umanitate, bomba demografica, poluarea naturii s.a. Fiind cat se poate de lucid in fata marilor amenintari la care trebuie sa faca fata omenirea, Mihai Sora ramane un optimist in ceea ce priveste salvarea individului si a umanitatii. Pentru primul exista un temei chiar in modelul ontologic. Raza de valoare nula a sferei indica faptul ca in fiinta noastra cea mai adanca n-am pierdut niciodata legatura cu centrul, de fapt coincidem cu el. Posibilitatea de a ne trezi din iluziile provocate in special de patologia lui a avea spre a regasi bucuria plenara a lui a fi ne este cosubstantiala, n-o putem pierde complet niciodata, desi o astfel de trezire nu e deloc un lucru facil. Ceea ce sustine in schimb credinta in salvarea umanitatii in ansamblul ei este speranta conferita de deschiderea prin implozie a sferei spre Cel cu totul Altul de care da marturie teologia apofatica a unui Pseudo-Dionisie Areopagitul.

increderea acordata de Mihai Sora omului inteles individual si generic este, chiar in conditiile maximei luciditati conferite de constiinta caderii, deplina. Aceasta ma indreptateste sa afirm in chip de concluzie ca, prin filosofia sa, gandirea filosofica si indirect chiar si cea teologica romaneasca dobandesc una dintre cele mai autentice (termenul trebuie luat cu toate intelesurile sale, de prospetime si spontaneitate dezinhibate, de adevar atins prin implicare personala totala, de originalitate sinonima cu profunzimea) expresii a ceea ce se numeste umanism crestin.