Sud-estul european, Orientul și oglindirea lor occidentală

Societatea politică a sud-estului european și percepția Vestului asupra Orientului se recompun treptat în secolul XIX pornind tocmai de la evaluarea simbolică și practică a diferențelor culturale și religioase permanent negociate.

În aprilie 2015, mai precis pe 22 ale lunii, s-au împlinit 100 de ani de la declanșarea marii bătălii de la Gallipoli sau Çanakkale, în denumire turcească, care a produs, în­sumat, aproape o jumătate de milion de vic­time de ambele părți și a avut par­ti­cu­laritatea de a fi poate cea mai globalizată con­fruntare militară din primul război mon­dial, mobilizând efective importante ale trupelor aliate din Australia și Noua Zee­landă. De altfel, împlinirea unui secol de la o confruntare care a marcat cultural și identitar generații întregi ale con­ti­nen­tului austral a fost și declanșatorul unor dezbateri pe tema diferențelor culturale și religioase și a justificării, din această pers­pectivă, a prezenței trupelor ANZAC (Aus­tralian and New Zealand Army Corps) pe un teritoriu atât de îndepărtat, geografic, cultural, religios și politic, cum era penin­sula Gallipoli și, în genere, Imperiul Oto­man pe cale de extincție. Experiențele tră­i­te ale participanților la acea confruntare, păstrate în memoria colectivă și rea­min­ti­te, anual, într-o zi special dedicată (ANZAC Day), fac parte dintr-un proces de in­te­rogare permanentă asupra diferențelor cul­­turale și religioase care pot servi, într-un moment sau altul, ca pretext într-o confruntare de amploare. Într-o mani­fes­tare de o violență fără precedent, războiul a pus față în față comunități și armate, culturi și religii și, mai ales, modalități fundamental diferite de percepere și ges­tionare a acestora.

Secolul XIX și iluzia lui - aceea a unei posibile păci întemeiate pe dialogul cultural și pe toleranța religioasă - au luat sfârșit și în flăcările bătăliei de la Gallipoli, trans­formând în fum speranța unui con­cert european - și, de ce nu, global - iz­vo­rât din ideea coabitării diferitelor comu­ni­tăți culturale și religioase existente în Im­periul Otoman și în toată regiunea sud-es­tului european. Felul cum Occidentul a în­țeles să „rezolve“ problema, împărțind pe hârtie lumea Orientului în musulmani și ortodocși, mutând comunități întregi ca la jocul de table și provocând adânci și ire­parabile dezrădăcinări într-o lume deja fra­gilizată de convulsiile unui imperiu în derivă (semnele erau evidente în ge­no­ci­dul armean din 1915), a fost un semn al inadecvării proiecțiilor politice la un cli­mat cultural și religios tradus prin ames­tecuri eteroclite, dar încă funcționale și care căuta permanent soluții de aco­mo­da­re și ajustare. (E ceea ce arată, pe coor­donate mult mai erudite și bogate, ultimul roman al lui Andrei Cornea, Uimitoarea is­torie a lui Șabbatai Mesia, un regal al pro­zei de calitate, care îmbină fericit o ex­traordinară documentare cu scriitura pli­nă de vervă, umor și mobilitate lexicală.)

Mai toate tinerele state ale sud-estului eu­ropean au trecut prin experiențe si­mi­lare și s-au confruntat cu o problemă spi­noa­să: cum să împaci instrumentul politic al națiunii, proaspăt inventat și croit pe mă­sură în mai toate colțurile Balcanilor, cu marea diversitate a realului cultural și re­li­gios din regiune? Când Ionică Tăutu, un soi de politolog moldovean autodidact al ani­lor ’20 ai secolului XIX, vorbea după 1821 de necesitatea de a crea o știință po­litică întemeiată pe rațiune, el recupera fă­ră în­doială un anumit sens al raționalității car­teziene venite pe traseul sinuos al Ilu­mi­nis­mului oriental, dar vedea în acest pro­­iect și o cale posibilă pentru punerea de acord a concertului cultural pe care con­tem­poranii lui îl percepeau deja atât de acut.

Gândirea politică a epocii, cel puțin în aceas­tă regiune, devine atentă la nevoia de instrumentalizare a spațiului public în be­neficiul unui proiect de reglementare cul­turală și de instituționalizare a unei iden­tități culturale, proiect care va con­tinua și după primul război mondial. Înstăpânirea românească asupra Dobrogei e un bun exemplu în acest sens, unirea de la 1918 fiind percepută de comunitățile locale în primul rând ca o modificare administrativă (trecerea de la funcționarii otomani la cei români) presărată cu dificultăți: o bună parte a populației nu vorbea românește și s-a văzut confruntată cu o dublă schimbare a moravurilor administrative și a limbii de comunicare.

Societatea politică a sud-estului european și percepția Vestului asupra Orientului se recompun treptat în secolul XIX pornind tocmai de la evaluarea simbolică și prac­tică a diferențelor culturale și re­li­gioase permanent negociate, fie prin re­gu­lile coa­bitării, fie, mai frecvent, printr-un reglaj periodic al violenței publice a unei co­mu­nități împotriva alteia, al unei disi­dențe interne împotriva doctrinei do­mi­nan­te etc. Se conturează o identitate afir­mată din ce în ce mai apăsat în violența armelor dublată de violența ideilor, tan­dem con­sacrat de sistemele totalitare ale secolului XX. Chestiunea orientală ocupă în acest context scena internațională și implică mai toate popoarele sud-estului eu­ropean: Principatele române, Grecia, Serbia, viitoarea Bulgarie, toate într-un ra­port complicat față de sfera de influență exercitată din ce în ce mai slab de oto­mani (mai cu seamă începând cu perioada tanzimatului) și din ce în ce mai puternic, folosind argumentul identității religioase ortodoxe, de Imperiul Rus.

În Principate, relația primei generații de autori români cu modelul occidental trece printr-un dublu filtru: pe de o parte, fas­cinație amoroasă și frustrare în raport cu Occidentul, pe de altă parte, o imposibilă și dureroasă respingere, cu rol dorit te­rapeutic, dar nu mai puțin sfâșietor, în ra­port cu moștenirea culturală atât de in­fluentă a Orientului. E vorba de un pro­cedeu vizibil, așa cum remarcă recent mai mulți autori, de autoreinterpretare a sud-estului european prin filtrul instru­men­ta­lizat creat de Lumini. Acestea plasează miș­cările naționale din Balcani sub grila ușor anacronică a unui pretins reviriment al Antichității clasice, cum se vede, de pil­dă, în intepretarea voltairiană a mișcării de independență din Grecia (semnalată de istoricul Jonathan Israel). Voltaire devine în această logică cel mai entuziast avocat al independenței grecești, cu jumătate de secol înainte de reușita ei, fără să aibă cu­noștințe directe asupra chestiunii și apli­când o grilă turcofobă, pe de o parte, trans­istorică, pe de alta, pledând pentru regăsirea vechilor zei ai Antichității.

Modelul politic și cultural ro­mânesc se confruntă cu în­depărtarea conștientă de cons­trucția culturală și po­litică a Orientalului (cu di­verse motive: frână în calea modernizării, anchiloză birocratică, înapoiere), dar tre­buie să asume în același timp profunda și durabila imersiune într-o lume care ani­mă încă și alimentează considerabil ex­pre­sia identitară a spațiului Principatelor.

Intelectualii români ai epocii care evocă stăpânirea limbii grecești pentru a arăta nevoia unei bune deprinderi a limbii fran­ceze sunt aceiași care servesc drept ve­hi­cul de legătură între Orient și Occident, pe linia unei fascinații circumspecte în du­blu sens. Același Ionică Tăutu se trans­formă în vocea românească a Ruinelor lui Volney (autor extrem de cunoscut în re­giune, mai ales prin călătoriile lui în Siria și Egipt întreprinse în 1783 și povestite în volumul Voyage en Syrie et en Egypt, pu­blicat patru ani mai târziu).

Cazul pătrunderii scrierilor lui Volney în cultura română este exemplar, dar nu este izolat. O întreagă rețea de mediere a cul­turii politice este creată deja începând cu a doua jumătate a secolului XVIII, prin in­termediul manualelor de popularizare a fi­losofiei politice occidentale. Există, așa­dar, mai multe etape ale construcției unui model de cultură politică română, care tre­ce, paradoxal, prin refuzul influenței di­rec­te a Orientului, dar continuă să-l frec­venteze prin filtrul orientalist venit, de da­ta aceasta, din Occident. Este soluția de compromis pe care o generație convinsă că modernizarea politică nu poate trece de­cât prin Occident încearcă să o iden­ti­fi­ce, împăcând, măcar parțial, ruptura iden­ti­tară altfel prea adâncă provocată de aban­donul modelului cultural și politic ori­ental.