Teatru pentru poligloți

Ioana Moldovan | 04.08.2015

Pe aceeași temă

Cine refuză să vadă teatru în limba maghiară, germană sau idiș înseamnă că refuză teatrul românesc. Căci istoria teatrului românesc începe în altă limbă.

 

Când Teatrul Maghiar de Stat din Cluj vi­ne în turneu la București, sălile sunt pli­ne. În București trăiesc aproximativ 6.000 de etnici maghiari (potrivit re­cen­să­mân­tu­lui din 2002). Da, cu 6.000 de oameni ai putea face câ­teva săli pline, numai că cei care vin la teatru, chiar și atunci când se joacă în limba maghiară, sunt ma­joritari români. Îi recunoști după poziția nefirească a corpului, cu capul ușor pe spate, urmărind su­pra­ti­tră­rile proiectate în lateral sau deasupra scenei.

Spectatorii pentru care maghiara, ger­ma­na sau idiș sunt limbi străine au toate mo­tivele să vină la teatru. În ultimii doi ani, teatrele de stat cu spectacole în alte limbi decât limba română au cules 6 Premii UNITER din 15 nominalizări. Nu de puține ori cel mai bun spectacol de stagiune au fost desemnate spectacole în limba ma­ghiară: Viktor, avagy a gyermekuralom / Victor sau copiii la putere de Roger Vi­trac, regia Silviu Purcărete, Teatrul Ma­ghiar de Stat Cluj (2013), Strigăte şi şoap­te, montat de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar de Stat Cluj (2011), Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi de Tom Stop­pard, regia Victor Ioan Frunză, Teatrul Ma­­ghiar „Csiky Gergely“ Timişoara (2010), Trei surori de A.P. Cehov, regia Tom­pa Gábor, Teatrul Maghiar de Stat Cluj (2009) etc. Mulți dintre actorii acestor spectacole au fost nominalizați sau chiar au primit pre­miul de cel mai bun actor / ac­triță într-o stagiune; ca să nu mai vorbim de meritul regizorilor și sce­no­gra­filor care lu­crează la aceste spectacole, me­rit re­com­pensat și el.

 

Cine refuză să vadă teatru în lim­ba maghiară, germană sau idiș înseamnă că refuză teatrul ro­mânesc. Căci istoria tea­tru­lui ro­mânesc începe în altă limbă. „Dra­maturgia antică a fost studiată și la Academia Domnească a Țării Românești. În programa din 1707, elaborată cu oca­zia reorganizării acestei instituții de în­vățământ superior, Constantin Brân­co­veanu dispunea ca «dascălul al II-lea» să predea, pe lângă celelalte opere ale li­teraturii grecești, și tragediile lui Sofocle și Euripide. (...) Constantin Brâncoveanu îi orienta pe tinerii ucenici spre cu­noaș­terea acestor opere în care omul apărea în toată complexitatea sa, cu eternele lui probleme, totdeauna capabil să lupte.“1 În­ființată în 1784, Academia Domnească a funcționat în clădirile Mănăstirii Sf. Sa­va, fiind un important centru de cultură și limbă greacă.

Limba greacă era la modă nu numai din cauza regimului fanariot, ci și datorită sosirii în Țara Românească a unui număr consistent de revoluționari greci. Revoltele împotriva Imperiului Otoman se în­mul­țesc în ultimele trei decenii ale secolului XVIII. Mulți greci sunt obligați să aleagă exilul. Țările Române sunt o soluție sal­va­toare de moment pentru un număr dintre ei. De aici, ei continuă lupta de eliberare de sub dominația otomană: aflați la sute de kilometri distanță de patrie, grecii și-au menținut viu spiritul revoluționar prin a doua cea mai importantă instituție inventată de ei – teatrul. Acești revoluționari greci au căutat să înființeze la București un teatru în limba elenă. Aici se jucau pie­se patriotice – din re­per­toriul clasic – a căror me­nire era să educe tânăra ge­nerație ajunsă la maturitate departe de Grecia natală. Actorii erau elevi en­tu­zi­aști, înscriși la școala elenă, care funcționa în București. Tinerii români care studiau la aceeași școală, impresionați de ra­pi­di­tatea cu care colegii greci au reușit să pu­nă pe picioare un teatru, s-au hotărât să-i imite și să ridice și ei un teatru care, în opinia lor, era o instituție „de cea mai ma­re necesitate pentru o națiune“2.

„Revoluția lui Tudor Vladimirescu, care dete națiunii române drepturile ei stră­mo­șești, o datorăm însuflețirii culese din teatru.“3 Teatrul începea să devină o ins­ti­tuție obligatorie în procesul de construcție a națiunii române. Nu era o idee originală – romanticii germani au crezut în puterea teatrului de a crea sentimentul necesar uni­ficării teritorial-politice –, dar era un mecanism care își dovedea eficacitatea și pentru Țările Române.http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1324/Desene_Perjo/desen%20ioana.jpg

Primul teatru adevărat – sau, mai bine zis, prima clădire destinată teatrului – a fost ridicată însă la Oravița, parte – atunci - a Imperiului Habsburgic, între 1816–1817. Clădirea în stil baroc este copia fidelă a Teatrului Burgtheater din Viena. Instituția n-a fost însă deloc românescă. Teatrul tre­buia să satisfacă nevoile culturale ale unei elite străine, detașată de la Viena (oraș cu o puternică tradiție teatrală începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea) sau din Im­periu. De ce tocmai la Oravița? Pentru că orașul se afla în centrul unei zone miniere bogate, exploatată încă din vremea ro­ma­nilor și care interesa și administrația im­perială habsburgă, instaurată aici înce­pând cu 1718.

 

Aici au jucat trupe de teatru ve­nite din Imperiu și din spa­țiul german. Odată ajunse la Ora­vița, companiile căutau să-și pre­lungească angajamentele, co­interesând micile elite locale, de-o par­te și de alta a Carpaților. Lipsa sălilor de spectacol n-a fost niciodată un im­pe­di­ment pentru teatru, cu atât mai puțin în Țările Române. Astfel că aceste trupe străine – profesioniste sau semi­profe­sio­niste – au reușit să-și facă un renume și să-și câștige existența relativ ușor, nee­xis­tând o tradiție și o cultură teatrală au­tohtonă. Ele erau preferate de elita con­du­cătoare și erau remunerate cu sume im­por­tante, discriminând și discreditând com­paniile locale românești care se înfiin­ța­seră și încercau să supraviețuiască. Situ­a­ția este foarte bine surprinsă de Costache Caragiali (unchiul lui I.L. Caragiale), unul dintre primii noștri dramaturgi și im­por­tant animator de teatru. A scris teatru în limba română, încercând să contribuie la realizarea unui repertoriu românesc ori­gi­nal. În comedia O repetiție moldove­neas­că sau Noi și iar noi (1844), Caragiali pre­zintă cu umor o mică trupă românească de teatru care încearcă să repete în sala de spectacol, în dimineața de dinaintea pre­mierei. Trupele românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea erau con­si­derate mult sub valoarea trupelor străine stabilite temporar la noi. Caragiali explică însă că situația este tributară condițiilor improprii în care se repetau spectacolele românești, a monopolului asupra spațiilor propice teatrului, care aparțineau aproape în exclusivitate străinilor. De aceea se juca în germană, maghiară, în italiană, în franceză - și nimeni nu considera că ar fi trebuit să fie altfel, ca și cum limba stră­i­nă ar fi fost garantul valorii. De multe ori, publicul românesc nici nu înțelegea ce se întâmplă pe scenă, iar spectacolul de tea­tru era, pentru cei mai mulți dintre pri­vitori, doar un eveniment monden la care era necesar să participi, să fii văzut. Tea­trul era o modă, o chestiune de statut. To­tul era străin: actorii, dramaturgii, per­so­najele, limba, situațiile, contextul. Și to­tuși, acesta era teatrul românesc, tea­trul care se juca în Țările Române pentru un public privilegiat (aristocrat, mix, format din funcționari sau reprezentanți străini, elite locale).

 

Teatrul Barașeum înseamnă tea­tru evreiesc de revistă. Ba­ra­șe­um vine de la numele lui Iuliu Barasch (1815-1863). Medic, for­mat la Berlin și Leipzig, dr. Ba­rasch cumpără un teren în București, în cartierul evreiesc, care atunci se întindea pe malul stâng al Dâmboviței (având ca ax central Calea Văcărești și începutul Căii Dudești). Achiziționat cu gândul să ridice o clinică, terenul va sfârși prin a găzdui o casă de cultură: Sala Barașeum. Teatrul Evreiesc de Stat (TES) funcționează azi la aceeaşi adresă; funcționează simbolic. Du­pă căderile masive de zăpadă din ianuarie 2014, acoperișul clădirii s-a surpat, apa intrând până la subsol și distrugând ins­talația electrică și decorurile depozitate. Spectacolele au fost mutate la Teatrul de Comedie, mai în centru. Și poate nu e chiar așa de rău, pentru o scurtă perioadă de timp (Primăria Capitalei a estimat du­rata lucrărilor de reparație la 18 luni). Cu puțin optimism, am putea numi mutarea o bună strategie de marketing: dacă nu veniți la TES, vine TES la voi! – exact în Centrul Vechi, unde noaptea străzile mici și aglomerate aduc cu ceea ce cartierul evreiesc al Bucureștiului trebuie să fi fost cu 100 de ani în urmă. În perioada in­ter­be­lică, evreii reprezentau 11% din po­pu­lația Bucureștiului, iar cartierul evreiesc avea o suprafață comparabilă cu cea a Parcului Cișmigiu.

TES este un teatru pentru toată lumea, deși unele spectacole au traducere la cas­că. Se joacă în limba română, dar se joacă și în idiș. E drept că ceva autentic se pier­de când nu vezi un spectacol TES la el aca­să, în clădirea sa monument istoric, dar ar fi și mai mare pierderea dacă acest tea­tru n-ar exista deloc doar pentru că vreun funcționar birocrat de primărie, obligat să facă economii, ar considera că TES și ce­lelalte teatre cu profil asemănător sunt relicve ale unor vremuri de mult apuse.

Existența acestor teatre este rezultatul istoriei, uneori falimentare (vezi imperiul habsburg, dualismul austro-ungar), alte­ori nedrepte și dramatice. Din punct de vedere cultural însă, existența lor este un izvor de cunoaștere și de bogăție, căci fie­care dintre aceste teatre are un alt ori­zont, iar sursele de inspirație nu sunt ni­cio­dată aceleași. //

 

 

Note

 

1. Elena Grigoriu, Zorii teatrului cult în Țara Românească, Ed. Albatros, București, 1983, p. 14.

2. Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi, Ed. Minerva, București, 1981, p. 141

3. Ibidem.

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22