Transparenta puterii - puterea cetateanului

STEJAREL OLARU*

Eu, reclamantul

Vreo 15-20 de oameni din Sudul, Centrul si Estul Europei, inclusiv din România, au fost adunati laolalta de catre Institutul Goethe din Bucuresti, care a avut inspiratia sa organizeze o dezbatere intitulata Transparenta puterii - puterea cetateanului. Acestora li s-au alaturat alte cateva zeci care, în sala de conferinte a Colegiului Noua Europa, au avut curiozitatea sa-i asculte si apoi sa comenteze subiectele care i-au strâns în acelasi loc pret de doua zile si care au avut un singur numitor comun: dreptul la informatie al cetateanului.

Pentru ca traiesc la intensitate maxima tranzitia, s-a întâmplat sa am câte ceva de povestit despre acest drept de care uneori ma agat cu disperare. Ca orice român obisnuit, umarul meu a împins multe usi impozante ale institutiilor statului, am raspuns de nenumarate ori gardienilor, jandarmilor sau portarilor care ma întrebau: "Unde mergeti? Asteptati sa primesc o confirmare de la sefu’", iar semnatura mea s-a asternut la finalul atâtor cereri, încât, daca le-as pune cap la cap, s-ar forma o îngusta carare alba ce ar tine din Piata Universitatii pâna în Piata Romana.

Evident, multe dintre raspunsurile primite au fost cel putin bizare. De exemplu, atunci când am cerut accesul la Raportul Comisiei parlamentare care a investigat evenimentele din decembrie 1989, am fost refuzat de un functionar de la Senat. Am întrebat daca documentul, citit în plenul Parlamentului cu ani în urma, a devenit între timp secret. "Nu, a raspuns cu seninatate functionarul, nu e secret, dar nu e public". O alta îndrazneala: sa solicit Sinodului BOR accesul în arhiva sa. Cererea întrecuse limita cuvenita, eram chiar obraznic, iar raspunsul a fost pe masura: nu se poate!

Naiv, mi-am spus ca Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public este o lege a cetateanului, un instrument cu care ma pot apara. Astfel, având încredere în lege, am mers în instanta, ajungând la un moment dat sa jonglez cu patru procese, toate de aceeasi natura. Ma întrebam atunci daca nu cumva în mine se afla captiv un suflet de procesoman, care da în judecata pe cineva ori de câte ori crede ca se simte nedreptatit. M-am lecuit destul de usor însa pentru ca procesele au reprezentat tot atâtea esecuri. De exemplu, cel cu Sinodul a fost pierdut pentru ca Biserica Ortodoxa Româna spune ca este autonoma, adica face ce vrea cu cererile noastre, fara sa raspunda în fata nimanui. Cel cu Senatul a fost pierdut si el, iar în timpul procesului avocatul partii adverse ma tragea de mâna pe culoarele tribunalului: "Cum îti permiti, domnule, sa ne dai în judecata? Noi suntem Senatul României, domnule, n-ai nici o sansa...". Pâna la urma, am primit un telefon chiar înaintea verdictului, fiind invitat la sediul Senatului pentru a putea studia documentul.

Celelalte doua procese au fost intentate Serviciului Român de Informatii. Eu, reclamantul, si pârâtul SRI ne-am înfruntat pentru prima data în toamna anului 2003. În cererea initiala, înregistrata la Biroul de relatii cu publicul al SRI în luna septembrie a acelui an, doream ca institutia sa-mi comunice câte persoane au fost îndepartate din SRI începând cu anul 1992 si pâna la acea data pe criteriul apartenentei la structurile statului totalitar comunist, persoane care au participat la actiuni cu caracter de politie politica. Cererea mi se parea îndreptatita, pentru ca Legea nr. 14/1992, care priveste organizarea si functionarea SRI, afirma ca nu pot activa în acest serviciu de informatii persoane care au facut parte din fosta Securitate si au comis abuzuri sau fapte îndreptate împotriva drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Raspunsul a venit repede si m-a trimis la CNSAS, "singura institutie abilitata sa stabileasca cine anume a facut politie politica", iar la insistentele celei de-a doua cereri SRI a fost un pic mai sincer, afirmând ca nu poate da curs petitiei, informatiile fiind clasificate.

Astfel a început procesul care s-a terminat destul de repede si la initiativa mea pentru ca, la sfârsitul lui noiembrie 2003, instanta lua act de renuntarea la judecata formulata de reclamant. Fara sa fiu asistat de un avocat, simtisem ca urma sa pierd procesul, iar renuntarea la judecata parea singura solutie onorabila prin intermediul careia sa-mi pregatesc revenirea cu un alt proces, de aceasta data mai bine pregatit. Acesta a avut loc imediat, iar motivul a fost similar: SRI refuza sa-mi comunice numarul persoanelor care au lucrat în Securitate si care au fost angajate în SRI, aceste date, se afirma, fiind de interes pentru securitatea nationala. Dupa întâmpinari, cereri de probatiune si un interogatoriu care mi s-a luat în fata completului de judecata la cererea SRI, oricât s-a straduit avocata mea sa demonstreze ca numarul securistilor care lucreaza în SRI este o informatie de interes public, nu clasificata, tribunalul compus din Cristina Dumitru, presedinte, si Georgeta Zanfir, grefiera, nu s-a lasat înduplecat, considerând ca cererea mea este neîntemeiata si satisfacerea ei ar putea afecta siguranta nationala a României. Astfel, aventura mea prin tribunalele Capitalei, având în mâna o copie a Legii 544/2001, se termina în vara anului 2004. Pentru mine "transparenta puterii" nu exista, iar "puterea cetateanului" era prea slabita.

*Stejarel Olaru este director executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania.

CRISTIAN PIRVULESCU*

Accesul la dosare si statul de drept

In calitate de presedinte al Asociatiei Pro Democratia, am participat la batalia juridica pentru Legea accesului la informatii publice, care a avut loc in anul 2001. Pentru cei care nu stiu sau nu-si amintesc exact, in 2001, batalia a fost generata de Legea accesului la informatiile clasificate. Atunci, proaspatul guvern Nastase a introdus relativ rapid in parlament un proiect de lege, elaborat de guvernul precedent, privind informatiile clasificate. Ideea era ca integrarea in NATO, care devenise prioritara, cerea o noua lege a informatiilor secrete. Legea respectiva, care de fapt ingreuna accesul la informatii in general, a creat o contrareactie civica, si aceasta a luat ulterior forma Legii accesului la informatii publice. Din nefericire, legea a fost rezultatul unui compromis politic destul de mare. Pe de o parte, a existat un proiect de lege al deputatei Mona Musca, reprezentanta Partidului National Liberal, pe de alta parte, un contraproiect al ministrului Informatiilor din acea perioada, Vasile Dancu. Rolul organizatiilor nonguvernamentale era acela de a reconcilia cele doua proiecte. S-a ajuns la o formula nefericita, in care accesul la informatiile publice este, de fapt, limitat. Ne bucuram ca avem acces la informatiile publice in Romania, este un progres fata de situatia de dinainte de 2001, dar trebuie sa fim prudenti. Informatiile publice sunt definite intr-o maniera restrictiva: spre exemplu, informatiile privind calitatea apei in Romania nu sunt informatii publice, deci nu avem accesul la ele. Mai mult decat atat, autoritatile locale pot profita de Legea accesului la informatii publice pentru a ingreuna accesul jurnalistilor sau al cetatenilor. Un exemplu este situatia unui fost consilier local din judetul Sibiu, care a cerut acces la informatiile publice privind bugetul comunei. Consiliul local a hotarat ca are dreptul, numai ca are si obligatia de a plati xerocopiile, iar pretul xerocopiilor era de aproximativ un euro pe pagina, ceea ce facea imposibil accesul la informatia respectiva. Cetateanul despre care discutam, desi a avut o aparare din partea APHADOR-CH si a celorlalte organizatii nonguvernamentale de drepturi ale omului, nu a putut sa convinga justitia ca era vorba de un pret incorect, desi acest lucru este de domeniul evidentei. Situatia se poate repeta. Deci accesul la informatii publice se reduce in Romania, din pacate, doar la acele informatii care se refera la institutiile publice, si nu la serviciile publice.

Accesul la propriul dosar si siguranta nationala

Legea accesului la informatiile publice, chiar daca produce consecinte pozitive in ceea ce priveste transparenta institutiilor publice, nu asigura in nici un fel accesul la propriul dosar sau accesul la dosarele secrete. Noi propunem modificarea Legii accesului la informatii publice si am contribuit, de asemenea, la modificarea prin ordonanta de urgenta a Legii accesului la propriul dosar. Cand am inceput acest efort, n-aveam sperante foarte mari ca o sa reusim sa modificam Legea accesului la propriul dosar, mai ales s-o transformam intr-o lege care sa asigure in mod real accesul la propriul dosar. Acum am reusit acest lucru, datorita conjuncturilor politice si mediatice, dar eu nu sunt dintre cei fericiti de formula actuala a ordonantei de urgenta privind modificarea Legii CNSAS. Din pacate, accesul la arhive este limitat in Romania de Legea sigurantei nationale. Sa luam un exemplu concret, cel al dosarelor pe care SRI le-a pus la dispozitia CNSAS intr-un an de zile. Din aproximativ 1.500.000 de dosare, cate lasa SRI sa se inteleaga ca ar fi avut in depozite, cam 110.000 au fost declarate dosare de siguranta nationala de catre o comisie mixta CNSAS-SRI. Pe ce criteriu au fost declarate aceste dosare de siguranta nationala? Pe criteriile Securitatii comuniste, si nu in functie de noua perspectiva asupra sigurantei nationale. Marea problema pe care o avem in Romania si in alte tari din Estul Europei este aceea ca, fiind succesoare ale Securitatii, serviciile de informatii incearca, pe de o parte, sa protejeze informatia, pe de alta parte, declara ca institutiile pe care le continua au aparat interesul public. Nu este cazul Securitatii, nu este cazul nici unei politii politice in general: din punctul meu de vedere, nu exista nici un fel de demonstratie ca Securitatea a fost altceva decat garda pretoriana a Partidului Comunist Roman. Mai mult decat atat, in Romania, spre deosebire de celelalte tari est-europene, Partidul Comunist era, prin Constitutie, unica forta conducatoare din tara. In aceasta calitate, confuzia dintre Partidul Comunist si stat se realiza, deci interesul Partidului Comunist devenea in mod automat interes national, iar Securitatea nu apara decat acest interes.

Transparenta deciziilor juridice si politice

Pentru a construi un stat de drept mi se pare esentiala asigurarea transparentei, in primul rand in ceea ce priveste decizia juridica si politica. Din pacate, aceasta transparenta lipseste in Romania. Suntem in momentul de fata in plin proces de reforma a justitiei. Constatam ca aceasta reforma se impiedica, pe de o parte, de reactia partidelor parlamentare, pe de alta parte, de reactia magistratilor insisi. Va dau un exemple concrete: in urma cu doua luni, ordonanta privind crearea DNA fost respinsa de Senatul Romaniei. Doar interventia UE, prin vocile mai multor reprezentati ai sai, inclusiv a lui Olli Rehn, comisarul pentru Extindere, si a lui Franco Frattini, comisarul pentru Justitie, a facut sa se ajunga la un compromis al partidelor politice, care a limitat atributiile DNA. Procurorii DNA au fost atentionati ca regula jocului in aceasta tara este stabilita de partide si de politicieni, nu de opinia publica. Ganditi-va ca era in plina desfasurare ancheta privind cativa politicieni, printre care si Adrian Nastase. Daca v-ati pune in locul unor procurori tineri, cum sunt cei de la DNA, ce concluzie ati trage? Aveti libertatea de a face orice sau trebuie sa va raportati in mod realist la conditiile politice din Romania ? Sper ca procurorii sa fi tras o concluzie optimista. Eu insa sunt mai degraba pesimist si mi se pare ca deja DNA a fost stopat. Pe de alta parte, vorbeam de magistrati. Cateva mii de judecatori si cateva sute procurori au semnat o scrisoare de protest, cerand Curtii Constitutionale sa se pronunte in legatura cu declaratii ale presedintelui Basescu privind coruptia din Justitie. In Romania, coruptia din Justitie e un fapt sociologic, o perceptie: aproape 80% dintre romani considera ca Justitia este corupta. A considera aceasta o calomnie mi se pare putin curios. Dar mai grav mi se pare ca magistratii romani au incalcat Statutul magistratilor, modificat in urma cu un an de zile, care, la articolul 4, prevedea foarte clar ca magistratilor, procurori sau judecatori, le este interzisa politica: nu numai politica partizana - apartenenta Eu nu pot sa fiu usor convins ca atacul impotriva presedintelui Romaniei nu are continut politic.

Lustratia in politica, in justitie si in invatamantul universitar

Avem nevoie de lustratie, altfel spus, de eradicarea complicitatilor care exista intre reprezentantii vechiului regim si cei ai noului regim, in trei domenii importante: in. Nu vom avea un invatamant universitar sanatos daca secretarii de partid sunt decani, secretari stiintifici sau rectori ai universitatilor noastre. Cum putem vorbi despre un invatamant universitar obiectiv, cum putem vorbi, spre exemplu, despre o cercetare obiectiva a dosarelor, daca dosarele se refera la inclusiv persoanele care exercita atributii atat de importante? Asta ne spune si despre complicitatea din invatamantul universitar romanesc, pentru ca, asa cum stiti, decanii, secretarii stiintifici, rectorii si prorectorii sunt alesi de senate, iar reprezentantii senatelor sunt alesi de catre ansamblul profesorilor dintr-o facultate.

In ceea ce priveste justitia, exista un caz cunoscut: o judecatoare relativ tanara - are doar 45 de ani -, in primii ani de cariera, a informat Securitatea in calitate de consilier juridic. Astazi este membra a Consiliului Superior al Magistraturii, reprezinta Tribunalul din Mehedinti. Aceasta doamna a fost informatoare. CNSAS i-a dat certificat de buna purtare, altfel spus, n-a facut politie politica. Intr-un an de zile, cat a dat informari, a facut 57 de rapoarte despre colegii ei de serviciu. Documentele exista, dar CSM a refuzat sa judece cazul acestei tinere judecatoare. Sa ajungi presedinta de tribunal judetean la 45 de ani este deja o performanta. In Romania magistratii raman in functie pana la 70 de ani, desi cetatenii obisnuiti sunt pensionati la 62 de ani. Este o inechitate care se face in virtutea asa-zisei lipse de personal calificat pentru ocuparea pozitiilor de procuror si magistrat. Realitatea este insa alta, si abia actuala lege a CNSAS va permite cat de cat rezolvarea problemei. Multi dintre procurorii si judecatorii care sunt in functie au colaborat cu Securitatea, pentru ca aveau obligatia de serviciu de a colabora cu Securitatea.

Criza autoritatii publice

Avem nevoie de un sistem legislativ care sa asigure accesul la aceste informatii si care sa permita, in ultima instanta, societatii romanesti sa-si recapete increderea in institutiile statului. Asistam in Romania, poate mai mult decat in tarile vecine, care au trecut prin experiente asemanatoare, la o criza a autoritatii publice, care se bazeaza si pe lipsa de transparenta. Or, lipsa de transparenta se refera atat la trecut, cat si la prezent, pentru ca nici Legea accesului la informatii publice, nici Legea accesului la propriul dosar nu ne satisfac. In plus, majoritatea arhivelor interesante nu sunt publice: arhiva de la Ministerul Apararii, cea a Ministerului Justitiei nu sunt accesibile in momentul de fata nici cercetatorilor, nici jurnalistilor.

Iata de ce am avut dificultati in construirea statului de drept in Romania. Fara politicieni, judecatori si universitari care nu pot fi santajati, nu putem construi nici o societate normala, nici un stat de drept. Nu legile lipsesc in Romania, nu cadrul constitutional, ci o actiune coerenta in ceea ce priveste constructia reala a statului de drept. Experienta arata ca, oricare ar fi culoarea politica a guvernantilor, acestia reactioneaza doar la presiuni. In masura in care aceste presiuni sunt constante si se bazeaza pe un sprijin popular si pe o actiune mediatizata, ele pot reusi.

*Cristian Pirvulescu este decanul Facultatii de Stiinte Politice din cadrul SNSPA si presedintele Asociatiei Pro Democratia.

SVETLANA PALICI*

Inca ne mai controleaza destinul

Serbia, singura tara postcomunista care nu are acces la dosarele secrete si nici o lege in acest sens

Intr-una din zilele revolutiei romane din decembrie 1989, un jurnalis sarb, care traise in Bucuresti in ultimii cinci ani, a primit o vizita neasteptata. Intr-o noapte, un barbat a batut la usa lui, strigand si cerandu-i sa deschida. Jurnalistul a fost foarte surprins. Stia ca nu are rude in Bucuresti si, de asemenea, nu cunostea pe nimeni care sa vorbeasca sarbeste atat de bine.

Ii era teama, dar a deschis usa. In fata lui se aflau un barbat, o femeie si o fetita. Barbatul l-a imbratisat pe jurnalist si i-a spus: "Nu ma cunosti, dar eu stiu totul despre tine. Am lucrat pentru Securitate si te-am urmarit pe parcursul ultimilor cinci ani. Te rog sa ma ierti si sa ne ajuti pe mine si familia mea. Nu ti-am facut nici un rau. Doar am informat autoritatile despre activitatile tale."

In Serbia, nu s-a inregistrat niciodata un astfel de eveniment. Nu a existat "imbratisare" sau iertare. Am avut si noi o revolutie democratica, pe 5 octombrie 2000, dar nimeni din Serbia nu stie si probabil ca nici nu va sti vreodata de cine a fost urmarit, cine a informat autoritatile si a scris rapoarte in legatura cu persoana sa.

Serbia este singura tara postcomunista care nu are acces la dosarele secrete si nici o lege in acest sens. Una dintre promisiunile noului guvern democratic, inainte de a veni la putere, a fost deschiderea dosarelor secrete. Dar, in primele patru luni de guvernare, in loc sa fie deschise, dosarele secrete au fost arse, iar o parte au fost copiate, in secret, pe suport electronic.

Dosare sub cheie

De ce s-a intamplat lucrul acesta? Una dintre teorii este aceea ca anumite persoane, care sunt acum la putere, au lucrat pentru serviciile secrete. Daca dosarele lor ar fi fost deschise, acei oameni ar fi fost compromisi. Astfel incat au oprit derularea intregului proces, din interes personal.

Cealalta teorie este ca noul guvern a avut in trecut si inca mai are legaturi cu persoane care ocupa pozitii importante in cadrul serviciilor secrete. Acestia i-au ajutat sa ajunga la putere, astfel ca, acum, ei sunt obligati sa-i protejeze.

Oricare ar fi motivul, in Serbia nici oamenii simpli, dar nici istoricii sau cercetatorii stiintifici nu au acces la dosarele secrete. A existat o tentativa de deschidere a dosarelor: in 2001, la un an de la schimbarile democratice, guvernul condus de Zoran Djindjici (premierul care a fost ulterior ucis) a decis sa permita accesul la dosare. Nu s-a dat o lege, ci o simpla hotarare de guvern. Aceasta permitea accesul tuturor la dosarele politiei secrete, dar, numai dupa cinci zile, oficilitatile s-au razgandit, spunand: "Numai anumite persoane isi pot vedea dosarele, nu toata lumea. Trebuie sa faceti o cerere. Va puteti cere dosarul la sediul politiei, il vedeti, apoi il returnati."

Cativa ziaristi au fost sa-si vada dosarele, dar nu au gasit nimic interesant. Acelasi lucru s-a intamplat si cu membrii Otpor, miscarea de rezistenta a studentilor sarbi. Iata ce a declarat un membru Otpor dupa ce si-a vazut dosarul: "Impresia mea este ca dosarele sunt incomplete, lipsesc multe lucruri. Dosarul meu e tiparit pe o hartie foarte noua, ceea ce mi se pare straniu. Cam 30% din faptele prezentate sunt total eronate, inclusiv numele scolii elementare pe care am frecventat-o sau numarul copiilor din familia mea. Mi-am dat seama ca nu e nimic important acolo. Nu inteleg ce anume era asa de important pentru ei in acele rapoarte. M-am gandit ca, poate, toti membrii Otpor era etichetati drept extremisti. De asemenea, e foarte evident ca cineva a extras anumite documente care, eventual, ar fi putut prezenta interes. Analizele lor sunt de o foarte proasta calitate. Nici nu ar fi putut trage concluziile corecte daca s-au bazat pe astfel de lucruri facute de mantuiala. Nu exista nici corespondenta electronica, pe care noi am folosit-o cel mai des. Unde sunt toate aceste documente?".

In total, aproximativ 8.000 de persoane au fost interesate sa-si vada dosarele, dar numai 500 dintre acestea au primit acceptul din partea serviciilor secrete. Dintre acestea, 350 s-au dus efectiv sa-si vada dosarele si toti au ajuns la aceeasi concluzie cu cea a membrilor Otpor. In Serbia, inca nu se cunoaste numarul exact al persoanelor care au dosare; se zvoneste ca politia secreta ar detine intre cateva mii si patru sute de mii de dosare.

O societate divizata

Pe langa oamenii simpli, cercetatorii si istoricii intampina si ei probleme legate de accesul la dosare. De fiecare data cand fac apel la autoritati si cer permisiunea sa intreprinda cercetari, li se spune ca accesul la anumite dosare este interzis, deoarece nu exista o hotarare guvernamentala care sa stearga eticheta de "top secret" de pe dosarele respective. Acelasi lucru este valabil si pentru dosarele politiei si armatei. Intre timp, armata si politia fac tot ce le sta in putinta pentru a clasifica fiecare dosar ca "top secret". In Serbia, nu exista obiceiul de a face publice dosarele dupa o anumita perioada de timp pentru a le privi dintr-o perspectiva istorica. Cu aceasta smecherie a benzii rosii, au reusit sa impiedice accesul la toate dosarele, chiar si la cele mai vechi.

De aceea, opinia publica din Serbia nu stie foarte multe despre evenimentele de dupa cel de-al doilea razboi mondial, ci doar ceea ce se spune in sursele oficiale. Si astfel ajungem la principala problema cu care se confrunta societatea sarba: suntem o societate divizata. Avem tabere vechi, alcatuite din cei care au fost adversari in timpul celui de-al doilea razboi mondial, si tabere noi, care fac parte din istoria recenta a tarii, alcatuite din adversarii din timpul regimului Milosevici. Din acest motiv, politia si armata sunt inca institutii ideologice, fiind folosite in scopuri politice.

Acest lucru se observa foarte des in Belgrad. Din cauza ca nu avem acces la dosarele secrete, informatiile, uneori adevarate, alteori false - nu se stie niciodata -, sunt folosite in confruntarile politice. Aproape in fiecare luna exista dezvaluiri legate de asa numitele "legaturi sentimentale". Reteta e simpla. Cineva care are acces la dosare sau care poate supraveghea convorbirile telefonice ofera tabloidelor de mare tiraj informatii provenind din asa-zisele surse secrete de incredere.

Vocea partidelor

Care este opinia partidelor politice din Serbia in legatura cu accesul la dosarele secrete? Purtatorul de cuvant al Partidului Democrat Sarb, formatiunea prim-ministrului Vojislav Kostunica, a declarat: "Suntem pentru deschiderea dosarelor, dar nu a tuturor acestora. Trebuie sa existe o limita: securitatea nationala. (Nimeni nu spune, insa, ce inseamna, de fapt, securitate nationala.) Sincer sa fiu, cred ca o mare parte a dosarelor secrete au fost distruse in timpul bombardamentelor NATO si in prima luna care a urmat revolutiei democratice din 5 octombrie. Sunt sigur ca o parte au fost distruse de politicienii democrati - dar care, cu siguranta, nu erau membri ai partidului nostru - pentru a ascunde faptul ca lucrau pentru serviciile secrete."

Astazi, Partidul Socialist Sarb, al carui presedinte a fost Slobodan Milosevici, este si el pentru deschiderea dosarelor. Ei spun ca nu au nimic de ascuns: "Am fi incantati, deoarece s-ar vedea foarte clar cine lucreaza pentru serviciile secrete", a afirmat unul dintre membrii partidului socialist.

Reprezentanti ai Partidului Democrat, condus de Boris Tadici, actualul presedinte al Serbiei, afirma ca sunt de acord cu accesul la dosare, dar, mai intai, vor sa-i supuna efectelor lustratiei pe toti cei care, facand parte din serviciile secrete, au lucrat pentru Milosevici si se regasesc, in continuare, in guvernul permierului Kostunica.

Numai membrii Partidului Radical al lui Vojislav Seselj, care se afla acum la Haga, au spus ca subiectul nu ii intereseaza. Ei sunt convinsi ca in acele dosare nu se gaseste nimic incriminatoriu la adresa lor si afirma ca nu au avut si nici nu au vreo legatura cu serviciile secrete. Totusi, este singurul partid despre care se crede ca a fost infiintat de seviciile secrete.

Un pas important pentru societatea sarba

In cele din urma, nimeni nu stie ceva sigur. De ce noi, ca societate, nu putem da piept cu trecutul? De ce nu putem sti ce s-a intamplat dupa ce de-al doilea razboi mondial? Nu putem infrunta evenimentele, crimele si pierderile suferite in cele patru razboaie pierdute in perioada 1991-1999. Noi, ca societate, nu-i putem infrunta pe cei raspunzatori pentru crimele de pe strazile Belgradului, inclusiv pentru asasinarea premierului Zoran Djindjici. Acesta sa fie motivul principal? Sau poate ca nu am facut ceea ce trebuia in octombrie 2000. Baietii rai se afla inca printre noi si ne controleaza destinele. Nu au sarcini precise, dar sunt aici, stau linistiti si asteapta momentul potrivit pentru a actiona.

Adoptarea legii si permiterea accesului la dosare reprezinta modalitatea prin care le putem lua puterea. Si, mai presus de orice, de a le vedea chipurile. De asemenea, avem nevoie de o lege care sa le interzica participarea la viata politica pentru o perioada de cel putin 10 ani.

Acum, la sase ani dupa schimbarile democratice din Serbia, singura noastra sansa sunt politicienii din Uniunea Europeana. Numai ei au puterea de a obliga guvernul sarb sa voteze aceasta lege. Cred ca acest lucru ar trebui sa se intample cat mai repede. Cel mai popular partid in Serbia este Partidul Radical care, dupa cum am spus mai devreme, se pare ca a fost fondat de catre serviciile secrete. Deja am pierdut un prim ministru democrat. Autorii asasinatului au facut parte din fortele de politie ale serviciilor secrete. Dar acestia sunt cei mai putin importanti, traficanti de droguri si simpli executanti ai crimelor, care se afla acum in inchisoare. Cine si unde sunt creierele care s-au aflat in spatele lor? Pur si simplu avem nevoie de aceste raspunsuri.

Legea liberului acces la dosare este un pas important pe care societatea sarba trebuie sa-l faca pentru a trece examenul maturitatii.

* Svetlana Palici este editor la cotidianul Blic din Belgrad.

(Traducere de Cristina Spatarelu)

IVAN ZVONIMIR CICAK*

Rolul media in prevenirea crimelor de razboi

Cazul fostei Iugoslavii

Moartea lui Slobodan Milosevici nu simbolizeaza numai sfarsitul unui om si al unui regim bolnav si criminal. Moartea lui Milosevici, el insusi un simbol al acelui regim, reprezinta sfarsitul unui epoci, cea comunista, in care nationalismul extrem era doar un mijloc de a ramane la putere. In ciuda faptului ca a fost ales prin alegeri democratice, Milosevici a condus prin metode care nu erau nici democratice, nici transparente. Tribunalul pentru fosta Iugoslavie, infiintat ad-hoc, a fost cel ce a indepartat masca in spatele careia s-a ascuns sistemul criminal de guvernare al lui Milosevici. Unul dintre motivele pentru care el a reusit sa conduca in acest mod a fost lipsa de transparenta a puterii si absenta unei opozitii din partea mass-media. Ca sa fiu mai clar, cred ca sistemul instaurat in Croatia de Franjo Tudjman este asemanator, chiar daca nu identic cu cel al lui Milosevici. Ceea ce aveau in comun cele doua sisteme era un sentiment de ura fata de valorile democratiei, fata de opozitie si de independenta mass-media. Cu alte cuvinte, se dorea ca presa sa fie una docila. Iar mass-media, in special cele electronice, au incercat sa fie cat se poate de obediente. Ele au inaugurat chiar un limbaj al urii. In toate statele fostei Iugoslavii exista un slogan binecunoscut, care spune ca razboiul din Iugoslavia nu a inceput printr-un schimb de focuri, ci printr-un schimb de cuvinte. Iar acesta a distrus nu doar identitatea spirituala a indivizilor, ci si pe cea a unor intregi comunitati. Inca se fac simtite consecintele acestui "razboi": nu doar in distrugerea de familii si vieti omenesti, dar si in cresterea dramatica a ratei sinuciderilor (9.800 in 10 ani, la o populatie de 4 milioane de locuitori). Si toate au fost posibile din cauza ca mass-media au actionat pe post de inamic, si nu de aparator al democratiei si al drepturilor omului.

Totusi, in aceasta eclipsa totala, s-au strecurat si cateva "scantei ale democratiei". Datorita curajului individual, dar si al sprijinului din afara, aceste institutii media neobediente au reusit sa supravietuiasca presiunilor la care erau supuse. In noaptea neagra a democratiei, aceste scantei pareau sa aiba straluciri de neon. Aceasta s-a vazut si in cele cateva incercari de a spune adevarul in legatura cu crimele de razboi si cu posibilitatea de a le pune capat. Publicarea adevarului, mai ales in cazul crimelor de razboi, a fost, uneori, mai eficienta decat orice presiune facuta pe cale diplomatica, contribuind la prevenirea lor si la incercarile fortelor internationale de a pune capat razboiului. Daca nu ar fi existat presiuni din partea mass-media, a organizatiilor non-guvernamentale si a unor personalitati din Occident, poate ca ne-am fi aflat si acum in razboi. Fotografii socante ale crimelor comise, pe care mass-media le-au facut publice in toata lumea, au determinat guvernele occidentale sa-si abandoneze propriile interese si sa faca presiuni economice si politice pentru a ajunge la un armistitiu - dar nu la o pace - in Balcani.

Cea mai mare greseala a Tribunalului de la Haga a fost aceea ca nu a adus in fata justitiei nici un ideolog, jurnalist, director de televiziune sau editor. Adica tocmai pe aceia care au creat o atmosfera dominata de ura, au oferit alibiuri false criminalilor de razboi, au negat existenta acestor crime atunci cand serveau propriilor interese si au prezentat realitatea in mod denaturat.

Am spus ca intre statele fostei Iugoslavii s-a incheiat un armistitiu permanent. Aceasta este parerea mea si sunt convins de ea. Pacea intre natiuni, popoare si indivizi se va stabili numai atunci cand fiecare dintre ele isi va gasi propriul "catharsis". Si cand va fi pregatit, ca orice stat civilizat, sa-i aduca in fata justitiei pe cei care au comis crime de razboi in numele poporului, in loc sa-i considere eroi nationali. In acel moment nu vom mai avea nevoie de tribunale. Aceasta este calea ce trebuie urmata si, din nefericire, este una destul de ambigua.

* Ivan Zvonimir Cicak este presedintele Comisiei pentru relatii internationale a Asociatiei Jurnalistilor din Croatia.

(Traducere de Cristina Spatarelu)

AMIRA KREHIC*

Viata politica, intre coruptie si devotament

Cazul Bosniei-Hertegovina

Bosnia-Hertegovina este un stat ineficient, cu o tranzitie costisitoare si numeroase probleme: reforma greoaie a sistemelor politic, economic si juridic, care a dus la formarea curentului de opinie actual din randul societatii civile; crearea unei piete negre scapata de sub control; uzurparea statului si a ideii de proprietate privata; mita; coruptia; sustragerea de la plata taxelor si impozitelor; forta de munca ilegala.

Conform Constitutiei, Bosnia-Hertegovina este alcatuita din doua entitati: Federatia Bosniei si Hertegovinei si Republica Srpska. Federatia Bosniei si Hertegovinei cuprinde, la randul sau, 10 cantoane. Fiecare canton are propria organizare administrativa - incluzand un prim-ministru si ministri insarcinati cu probleme guvernamentale -, propria politie si procuratura. Este o situatie de-a dreptul absurda: o tara cu un sistem juridic atat de firav are 14 ministri de justitie.

Schimbul de informatii intre cantoane sau intre un canton si autoritatile superioare este foarte anevoios, avand ca rezultat o desincronizare in alcatuirea propunerilor legislative si, implicit,  inegalitatea cetatenilor in fata legii. O situatie similara exista in cazul comunicarii si cooperarii intre politie si procurori. Bosnia-Hertegovina a intreprins o serie de reforme in randul politiei: exista 13 stucturi politienesti, dar si politii financiare, juridice si ecologice care, insa ele nu depasesc granitele administrative, pe care criminalii le ignora.

Noile formatiuni politice fac compromisuri cu greu si franeaza orice initiativa, invocand "interese nationale vitale". Prin urmare, reformele sunt greoaie, facand mereu necesara prezenta si interventia comunitatii internationale. Dar comunitatea internationala isi schimba adesea prioritatile sau, uneori, acestea nu coincid cu cele ale societatii nostre, ceea ce duce la incetinirea procesului de implementare a legilor. Functionarii din domeniul administrativ nu sunt la curent cu schimbarile, iar acestea sunt foarte greu de asimilat de catre populatie.

Cercul inchis

Centrele puterii, bazate pe jafuri, crime si razboaie, finanteaza partidele politice in timpul campaniilor electorale. Politicienii nou alesi se folosesc de putere intervenind in procesul legislativ, pe care il adapteaza  propriilor interese, in scopul de a-si pastra pozitia. Lipsa de transparenta in structurile partidelor politice duce la o instrainare fata de cetateni si la pierderea increderii acestora in lideri. Din punct de vedere social si financiar, in randul populatiei exista discrepante uriase. Iar clasa de mijloc lipseste cu desavarsire.

Puterea are un farmec aparte pentru politicieni si le creeaza iluzia ca sunt corecti si devotati in  atingerea telurilor, fiind convinsi ca pot schimba societatea si ca ei sunt de neinlocuit. Dar asta nu face decat sa-i indeparteze si mai mult de realitate si sa-si piarda credibilitatea in fata oamenilor. Toate acestea au drept consecinta absenteismul la vot, cu precadere in mediul urban, unde se presupune ca populatia cu un nivel mai mare de educatie ar trebui sa sustina schimbarile democratice. Astfel, de ani de zile, alegerile sunt castigate de partidele sustinute de electoratul din mediul rural, care nu este un ptomotor al progresului.

In Bosnia-Hertegovina, cercetatorii au demonstrat implicarea elitelor politice in activitati ilegale, printre care: devalorizarea companiilor inaintea demararii procesului de privatizare pentru a le vinde prin actiuni sau certificate unor cumparatori dinainte stiuti; coruptie si crima organizata, spalare de bani (care a dus la venituri ilegale enorme), trafic ilicit, droguri; migratie ilegala (mai ales asiatici). Rata somajului este ridicata, fiind propice unui mediu ilicit de afaceri. In plus, economia deficitara se reflecta in bazele eronate de calcul pentru stabilirea taxelor si impozitelor. Majoritatea tranzactiilor financiare au loc prin lichiditati, in afara sistemului financiar, astfel incat investigarea si punerea sub acuzatie a vinovatilor de catre autoritati este cu atat mai complicata. Acesta este si rezultatul lipsei transparentei, responsabilitatii si a unui control eficient al veniturilor si cheltuielilor persoanelor publice

Pentru a face fata situatiei si a o ameliora, sunt necesare: crearea unui stat de drept, cu un cadru legal care sa puna bazele activitatii principalelor institutii; o structura independenta a statului si reforme constitutionale; revigorarea societatii civile. Desi au fost adoptate o multime de legi in toate domeniile, implementarea acestora nu este deloc satisfacatoare. Prin urmare, guvernul trebuie monitorizat  pentru deveni mai transparent si responsabil.

Societate civila si mass-media

Trebuie sa ne asiguram ca ONG-urile, societatea civila si presa promoveaza legile si monitorizeaza implementarea acestora. De exemplu, jurnalistii care iau parte la evenimente-cheie trebuie sa ofere publicului informatii in timp util, astfel incat acestea sa poata fi analizate inaintea alegerilor. Partidele politice si politicienii trebuie sa-si faca publice declaratiile de avere in fiecare an, mai ales inainte si dupa alegeri. De asemenea, trebuie facute publice listele donatorilor si sumele donate, inclusiv donatiile in natura si imprumuturile, precum si o lista a tuturor cheltuielilor. Traficul de influenta al centrelor de putere si donatiile facute partidelor politice nu ar trebui sa fie o modalitate de realizare a intereselor personale sau politice. Partidele si candidatii acestora trebuie sa dea dovada in viata publica de transparenta si devotament pentru valorile morale.

*Amira Krehici este director executiv al Centrului pentru Accesul Liber la Informatii din Sarajevo.

(Traducere de Cristina Spatarelu)

NICOLAE TODERAS*

Legea lustratiei in Republica Moldova

Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care schiteaza necesitatea luarii unei atitudini corespunzatoare fata de violarile masive ale drepturilor omului din perioada socialista/comunista, a starnit mai multe reactii contradictorii în spatiul european, mai ales în cel est-european, privind sanctionarea trecutului comunist. Referindu-ne la cazul Republicii Moldova, imediat dupa actiunile din APCE, în Parlamentul de la Chisinau au rasunat unele voci care sustineau demersul Rezolutiei si deplangeau respingerea Recomandarii, iar altele repudiau vehement aceste intentii, specificand ca ele reprezinta rezultatele unor "forte europene reactionare". Una dintre dezbaterile cele mai incitante în acest sens a fost sedinta Parlamentului Republici Moldova din 9 februarie 2006, în care unii deputati au salutat si au recunoscut sprijinirea integrala a Rezolutiei APCE, iar altii, din contra, s-au manifestat dur la reactiile colegilor din opozitie, justificandu-se astfel: "Voi, cei care ati devenit liberali cu 5 minute în urma, fiind, de fapt, ex-nomenclaturisti de partid si un produs suta la suta al puterii sovietice, nu va sfiiti sa ridicati aceasta problema astazi, dupa ce v-ati folosit ieri de toate privilegiile sistemului". Acest discurs a fost rostit de Grigore Petrenco, care este un tanar ceconomist si prim-secretar al Comitetului Central al Comsomolului din Republica Moldova. Dintr-o anumita perspectiva, colegul meu de generatie are dreptate, dar dreptatea nu este deplina, deoarece "noi" nu am trait acele momente de oroare si de nesiguranta atat individuala, cat si colectiva. Iata unde apare conflictul intergenerational în contextul discutiei noastre. Cei tineri nu au trait macabrele evenimente din 1939, 1940-1941, 1946-1949 si dezideratele post-staliniste de "constructie" a omului nou. Ceea ce stim astazi este doar o interpretare a evenimentelor, fie din surse directe: parinti, rude, cunoscuti în varsta, martori la respectivele evenimente; fie din surse indirecte: manuale de istorie, filme documentare, reviste, emisiuni televizate etc. Foarte putini din generatia mea sunt interesati de ceea ce s-a întamplat cu adevarat în perioada sovietica din punctul de vedere al politiei politice. Nu am auzit voci ale tinerilor, fie ca sunt sau nu activi în sfera civica, care sa sustina democratizarea Republicii Moldova prin apelul la o Lege a lustratiei si prin acte de recunoastere deplina a crimelor împotriva libertatii individuale. Si daca ar fi cineva, atunci acesta ar reprezenta mai degraba o exceptie de la trendy-ul generational. Se pare ca, daca astazi în Republica Moldova s-ar lansa discutia privind o posibila Lege a lustratiei, atunci pericolul cel mai mare nu vine din partea celor care vor trebui sa fie judecati, ci din partea celor care ar trebui sa beneficieze de avantajele acestei dezbateri, adica de tanara generatie. Tocmai ei ar provoca un esec al sustenabilitatii acestui deziderat. Simbolic vorbind, împacarea cu trecutul reprezinta un succes pentru viitor, dar si o evitare maximala a situatiilor asemanatoare perioadei comuniste. Existenta si perindarea unei rupturi istorice si politice, fara a recunoaste si a asuma trecutul, este în dauna viitorului. De aceea, o asemenea dezbatere, fie ca se bazeaza pe o anumita lege, fie ca se poarta dintr-o initiativa civica, nu numai ca este binevenita, ci si imperativa.

Factori de care depinde lustratia

Deci, se observa ca discutiile se poarta pe mai multe linii paralele care, în viitorul apropiat, nici nu au perspectiva de a se intersecta într-un punct comun. Punctul comun nu va fi gasit, daca cetatenii Republicii Moldova nu vor constientiza ca pericolul sucombarii politice statale nu vine numai din partea conflictului transnistrean, a esecului economic sau a instabilitatii politice, ci si din cauza perindarii unei frici fata de trecut, fara a avea curajul de recunoastere si condamnare a actiunilor împotriva libertatii umane. Consider ca acest lucru este dependent de mai multi factori, pe care mi-am propus sa-i enumar în continuare.

In primul rand, în Republica Moldova, pana la acest moment, nu s-a reusit crearea unui veritabil spatiu public în care sa se discute adevaratele probleme sociale. Lipsa unei asemenea componente esentiale cauzeaza atitudini contrare spiritului participativ si responsabil al cetatenilor la viata comunitatilor. De aceea, nostalgicii trecutului contesta vehement reforma, pragmaticii încearca sa reziste perioadei de tranzitie, descurcandu-se fiecare cum poate, iar tinerii au abandonat orice discutie referitoare la problema statului de drept, a democratiei si s-au repozitionat într-un spatiu tehnologic, poate "virtual", si în unul al mobilitatii. Daca ar exista un spatiu public, cel putin ca cel din Romania, atunci portretul acelei stari ar arata în contrast pronuntat cu situatia de acum, poate chiar si cu o Lege a lustratiei deja implementa.

Un al doilea factor este perindarea unei culturi civice de tip patriarhal, prin care orice discutie referitoare la libertate, mobilitate, transparenta este supusa unei cenzuri a autoritatilor. Se constata faptul ca majoritatea cetatenilor Republicii Moldova se complac acestor stari de fapt. Tinerii nu constientizeaza cu adevarat care trebuie sa fie responsabilitatile si atitudinile pentru ca lucrurile sa mearga într-o directie pozitiva. Conflictul dintre generatii, în acest sens, persista tocmai prin constatarea ca "gerontocratii" de azi au guvernat atat în perioada sovietica, cat si în perioada postsovietica, iar în spatiul politic tinerii nu au loc. Generatia medie este o generatie a persoanelor neîncrezatoare în capacitatile proprii si epuizate de multiplele schimbari petrecute în ultimii 20 de ani, care încearca sa delege generatiei mai în varsta responsabilitatile decizionale si sa abandoneze orice dezbatere privind trecutul totalitar.

Un al treilea factor care bruiaza dezbaterea consta în faptul ca posibila Lege a lustratiei ar provoca eliminarea din viata publica si politica a întregii clase politice. Analizand atent elitele politice din Republica Moldova, observam ca de 15 ani sunt tot aceleasi persoane care penduleaza între diverse partide si ideologii politice. Aceste personalitati sunt formate profesional în scolile politice sovietice si, de aceea, contestarea trecutului totalitar se va realiza doar partial.  Actualmente înca nu exista o clasa politica de tineri, formata în spiritul libertatii individuale si al responsabilitatii civice. Tinerii, viitorii lideri politici, sunt plecati "peste mari si tari" pentru a se instrui în cele mai prestigioase scoli europene si mondiale. Si este observabila ezitarea acestora de a se întoarce.

Un al patrulea factor îl reprezinta actul de neutralizare prin politica reabilitarilor, realizata de catre puterea sovietica în ultimii sai ani de guvernare. Este adevarat faptul ca politia politica post-stalinista a fost poate mai firava în cruzime decat politia politica din statele comuniste central-europene si de aceea o Lege a lustratiei nu ar avea aceleasi efecte ca în spatiul central-european.

Practic vorbind, actualmente discutia despre o posibila Lege a lustratiei este sortita esecului si din motivul ca dosarele fostei institutii de politie politica sunt stocate la Tiraspol. Acestea au fost transferate în perioada anilor 1990-1991 si actualmente reprezinta o moneda de schimb pentru anumiti actori politici de la Chisinau.

*Nicolae Toderas este doctorand al SNSPA si presedintele Grupului de Atitudine Civica Chisinau/Bucuresti.

IZABELA KOWALCZYK*

Testul democratiei

Cazul Marsului egalitatii in Poznan

Marsurile si paradele egalitatii au ca scop atragerea atentiei opiniei publice asupra problemelor diferitelor minoritati, a marginalizarii, si crearea unei reactii impotriva discriminarii. Prin organizarea de marsuri, demonstratii si intalniri publice se manifesta dreptul oricarui cetatean de a protesta impotriva inechitatilor, indiferent daca este vorba de o problema care il priveste direct sau de una care ii afecteaza pe alti oameni. Cum marsurile au meritul de a starni dezbateri publice despre toleranta, ele sunt un test al maturitatii democratiei.

O astfel de dezbatere publica a fost produsa in Polonia de Marsul egalitatii, organizat , la Poznan, in noiembrie 2005, si interzis de autoritati. Manifestatia a fost organizata de o asociatie a femeilor, de activisti ale miscarilor gay si de Partidul Verzilor din Polonia. Un eveniment similar avusese loc in Poznan cu un an in urma, cu consimtamantul autoritatilor. Intentiile organizatorilor marsului erau clare si pasnice: protestul impotriva inegalitatii si a discriminarii - a persoanelor cu dizabilitati, a femeilor, a homosexualilor etc -si atragerea opiniei publice in acest demers. Primarul din Poznan a motivat interzicerea marsului prin mentinerea sigurantei publice, spunand ca manifestarea ar putea duce la revolte de strada. Organizatorii au acuzat autoritatile ca marsul a fost interzis din motive politice.

In ciuda refuzului autoritatilor de a acorda autorizatia de desfasurare, marsul a avut loc in centrul orasului. Fiind considerata un act de nesupunere publica, manifestatia a intrat in vizorul politiei. Mai mult, unii manifestanti au fost nevoiti sa renunte la mars, din cauza amenintarilor venite din partea skinheads si a miscarilor radicale de dreapta sau, pur si simplu,a huliganilor. Inca de la inceput, marsul a fost blocat de politisti echipati impotriva revoltelor stradale, iar manifestantii au fost inconjurati de alte forte de mentinere a ordinii. In tot acest timp, cei care se opuneau marsului aruncau cu obiecte in manifestanti si proferau amenintari la adresa lor, fara ca politia sa intervina in mod serios. La un moment dat, dupa ce au facut un semn al pacii din lumanari, organizatorii au decretat incheierea marsului. Imediat, politia a inceput sa-i bruscheze pe participanti si sa opereze arestari in randurile lor: dupa ce au fost anchetati, celor retinuti li s-a permis sa plece. Principala acuzatie care li s-a adus a fost ca nu au incheiat marsul atunci cand politia le-a spus sa o faca. Cu toate astea, participantii au declarat ca fortele de ordine nu le-au cerut asemenea lucru.

Actiunile autoritatilor - mai intai interzicerea marsului, apoi interventia violenta a politiei - au demonstrat ca, in Polonia, drepturile constitutionale nu sunt intotdeauna respectate. Evenimentele din Poznan au aratat ca democratia poloneza poate fi pusa in pericol. In semn de solidaritate cu protestatarii, in mai multe mari orase poloneze au avut loc manifestatii in weekendul urmator, cu acceptul autoritatilor. Aceste demonstratii au facut dovada ca societatea civila poloneza este capabila de raspuns in astfel de cazuri. A fost pentru prima oara cand organizatiile nonguvernamentale au transmis un mesaj noului guvern ca nu vor tolera astfel de restrictii ale drepturilor cetatenesti. De asemenea, mass-media a reflectat pe larg evenimentele din Poznan.

Din fericire pentru democratia poloneza, Tribunalul din Poznan a hotarat, in decembrie 2005, ca decizia autoritatilor de a interzice marsul a fost ilegala. Partea buna care a rezultat din aceste evenimente este ca societatea poloneza este mult mai atenta la astfel de situatii.

*Izabela Kowalczyk este profesor de sociologie la Universitatea din Poznan.

(Traducere de Razvan Braileanu)

GERGANA JOULEVA*

Accesul la informatie ca valoare si practica

Cazul Bulgariei

Programul pentru Accesul la Informatie (AIP) este un grup de sprijin care promoveaza libera informre publica. Inca de la infiintarea organizatiei, avem activitati in mai multe directii. Una dintre ele se refera la monitorizarea libertatii practicilor informationale. AIP sustine o retea de jurnalisti pe tot teritoriul Bulgariei, care urmaresc cazurile de refuz in a face publice informatiile de interes general in 26 de centre regionale. Alte directii ale activitatilor AIP sunt legate de legislatia liberului acces la informatii, sprijin legal si consiliere, educarea publicului in general, a reprezentatilor administratiei si a jurnalistilor, in special.

Intre 1998 si 2000, AIP a fost principala organizatie care s-a implicat in dezbaterea pe marginea Legii accesului la informatie. Campania pentru aceasta lege a fost incununata de succes, pentru ca s-a bazat pe cazuri concrete, in care dreptul la libera informare fusese incalcat. Aceste exemple au fost centralizate si comentate in cadrul retelei nationale de coordonatori. Campania din mass-media s-a axat pe aceste cazuri concrete si a starnit interesul oamenilor onisnuiti, care s-au confruntat si ei, la randul lor, cu asemenea probleme in relatia cu autoritatile sau cu functionarii publici.

De asemenea, am incercat sa facem recurs in justitie legat de cazurile in care autoritatile au refuzat sa furnizeze informatii de interes public. Toate actiunile noastre in acest sens au fost respinse, deoarece nu exista cadrul legal pentru liberul acces la informatii. E adevarat ca am perceput si un efect benefic al acestor cazuri, deoarece era clar ca exista o nevoie a cetatenilor de a se informa; ei aveau doar nevoie de proceduri prin care sa-si exercite acest drept constitutional.

"Clientii" nostri din acea perioada erau, in principal, activisti de mediu, jurnalisti si cetateni care aveau nevoie de informatii de la autoritati pentru a-si rezolva problemele. Datorita dezbaterii publice pe marginea legislatiei in domeniu, initiata de AIP, Legea accesului la informatie a fost prima publicata pe situl de Internet al guvernului bulgar.

Dupa adoptarea legii, am asigurat diferite servicii pentru societatea civila. Sprijinul legislativ si consilierea au devenit principalele prioritati ale AIP. Din vara lui 2000, cand Legea accesului la informatii a fost adoptata, AIP a oferit consiliere juridica in peste 3.000 de cazuri. Echipa noastra de juristi a crescut de la doi la patru oameni. Avocatii AIP au pledat in mai mult de 100 de cazuri.

In acelasi timp, AIP a demarat programe de training in domeniul libertatii de informare pentru diferite grupuri, cum ar fi organizatii nonguvernamentale, jurnalisti, autoritati locale sau centrale. De la infiintarea AIP, mai bine de 6.000 de persoane au participat la cursurile oferite de noi.Un alt rol important asumat de organizatia noastra este constientizarea, in randurile cetatenilor, a accesului la informatiile publice. Membrii echipei noastre au contabilizat peste 2.500 de aparitii publice la radio, TV si in presa scrisa. In vara lui 2005, AIP a initiat propriul program radiofonic, intitulat Dreptul tau de a sti.

AIP este membru si co-fondator al Retelei Internationale a Avocatilor pentru Libertatea Informatiei (FOIANet), infiintata la Sofia pe 28 septembrie 2002 de activisti in domeniul informatiei. Scopul retelei este de a asigura schimburi de experienta intre ONG-uri cu profil informational si think-tank-uri, deschizand astfel posibilitatea unei colaborari eficiente. De atunci, ziua de 28 septembrie este sarbatorita, fiind cunoscuta drept "Ziua dreptului de a sti".

Recurs la transparenta

In Bulgaria, Legea accesului la informatie a fost adoptata in vara anului 2000. Doi ani mai tarziu, au aparut acte normative conexe - Legea protectiei informatiilor clasificate si Legea protectiei datelor personale. Practica societatii deschise - care facea abia primii pasi - a fost amenintata in 2003 de tendinta de a clasifica documentele in exces. Recent adoptata Lege a protectiei datelor personale a ridicat probleme in legatura cu standardele de libertate a informatiei, mai ales referitoare la datele personale ale reprezentantilor autoritatii, prezente in documente oficiale. In cadrul reformelor din Bulgaria, mai multe servicii din sectorul public au fost incredintate de guvern unor companii private. Fie ca sunt platite de la buget sau din fonduri ale Uniunii Europene, ale Bancii Mondiale sau ale altor institutii financiare internationale, nu exista o justificare a cheltuielilor pentru servicii, facuta catre public, pe motivul confidentialitatii comerciale. Toate aceste probleme creeaza un mediu propice pentru coruptie, care ar putea fi combatut eficient prin accesul la informatiile publice, chiar prin intermediul justitiei. In plus, actiunile in justitie obliga guvernul la transparenta. Procesele, care sunt vizibile pentru societate, contribuie la constientizarea acesteia si la recatii de intoleranta pentru guvernarea care nu ofera transparenta. In Bulgaria, conform Legii accesului la informatie, instanta de judecata este singura institutie care analizeaza cazurile in care agentiile guvernamentale refuza sa ofere informatii.

Printre problemele cu care ne-am confruntat in aplicarea Legii accesului la informatii se numara insuficienta transparenta a agentiilor guvernamentale. Practic, oficialii refuza sa faca publice mai toate informatiile legate de procesul de luare a deciziilor. In plus, instantele de judecata inca nu aplica asa cum ar trebui standardele internationale in aceste cazuri. Contractele (si alte documente conexe) legate de afaceri intre guvern si mari companii, care implica bugete enorme, sunt deseori tinute secret. In ultimii ani, am intalnit mai multe cazuri in care guvernul a evitat sa faca publice anumite proceduri de interes general crescut. Cererile noastre legate de transparenta au fost respinse pe motiv de secret comercial, interes al unui tert sau de siguranta nationala.

Exista si o serie de probleme legate de registrele publice. Accesul la unele dintre ele este dificil (registrele de proprietate statala si municipala), altele sunt prost organizate (registrele locale), iar unele dintre ele nu sunt aduse la zi cu regularitate. Lipsa transparentei in aceste domenii contribuie la nivelul ridicat de stabilitate, frauda, coruptie si alte practici ilegale in mediul de afaceri.

Monitorizarea noastra a aratat ca , desi administratia publica a inceput sa implementeze Legea accesului la informatii, inca nu e pregatita sa o aplice pe deplin. In multe institutii nu au fost numite persoane care sa se ocupe de furnizarea informatiilor publice, salile de documentare nu sunt echipate corespunzator, iar actele sunt gestionate intr-un mod nesatisfacator.

*Gergana Jouleva este director executiv al Programului pentru Accesul la Informatie (API) din Sofia.

(Traducere de Razvan Braileanu)

SLAWOMIR SIERAKOWSKI*

Revolta societatii

Dezbaterea referitoare la democratia contemporana din Centrul si Sud-Estul Europei ar trebuie sa depaseasca unele clisee liberale, cum ar fi construirea societatii civile sau transparenta actului de guvernare. Propun sa definim aceasta ultima notiune intr-un fel care sa faca posibila nu numai monitorizarea celor de la putere, dar si discutarea principalelor directii ale politicilor pe care le practica. Cred ca dogma este principalul dusman al democratiei. Noile democratii prezinta cel mai inalt risc de a fi atinse de acest fenomen, de vreme ce regulile si obiceiurile democratiilor occidentale sunt imitate aici fara a se lua in considerare caracteristicile specifice ale societatilor in cauza.

Polonia este prima tara ex-comunista in care s-a conturat o revolta a societatii impotriva acestor transformari. De aceea, cred ca Polonia este un caz interesant pentru celelalte tari din regiune. Aceasta revolta are loc in limitele democratiei, desigur, dar reflecta opozitia fata de tipul de modernizare adoptat de elite in 1989, care a fost implementat pana in prezent. Actualula conducere a tarii a castigat alegerile pe valul de critici radicale la adresa elitelor care au fost promotoarele transformarii Poloniei de la socialismul real la democratia.liberala si economia de piata.

Dupa 1989, in urma prabusirii comunismului, s-a pus accentul doar pe acuratetea imitarii politicilor guvernelor vestice. Se spunea ca, pentru a vedea rezultatele transformarii, ar trebui analizati doar indicatorii economici abstracti, nu si reactia societatii. Acest tip de dogma a fost adoptat fara o dezbatere in prealabil. Tranzitia poloneza s-a realizat pe baza unei intelegeri intre doua tipuri de elite: reprezentantii guvernarii comuniste si cei ai miscarii Solidarnosc. In primele luni, noul regim a aplicat asa-numita terapie de soc, pentru a implementa economia de piata, fara a tine cont de inechitatile sociale produse si de cresterea alarmanta a somajului. Elitele despre care am vorbit mai devreme au limitat discursul politic la doua tipuri de limbaj: cel de dreapta, care se concentra pe societate si folosea notiuni precum familie, natiune, religie, traditie; si cel de centru, care facea apel la ratiune, la temperare, si evita ideologiile. Pentru promotorii acestuia din urma, prioritatea era eficienta economica. Printre adeptii sai de acum se numara cei care au castigat de pe urma tranzitiei. In schimb, limbajul de dreapta serveste in prezent la alimentarea emotiilor celor frustrati si creeaza un refugiu pentru cei care simt nevoia sa fie protejati, lasandu-le nerezolvate problemele reale. Astfel ca, in prezent, avem in Polonia doua formatiuni politice principale: cea de dreapta, Lege si Dreptate, si cea neoliberal-conservatoare, Platforma Civica. Ele se legitimeaza reciproc si delegitimeaza toate celelate voci politice. Daca exista si alte curente, ele sunt considerate a fi curiozitati, carora le este permis sa se exprime in numele pluralismului declarat.

Astazi, situatia este foarte complicata. Electoratul a ales dreapta conservatoare, in ciuda predictiilor media si ale sondajelor de opinie. Formatiunea castigatoare a fost singura care a adus in dezbaterea publica, printr-un discurs ferm, teme precum independenta Bancii Centrale, dominatia monetarismului, relatia dintre biserica si stat si probleme legate de drepturile femeilor sau ale minoritatilor sexuale. Mass-media si guvernarile anterioare se ferisera sa discute astfel de lucruri.

In Polonia este imposibil sa modernizam societatea de sus in jos, atata timp cat folosim scheme abstracte care nu fac subiectul dezbaterilor.

*Slawomir Sierakowski este redactor sef la Krytyka Polityczna din Varsovia.

MARIUS OPREA*

De ce nu am scris istoria comunismului in Romania?

Istoria comunismului, cel putin in anii tarzii ai regimului, este strans legata de istoria propriei noastre vieti. De ce nu putem privi cu totii cu luciditate si cu o privire critica spre trecut, spre propria viata, in fond? Un posibil raspuns se regaseste la nivel personal: oamenii inceteaza sa-si mai aminteasca de la un moment dat evenimentele neplacute din trecut. Un alt raspuns este ca in Romania nu s-a vrut scrierea unei istorii a comunismului.

Arhivele PCR

Noua clasa politica, instaurata dupa revolutia din 1989, provenea in marea ei parte din randurile fostului Partid Comunist, sprijinit in mod direct de elemente din fosta Securitate. Odata cu preluarea puterii, s-a pus la punct un plan extrem de minutios de consolidare a influentei politice a acelui grup de persoane care, profitand de miscarea de masa anticomunista, au deturnat practic sensul anticomunist al revolutiei din 1989. De la bun inceput a fost pus la punct un complex de masuri care a vizat inclusiv protejarea trecutului comunist al Romaniei, de fapt protejarea propriului trecut al acestei clase politice care a umplut vidul de putere creat prin fuga si apoi executia lui Nicolae Ceausescu, precum si prin indepartarea celor apropiati lui. Acest complex de masuri a vizat in primul rand punerea sub control a tuturor fondurilor arhivistice cu privire la trecutul comunist. Primele care au intrat sub incidenta acestor masuri au fost arhivele PCR. Acestea au fost evacuate in chiar zilele revolutiei din cladirea Comitetului Central, incarcate in camioane militare si duse intr-o directie necunoscuta. Toate investigatiile facute de presa ulterior nu au au avut nici un succes. S-a determinat abia in 1991 ca aceste arhive au intrat sub controlul armatei, fiind transportate intr-o mare unitate militara, care stoca la vremea respectiva arhivele militare la Pitesti. Toate aceste arhive au fost deplin secretizate, pentru ca multi parlamentari sau membri ai Executivului proveneau din randurile activului PCR, din fosta nomenclatura. Ei isi protejau astfel propriul trecut de orice privire curioasa, pentru ca s-ar fi demonstrat ca ei sunt incompatibili cu sensul anticomunist al revolutiei, pe care ei proclamau ca o reprezinta. Nu a existat nici o baza legala pentru secretizarea acestei arhive. Pentru a o crea, totusi, s-a luat decizia ca documentele intrate fara nici un fel de forme legale in custodia armatei, ci doar ca urmare a unor dispozitii telefonice, sa fie inventariate de catre MApN. Ele au fost clasificate in cadrul Biroului de Documente Secrete al MapN, ceea ce a facut din start ca orice posibil acces la arhivele PCR sa fie privit ca o infractiune care lezeaza siguranta nationala.

Aceste arhive au fost preluate abuziv, in primul rand, din cauza faptului ca nu a existat o decizie de desfiintare a PCR. Va aduceti aminte ca, in urma unor manifestatii de strada, in februarie 1990 s-a luat decizia, sub presiunea strazii, ca PCR sa fie trecut in ilegalitate. Trei zile mai tarziu, acest decret al CPUN a fost abrogat. Ne-am intrebat de ce, pentru ca, practic, Partidul Comunist fusese desfiintat de fapt, iar decizia n-ar fi facut decat sa consfinteasca o realitate. Raspunsul este foarte simplu: daca PCR ar fi fost desfiintat printr-un decret, s-ar fi pus problema succesiunii, deci a ceea ce se intampla cu ce a lasat acest partid in urma. Este vorba de conturi in bani, nici astazi elucidate, sume adunate de pe urma cotizatiilor celor 3.800.000 de membri de partid, dar si de pe urma altor venituri realizate de PCR. Banii din conturi trebuiau trecuti cu discretie la dispozitia noilor autoritati, pentru a fi folositi in vederea campaniei electorale a FSN. Pe de alta parte, averea imobiliara a PCR trebuia sa intre in portofoliul noii puteri, pentru a fi la dispozitia ei in vederea trecerii proprietatilor in posesia liderilor, intr-un proces pe care eu l-am denumit "privatizarea comunismului". Iar arhivele, asa cum am vazut, au fost secretizate abuziv si puse sub controlul armatei, tocmai pentru ca marea parte a populatiei sa nu aiba cunostinta despre aspectele legate de trecutul fiecaruia dintre liderii noii puteri.

In 1995, s-au facut eforturi pentru intrarea, cumva, in legalitate. In cursul acelui an, s-a realizat un protocol intre Arhivele Nationale, institutia care in mod legal ar fi trebuit sa posede aceste arhive, si MApN, care detinea arhivele evacuate din Comitetul Central si stocate in unitatea militara de la Pitesti. In urma protocolului au fost predate, pe parcursul unui an de zile, fondurile arhivistice ale fostului CC al PCR - 3,8 km de dosare, in opinia mea, o foarte mica parte a arhivei PCR. Primele documente din arhiva fostului CC au fost accesibile publicului abia in 1997. Si atunci cu foarte mare greutate, pentru ca cei de la conducerea Arhivelor Nationale au invocat intotdeauna faptul ca nu au avut indeajuns de mult timp sa inventarieze aceste fonduri arhivistice spre a le pune la dispozitia publicului. Situatia persista pana in momentul de fata.

Arhivele Securitatii

Arhivele fostei Securitati au avut parte de un tratament similar. Asupra arhivelor Securitatii a fost focalizata atentia opiniei publice inca din primele zile de dupa revolutie. Situatia lor a facut obiectul Hotararii de Guvern nr. 1294/1990, care nu a avut un caracter secret. Cu toate acestea, ea nu a fost adusa la cunostinta publicului decat la finele anului 1992, cand a fost publicata in Monitorul Oficial. Prin aceasta hotarare, s-a decis spargerea arhivei fostei Securitati in mai multe parti. O parte extrem de consistenta a fost preluata de Ministerul Justitiei si transportata intr-un depozit din localitatea Cernica, unde s-a aflat la dispozitia instantelor militare din Romania. Ea cuprinde toate dosarele penale instrumentate de Securitate impotriva opozantilor politici ai regimului comunist. Sunt date cu privire la 200.000 de persoane care au suferit condamnari politice, iar alte 80.000 de dosare privesc persoane care au fost deportate sau internate in lagare in timpul regimului comunist. Accesul la aceste arhive a fost extrem de dificil, practic doar cateva persoane au avut norocul sa le vada. O alta parte a arhivelor a fost transportata la Procuratura Generala. Este vorba de acele doasare ale Securitatii care nu au fost finalizate printr-un proces penal, la care practic s-a dat neinceperea urmaririi penale. Iar cea mai mare parte a dosarelor Securitatii - dosarele operative, dosarele care cuprindeau procedurile de urmarire a persoanelor aflate in atentia Securitatii, corespondente ale unitatilor Securitatii, acte si mapele celor peste 400.000 de informatori care constituiau reteaua informativa a Securitatii, cat si dosarele de cadre ale fostilor securisti - au fost transferate, odata cu infiintarea, in 1990, a SRI, in custodia acestei structuri.

Accesul la arhivele fostei Securitati a fost oprit prin lege pentru 50 de ani. Exista insa, in prevederile acestei legi, si un articol care spune ca directorul SRI poate permite accesul la orice fond arhivistic in baza unei cereri socotite intemeiate. Faptul ca directorul SRI putea permite accesul neingradit era stipulat pentru a permite celor venind din zona puterii sau din zona propriei institutii de a face uz de documente din aceste arhive, inclusiv in lupta politica. Asa cum s-a vazut pe parcursul vremii, au aparut foarte multe documente din arhivele fostei Securitati in paginile unor publicatii.

Interdictii in Legea arhivelor

Abia la 7 ani de la revolutia din decembrie am avut o Lege a arhivelor nationale, in care se spunea ca aceasta institutie este cea care gestioneaza inclusiv arhivele regimului comunist din Romania. Pana la aceasta data, accesul la fondul de documentare al arhivei PCR a fost practic imposibil. Acest acces a fost lasat la bunavointa detinatorilor ei, si anume MApN, care, de cele mai multe ori, au refuzat cererile de acces.

Legea arhivelor nationale ar fi o lege buna, daca nu ar exista o anexa a ei. Legea prevede conditiile de acces la documente, modul in care acestea sunt pastrate, asa cum exista prevederi legale in intreaga Europa. Dar in Anexa nr. 6 a acestei legi se stabilesc interdictii. De pilda, accesul la orice act din Arhivele Nationale este interzis pentru documentele mai noi de 30 de ani de la data emiterii lor. Cu alte cuvinte, noi nu avem acces la arhivele PCR decat pana in 1976 si numai daca acestea au fost inventariate de catre birocratii din sistemul Arhivelor Nationale. Prin Legea arhivelor nationale se stabilesc interdictii de acces la documente care merg pana la perioade de 110 ani - este vorba de arhivele medicale. Arhivele fostei Securitati sunt protejate prin Legea arhivelor nationale. Arhivele care au fost clasificate drept secrete inainte de 1989 de catre regimul comunist sunt protejate pe o perioada de 50 de ani si, avand in vedere ca majoritatea documentelor Comitetului Central si ale comitetelor municipale si judetene de partid poarta antetul de "strict secret" sau chiar "strict secret de importanta deosebita", accesul la aceste documente ale PCR poate fi oprit.

Acest monopol tinde sa fie spart abia in ultima vreme. In urma modificarii "Legii Ticu", prin ordonanta care acum se afla la parlament, serviciile secrete din Romania sunt obligate sa predea, in termen de 60 de zile de la intrarea in vigoare, arhivele fostei Securitati aproape in totalitate. De asemenea, exista proiecte de modificare a Legii arhiveor nationale, care sa liberalizeze total accesul la arhivele regimului comunist, pe de o parte, pe de alta parte, sa puna sub protectie in integralitatea lor arhivele comunismului din Romania. Din pacate, asadar, a existat aceasta lunga perioada de 16 ani, din decembrie '89 si pana astazi, in care autoritatile din Romania au fost cele care ne-au impiedicat sa scriem istoria comunismului.

*Marius Oprea este directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania.