Unde suntem în România

Au fost adoptate convenții internaționale care recomandă statelor semnatare să își diversifice mecanismele de deposedare a infractorilor de bunurile dobândite ilegal, folosite adesea pentru a finanța con­ti­nuarea activităților infracționale ale gru­purilor organizate sau pentru a asigura im­punitatea membrilor lor. Realitatea a de­monstrat că grupurile de crimă organizată își permit mai degrabă să-i sacrifice pe unii participanți la grup decât să își peri­clicteze sursele de profit. În acest context, s-au dezvoltat construcții juridice alter­native care să se adauge vechilor prevederi privind confiscarea bunurilor dobândite din infracțiuni și care să permită statelor să deposedeze grupurile de crimă or­ganizată de resursele cruciale obținute ile­gal. Au apărut, așadar, mecanisme de con­fiscare extinsă și chiar de confiscare ci­vilă.

Confiscarea extinsă presupune existența unui cadru procesual penal în care se pronunță o hotărâre de condamnare. Di­ferența între confiscarea clasică (denumită în legislația noastră confiscare specială) și confiscarea extinsă este că prima țin­tește exclusiv bunurile obținute din in­fracțiunea pentru care se pronunță con­damnarea, pe când cea de-a doua vizează alte bunuri obținute de infractor prin me­tode similare celor pentru care a fost con­damnat. În procesul penal se poate analiza averea persoanei care urmează să fie condamnată prin comparație cu sursele legale de venit de care aceasta dispune. Di­ferența nejustificată, dacă a fost obținută în ultimii 5 ani, poate fi confiscată doar în măsura în care acuzarea probează că a fost obținută din infracțiuni similare celor pen­tru care se pronunță condamnarea. Pro­bele aduse de acuzare nu trebuie să fie suficiente pentru pronunțarea unei con­damnări pentru infracțiunile similare, pen­tru că, în acel caz, nu ne-am mai afla în situația unei proceduri de confiscare ex­tinsă, ci în situația unei proceduri clasice de confiscare a bunurilor dobândite din infracțiuni pentru care se pronunță o con­damnare. Curtea Constituțională a decis că termenul de 5 ani de analiză retro­spectivă a averii nu poate să depășească anul 2012, când această procedură a fost introdusă în legislația românească, dar pe măsura trecerii anilor această limitare va deveni irelevantă – deja în 2017 limitarea de 5 ani din lege se va suprapune pe cea ca­re decurge din decizia CCR. Legea ro­mânească și Directiva europeană în do­meniu includ o listă de infracțiuni grave care pot conduce la activarea acestei pro­ceduri. Confiscarea extinsă a început să fie folosită în sistemul judiciar românesc atât în cazuri de criminalitate organizată, cât și în cazuri de mare corupție și a con­dus la pronunțarea unor hotărâri de con­fiscare pentru sume mult mai mari decât cele obținute din infracțiunea principală dedusă judecății.

Confiscarea civilă în România există sub forma confiscării averilor nejustificate ale oficialilor publici de către instanțele de judecată în cadrul procedurilor de control al averilor. După adoptarea unor for­mu­lare comprehensive ale declarațiilor de avere, s-a pus problema controlului lor și a sancțiunilor care să descurajeze do­bân­direa de averi nejustificate de către ofi­cialii publici. Soluția găsită a fost con­fiscarea într-o procedură civilă a averii sau a părții din avere care are caracter ne­justificat, fără a fi pusă în discuție res­ponsabilitatea penală a persoanei care face obiectul controlului.

Adesea, cele două proceduri sunt com­plementare, organele de urmărire penală co­operând cu Agenția Națională de In­te­gritate pentru a acoperi eficient întreaga plaja a modalităților de îmbogățire ilicită. La aceste două mecanisme se adaugă in­fracțiunea de spălare de bani, existentă de mult timp în legislația noastră, care per­mite confiscarea averilor dobândite din infracțiuni chiar și în lipsa unei con­dam­nări pentru infracțiunea care a generat respectivele bunuri. Înstrăinarea bunurilor către terți – de regulă, către membri ai fa­miliei – nu protejează respectivele bunuri de confiscare în cadrul procedurilor pe­nale descrise anterior.

A existat o discuție amplă în România pri­vind interpretatea Articolului 44(8) din Constituție care statuează că toate averile sunt prezumate a fi dobândite în mod licit. S-a încercat eliminarea acestui pa­ragraf din legea fundamentală, dar CCR a decis că acest lucru ar încălca limitele re­vizuirii Constituției, prezumția de do­bân­dire licită a averii fiind o garanție esențială a dreptului de proprietate. Curtea a adău­gat în decizia sa că această prezumție nu este una absolută și nici nu împiedică adop­tarea de legislație în domeniul con­fiscării care să transpună obligațiile pe ca­re România și le-a asumat la nivel in­ter­național. Pe baza acestei interpretări date de CCR în decizia sa, s-au adoptat con­fiscarea extinsă și confiscarea averilor ne­justificate în legislația românească.