Luminita Gheorghiu: Ce ar trebui să mai facem ca publicul din România să fie mulţumit de munca noastră?

Dragos Mateescu | 26.02.2013

Pe aceeași temă

LUMINIŢA GHEORGHIU a jucat rolul principal feminin în filmul Poziţia copilului, al lui Călin Netzer, peliculă care a obţinut cel mai important premiu la Festivalul de la Berlin, trofeul Ursul de Aur. Prestaţia ei actoricească s-a bucurat de cronici elogioase în presa internaţională. Actriţa-fetiş a noului val al cinematografului românesc va putea fi văzută, începând cu 2 martie, pe scena Teatrului Metropolis, în Baba care cântă Abba, în regia lui Theo Herghelegiu, iar pe marile ecrane va juca rolul principal în Sunt o babă comunistă, în regia lui Stere Gulea, film care va avea premiera în această primăvară.

 

De fiecare dată când un film românesc sau un actor se bucură de apreciere internaţională, vorbim despre o recunoaştere a talentului românesc. În schimb, se vorbeşte foarte puţin despre cât de dificil e să faci un film în România, începând cu avizarea unui scenariu. Nu vi se pare un pic nefiresc?

Ceea ce mă întristează pe mine este că de ani buni, apropo de filmele româneşti, lumea nu este foarte fericită prin ţară. Nu mă refer neapărat la prezenţa publicului în sălile de cinema, deşi e un punct important. Am citit un articol zilele astea, poate nici nu are importanţă numele persoanei care l-a scris, dar titlul sună foarte dureros: Filmul românesc? Brrr!. Eu nu oblig pe nimeni să iubească filmul românesc, dar premiile sunt totuşi date de oameni competenţi. Mai mult decât atât, filmele sunt cumpărate. Nu cred că occidentalii ar da banii pe un film dacă nu s-ar vinde. Pentru că orice produs, chiar şi unul artistic, are ca scop final să fie vândut. Şi vin în ţară eu, nu Luminiţa Gheorghiu, ci eu, român, şi aud tot felul de lucruri din astea. Personal, mă aplec asupra părerii vecinului, până la un punct. Când m-am dus cu Moartea domnului Lăzărescu într-unul dintre multele turnee pentru promovarea filmului, în Franţa, în pauza dintre proiecţii mă chemau oamenii şi-mi spuneau: „Şi eu am păţit la fel cu soacra, cu socrul“. Sunt poveşti de pe acest pământ în care se regăsesc şi alţii. Cu mare apetenţă ne aplecăm asupra poveştilor spuse în filme străine, dar când sunt ale noastre nu le acceptăm. Pot să înţeleg că suntem sătui de viaţa pe care am dus-o şi o ducem, pot să înţeleg orice, dar nu pricep de ce nu ne bucurăm de această apreciere internaţională, care ne face bine.

 

Aţi făcut, în Poziţia copilului, un rol principal atât de puternic că, probabil, mai ales pentru unii spectatori tineri, următorul dvs. film va fi unul cu Luminiţa Gheorghiu, nu numai al unui anumit regizor. Cum vă simţiţi în această ipostază?

Nu e obligatoriu să fie aşa. La noi, sistemul nu funcţionează astfel. În primul rând sunt foarte puţini bani. Ca regizor, te chinuieşti pur şi simplu să faci rost de bani pentru un film. Nu se fac foarte multe filme şi nu ştii dacă tu, Luminiţa, sau altul va avea parte de un scenariu. Şi nici nu e obligatoriu să joace Luminiţa Gheorghiu peste tot. De aceea sunt întristată când aud Filmul românesc? Brrr!... După filmul lui Cristi Puiu, Marfa şi banii, toată lumea a fost oripilată de limbaj. Dar vedem ce se întâmplă în trafic. În cel mai bun caz, te înjură. Este cumplit. Deci, tu înjuri Marfa şi banii pentru limbajul acela, dar haideţi să ieşim în trafic să filmăm. Nu trăim aici, în România, nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru?

Se mai spune că facem filme pentru premii... E trist. Încă o dată vă spun, bucuria acestui succes, care nu este al meu, ci al întregii echipe, şi n-o spun cu politeţe, n-o să mi-o ia nimeni. Eu m-am născut aici, trăiesc aici, m-am făcut actriţă ca să apar în faţa oamenilor lângă care trăiesc. E un lucru care te pune pe gânduri. De ce suntem aşa?

Dar hai să fim atenţi la filmele străine, care nu sunt toate cu Ileana Cosânzeana şi Făt-Frumos. La ele de ce nu ne uităm? Am fost întrebată la Cannes, când am fost cu Cod necunoscut, în regia lui Michael Haneke, unde am jucat alături de Juliette Binoche: „Nu vă simţiţi, ca româncă, jenată să jucaţi rolul unei cerşetoare?“. Am spus: „Nu“. Chiar la Cannes, în zilele în care eram prezentă la festival, am văzut un cerşetor. El de ce cerşeşte acolo, în locul în care vin atâţia oameni cu bani? Am văzut şi în Japonia oameni care cerşesc, şi vorbim de o ţară superdezvoltată. Eu iubesc România. Asta nu înseamnă că nu ştiu că avem multe lucruri care nu ar trebui să se întâmple aşa cum le vedem. Repet, să ne uităm la filmele lui Haneke, cum sunt filmele lui, care sunt subiectele? Dar ne ducem la cinema, pentru că nu e român.

 

Aţi filmat şi înainte de ‘89, şi după. Ce s-a schimbat în bine şi ce în mai puţin bine în condiţia actorului din România?

Se munceşte destul de greu. Înainte, dau un exemplu care poate părea banal, mi-aduc aminte că aveam pe platou un camion mare cu costume în care ba stăteam în frig, ba într-o căldură puternică şi ne dezbrăcam acolo, băieţi cu fete la un loc. Între timp, au mai apărut nişte lucruri de care s-au îngrijit regizorii şi producătorii, o rulotă mai încălzită, o toaletă mai curată, s-au mai schimbat lucrurile, dar suntem restricţionaţi de lipsa banilor. Nu este un alint ca omul să lucreze în condiţii bune, indiferent de profesie, nu e valabil numai pentru actori. Rulota încălzită poate părea un lucru mărunt, dar nu e aşa.

Eu respect banul pentru că îl muncesc, banii au importanţa lor. Poate ar trebui şi ca oamenii de care depinde soarta filmului românesc să încerce să găsească resurse. Poate se întâmplă ceea ce vedem şi pentru că nu chibzuim bine banii şi ar trebui să fim mai atenţi, să nu investim în lucruri mai puţin eficiente. Nu ştiu...

Citeam şi eu într-un ziar că Poziţia copilului a luat la început nişte note destul de mici pentru scenariu. Avem şi alte filme cărora nu li s-a permis la început să fie făcute, deşi până la urmă s-a reuşit. La fel s-a întâmplat cu Moartea domnului Lăzărescu. Mă bucură tot ce s-a întâmplat la Berlin, mă bucură tot ce am trăit în anii aceştia făcând parte din echipele premiate, dar mă gândesc realmente, sincer, ce ar trebui să mai facem ca publicul din România să fie mulţumit de munca noastră? Nu pot să spun că nu îmi pasă, îmi pun această întrebare şi mi se pare normal să mi-o pun, când aud Filmul românesc? Brrr!??? Cum e ceva românesc, nu ne place. Auzeam şi replici din astea: „Iar mizeria românească?“. Avea Cristi Puiu o vorbă extraordinară: „Ce trebuie să facem? Să fardăm realitatea?“.

 

În privinţa personajului Corneliei, în Poziţia copilului, care parte din caracterul ei, din felul ei de a fi vi s-a părut cel mai greu de redat?

În primul rând, în clipa în care am citit scenariul, mi s-a părut foarte bun şi mi-a oferit multe amănunte chiar din scriitură. Replicile erau foarte bine scrise. Eu am considerat-o pe Cornelia o victimă, deşi nu pare. Pentru că dragostea imensă pe care i-o poartă băiatului ei se întoarce împotriva ei şi este părăsită. În viaţă, este dureros să încerci să dai tot şi să aştepţi o recompensă. Mi-am dat seama că este victimă nu numai în faţa băiatului, ci a acestei familii care îi pune mereu în spate tot felul de lucruri pe care ea trebuie să le rezolve. Nimic nu mi s-a părut simplu, pentru că întregul unui personaj vine din toate culorile pe care eu trebuie să le aduc în fiecare secvenţă. Am o vorbă: lucrul care trebuie să-ţi reuşească nu poate fi simplu. Încerc să fiu foarte atentă şi să găsesc calea cea mai directă şi cea mai justă pentru fiecare secvenţă în parte. Dar, într-adevăr, finalul filmului a fost foarte dificil.

 

E vorba de întâlnirea dintre Cornelia, care vrea să îşi scape fiul după ce a omorât un copil într-un accident de maşină, şi mama copilului ucis?

Exact. Dacă finalul filmului nu e bine făcut, toată munca de până atunci nu mai are atâta forţă. Mi s-a părut incredibilă, neadevărată situaţia. Cum să te duci la mama unui copil a cărui înmormântare are loc a doua zi şi să începi să te lauzi cu copilul tău şi să te plângi de ale tale? Mi se pare puţin inuman. O înţeleg, dar mi se pare puţin indecentă. Din păcate, mi-am pierdut în ‘85 o fetiţă la 6 ani jumătate şi durerea a fost imensă, este o tragedie, e împotriva firii să-ţi conduci copilul pe ultimul drum. Dar la Revoluţie, când am văzut o tânără între patru scânduri în rochie de mireasă, am zis: sunt mame mai nefericite decât mine. De aia mi se pare puţin indecentă Cornelia. Te duci să ceri milă să-ţi salvezi copilul, măcar limitează-te la atât. Or, ea începe să povestească ce performanţe are copilul ei şi de ce merită să nu păţească nimic pentru fapta lui. Da, această scenă a fost foarte greu de făcut.

 

Interviu realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22