Pe aceeași temă
Care vi se pare, dle Stanomir, problema fundamentală ridicată de decizia coaliției PSD-PNL de a merge pe liste comune la europarlamentare?
O listă comună PSD-PNL la europarlamentare ridică o chestiune de identitate doctrinară. Una dintre mizele alegerilor europarlamentare este și aceea de a permite cetățenilor români să sprijine una sau alta dintre direcțiile care se conturează la nivel european. Or, această amalgamare ideologică este de natură să creeze un plus de confuzie și să slăbească capacitatea electoratului nostru de a discerne problemele ideologice autentice.
Și coaliția de opoziție Dreapta Unită este foarte eterogenă ideologic. USR nu are nimic în comun cu PMP și Forța Dreptei altceva decât dorința de a se opune PSD și PNL. Ca atare, natura eterogenă domină și coaliția de guvernare, și coaliția de opoziție.
Argumentul extremismului vi se pare doar un pretext sau chiar e un pericol real, care impunea o astfel de soluție, precum cea a listelor comune?
La europarlamentare, chiar și separat, PSD și PNL ar fi făcut un scor mai mare decât scorul pe care l-ar fi realizat partidele suveraniste. Cred că acest argument legat de pericolul suveranismului extremist este și un alibi care permite PSD și PNL să ducă mai departe această coaliție. Este o coaliție transideologică, este o coaliție care vizează mai degrabă împărțirea puterii și stabilizarea unui regim care are ca principală rațiune de a fi tocmai asigurarea stabilității. Din păcate, stabilitatea nu este dublată de o performanță economică remarcabilă sau de o reformare a statului. Acesta este paradoxul. E un regim care dispune de o majoritate parlamentară solidă, dar nu a reușit până acum să realizeze niciuna dintre reformele majore cu care ar fi putut fi creditat.
Există sondaje care arată că partidele extremiste ar putea fi favorizate de crearea acestei alianțe, care lasă liber culoarul de dreapta, fie că e de centru-dreapta, fie de extremă dreapta. Pot profita până la urmă extremiștii de această alianță, nu doar electoral, ci și doctrinar? Dar Dreapta Unită?
PNL a făcut o alegere în beneficiul puterii și în detrimentul propriei sale identități ideologice. Eu mă număr printre cei care au crezut și cred că există totuși o doctrină populară. Această doctrină populară după fuziunea dintre PNL și PDL a devenit și doctrina PNL-ului, și Partidul Național Liberal este în acest moment cel care ar fi putut îndeplini rolul de partid popular autentic din România, cu toate scăderile sale. Intrând în această coaliție de profunzime cu PSD, PNL își diluează identitatea ideologică și creează o problemă pe care ați identificat-o corect, respectiv cine este partidul care vorbește în numele valorilor popular-conservatoare? Rămâne un spațiu liber care nu poate fi acoperit de PNL, de vreme ce PNL este deja ecranat și amuțit de către PSD. Și aici, există doi competitori: radicali, zgomotoși și populari în sondaje, este vorba de AUR și de SOS România. Aceste partide sunt, de fapt, cele care preiau în mod demagogic și strident teme care ar fi putut fi folosite credibil și nondemagogic de către partidele populare. Cum? Partidul popular din România, PNL, a părăsit terenul, care a fost ocupat de către suveraniști. Mă rog, suveranist este un cuvânt inventat mai recent pentru a acoperi, de fapt, aceste partide care sunt fundamental radicale și demagogice, cu diferențe de la țară la țară. Așadar, sigur că AUR și SOS România pot beneficia.
Cât despre Dreapta Unită, aceasta este o coaliție în primul rând semnificativă la nivelul câtorva mari orașe și în primul rând al Bucureștiului, unde dispune de un candidat credibil la locale: Nicușor Dan.
În rest, mi-e teamă că lista pe care o propune nu este foarte atractivă. Să pornești din nou cu domnul Dan Barna nu este cea mai bună soluție pentru a-ți galvaniza electoratul, dacă-mi permiteți să mă exprim astfel. Situația este una paradoxală. Avem două opoziții care se bat, de fapt, pe un teren eliberat de către PNL.
A judecat greșit PNL mergând pe liste comune cu PSD?
Aici PNL a judecat greșit. Nu este poate atât de nociv să te angajezi într-o coaliție de guvernare cu PSD, dar este, după părerea mea, hazardat să intri pe liste comune europarlamentare cu PSD și să discuți chiar și de un candidat comun la președinție cu PSD. Experiența istorică dovedește un singur lucru, că apropierea excesivă de PSD distruge partidele care sunt afectate de ea. Le distruge prin corodarea identității lor și prin șubrezirea electoratului. PSD, spre deosebire de PNL, are un electorat care nu-l va părăsi niciodată pentru că este electoratul unui partid-stat care a supraviețuit timp de trei decenii. Mă întreb care va fi reacția electoratului liberal la o asemenea atitudine. În pofida asemănărilor marcate de dumneavoastră și de alți comentatori, și de mine, de altfel, între PSD și PNL există diferențe. Nu veți găsi în PSD primari și președinți de CJ de calibrul lui Emil Boc și al lui Ilie Bolojan. Ei reprezintă un alt tip de abordare politică. Iar această alianță sufocantă cu PSD face ca unele realizări autentice ale PNL să fie ignorate. Este o mare pierdere.
Observăm, domnule Stanomir, că aceste două partide în coaliție aleargă aproape cu disperare, putem spune, după independenți. Lista la europarlamentare e deschisă de o independentă. La București se caută un candidat-minune independent. Care e explicația?
Aveți dreptate. Depinde ce înțelegem prin independent. Dacă prin independent se înțelege cineva care este stăpân pe ideile sale, credibil prin rolul pe care și-l asumă, vorbim de un tip de independent. Dacă vorbim de un independent care să fie o marionetă în mâinile partidelor, discutăm de o altă categorie de independenți. Mie nu-mi este foarte clar ce tip de independent caută aceste partide, fiindcă a scoate din joben candidați cărora le lipsește experiența și o compensează prin notorietate nu mi se pare o soluție.
Profilul unui primar de București sau de Paris trebuie să fie mai aproape de profilul unui Traian Băsescu sau Jacques Chirac. Este destul de greu să vezi cum cineva care nu are niciun fel de contact cu viața politică, cum cineva care nu s-a implicat nici măcar dintr-o perspectivă de tip ONG-ist sau de comentator sau de participat activ la viața politică poate deveni peste noapte primar general al Capitalei. Și ce vrem noi, de fapt, de la primarul general al Capitalei, doamna Pora? Și asta e o întrebare. Vrem să fie mareșal pe rețelele de termoficare, vrem să fie el un fel de general peste traficul din București sau vrem să fie cineva care, rezolvând aceste probleme, să dea și o direcție politică, de viziune a acestui oraș. Vrem pe cineva care să se bată cu țevile de termoficare sau vrem pe cineva care să permită acestui oraș să aibă o frumusețe care să contrasteze cu urâtul groaznic de acum?
Nicușor Dan, cu toate calitățile sale incontestabile, este un om politic fără viziune. Domnia sa nu este un om politic. Chiar și după patru ani la Primăria Generală, domnul Nicușor Dan se privește pe sine mai degrabă ca administrator decât ca pe un om politic. Este o diferență fundamentală. Revin la Traian Băsescu, în calitate de primar general al Capitalei a fost, în primul rând, un actor al opoziției. Această capacitate de a fi activ la primărie i-a permis să-l înfrunte cu succes pe Adrian Năstase.
Decizia președintelui Iohannis de a se arunca în cursa pentru șefia NATO, cum ați califica-o? Cum ați comenta-o?
În primul rând, după cum s-a și observat, premierul Mark Rutte nu prea mai putea deveni secretar general al NATO din pricina opoziției ferme a Ungariei, a Turciei și, în particular, a Bulgariei, dar și din pricina rezervelor unor părți din Europa Centrală și de Est. Se știe că țările baltice nu erau entuziasmate. Dar, într-un fel, domnul Rutte și-a sabotat propria candidatură prin propriul său tip de moștenire politică pe când era prim-ministru al Olandei. Vreau să atrag atenția că Olanda n-a avut o atitudine cordială și elegantă nici față de România, nici față de Bulgaria. Și, ca atare, România nu cred că avea motive să sprijine această candidatură.
Acum, despre președintele Iohannis este o altă poveste. Cred că un candidat din Europa Centrală și de Est este necesar în acest moment. Europa Centrală și de Est și-a trecut testul maturității odată cu războiul din Ucraina și este firesc ca o persoană care vine din această zonă expusă conflictului să poată prelua poziția de secretar general. Întrebarea este: este domnul Iohannis acel candidat din Europa Centrală și de Est care să întruchipeze aceste valori? Aceasta este marea întrebare. Nu este clar că președintele Iohannis va fi acel candidat alternativă la Mark Rutte.
Este potrivit pentru această funcție? Potrivit, pentru că ne gândim că perioada va fi extrem de complicată.
Avantajele domnului Iohannis sunt reprezentate de relațiile bune și foarte bune pe care le întreține cu majoritatea șefilor de stat și de guvern din NATO. Domnia sa poate întreține, de exemplu, un dialog în calitate de secretar general cu premierul Ungariei și președintele Turciei. Reprezintă incontestabil un avantaj. Așadar, este cineva care ar putea să aibă capacitatea de a media în cazul unor conflicte. Dezavantajul este reprezentat de structura domniei sale. Mandatele de președinte nu l-au dezvăluit ca o personalitate suficient de dinamică pentru a se achita de această misiune istorică de secretar general. Ca atare, este de văzut dacă Alianța dorește să facă trecerea de la cineva atât de prezent și de elocvent, precum este Stoltenberg, la cineva mai degrabă discret, precum Klaus Iohannis.
Ar putea această discreție și profil mai șters să fie în avantajul lui Iohannis?
Președintele Iohannis este cineva care are, dincolo de criticile pe care i le putem aduce, civilitate, corectitudine și o anumită prestanță a relațiilor internaționale. Este cineva care în ultimii doi ani a avut constant o atitudine împotriva Federației Ruse și de sprijinire a Ucrainei. Este cineva care provine din una dintre țările mari de pe flancul estic, o țară care, în pofida tuturor criticilor, rămâne o țară stabilă, care se achită cu o oarecare onorabilitate de îndatoririle ce-i revin. Trebuie văzut cu calm și cu detașare că există argumente în favoarea lui Iohannis, după cum există și serioase contraargumente.
Să nu uităm despre posibilitatea ca Donald Trump să revină la Casa Albă. E cunoscută poziția sa față de Alianță. Și, în acest sens, mandatul la șefia NATO poate fi unul complicat.
Donald Trump este cu siguranță un personaj politic care se definește prin impulsivitate și imprevizibilitate. Dar trebuie înțeles și un lucru, Donald Trump reales nu va putea acționa ca un dictator al politicii externe americane. Există foarte multe pârghii de control în sistemul de guvernare american, iar angajamentele SUA pe termen mediu și lung nu pot fi puse sub semnul întrebării de niciun președinte.
Ca atare, trebuie să fim calmi, să nu fim tentați de această sirenă a alarmismului, este improbabil sau aproape imposibil ca SUA să se retragă în izolaționism. Dacă vă uitați cu atenție, chiar și în Partidul Republican, acuzat de izolaționism, există voci puternice care militează în favoarea unei opțiuni euroatlantice. Fiindcă aceasta este una dintre fațetele identitare ale Statelor Unite, de a fi cea mai mare țară occidentală europeană. Paradoxul acesta este. SUA și Canada sunt o prelungire în termeni geopolitici a continentului nostru și fără SUA apărarea noastră continentală ar fi în pericol de moarte. Ca atare, chiar dacă la scrutinul prezidențial Donald Trump ar fi reales, trebuie să înțelegem că există mijloace constituționale prin care direcția SUA să fie menținută. Iar Donald Trump nu este Vladimir Putin. El nu poate realiza fapte și acte prin care să pună în pericol în niciun fel linia strategică a SUA.
Da, dar poate să pună în pericol actuala atitudine față de Ucraina, care pare abandonată. O vedem deja în Congres.
Eu cred că în cazul Ucrainei va fi nevoie la nivelul Statelor Unite de o negociere bipartizană profundă, eu cred că ambele partide din Congresul SUA cunosc importanța Ucrainei pentru securitatea SUA și că se va găsi o soluție pentru ca Ucraina să nu fie abandonată Federației Ruse. Pentru că problema fundamentală este să împiedicăm Federația Rusă să câștige acest război. Un război câștigat de Federația Rusă înseamnă o înfrângere pentru Statele Unite, care sunt conștiente de acest lucru.
Credeți că Europa, la rândul ei, conștientizează acum mai mult decât înainte pericolul înfrângerii Ucrainei?
Cu siguranță. După euforia sfârșitului anului 2022, a urmat anul 2023 care a marcat eșecul contraofensivei ucrainene și s-a realizat faptul că acest război este unul de durată, un război de uzură, un război care pune față-n față două națiuni profund diferite din perspectiva demografiei și a puterii industriale. Aceasta ar fi o primă dimensiune. A doua dimensiune ține de capacitatea Federației Ruse, cel puțin pentru moment, de a eluda sancțiunile internaționale și de a beneficia de sprijinul direct al unor state terorist-criminale, cum sunt Coreea de Nord și Iran. A treia problemă este legată de Europa însăși care, timp de decenii, având încredere în umbrela de securitate americană, a neglijat de o manieră iresponsabilă industria de apărare.
Vedem, de exemplu, în cazul unor state care sunt temelia sistemului de apărare continental, cum sunt Franța și Germania, dificultățile de turare la viteza maximă a industriei de apărare.
Doamna Pora, trebuie să fim foarte preciși. Pacea de care noi beneficiem se păstrează prin producția de tancuri, de avioane, de rachete și de obuze. Nu avem nevoie să ajungem pe teatrul de operațiuni din Ucraina, dacă Ucraina este aprovizionată suficient cu arme. Ceea ce președintele Macron a subliniat este un fapt important, că în cazul unei prăbușiri a frontului ucrainean, noi nu trebuie să stăm cu mâinile în sân.
Trebuie însă să explicăm foarte clar popoarelor noastre că dacă noi nu ne înarmăm, dacă nu avem armate puternice și credibile, Federația Rusă va percepe această alegere a noastră ca pe o slăbiciune. Iar Federația Rusă este ca un prădător. Dacă te afli în junglă și emani mirosul fricii, animalele de pradă te vor devora. Federația Rusă este un animal de pradă care simte mirosul fricii.
Ăsta a fost Imperiul Rus, asta a fost Uniunea Sovietică, asta este Federația Rusă. Acesta este statul rus. Statul rus este un stat criminal în raport cu cetățenii săi și prădător în raport cu vecinii. Așa a fost de la crearea sa în secolele XV-XVI. Cine crede că statul rus se poate comporta diferit are un acces grav de naivitate istorică.
De aceea cred că studiul Europei Centrale și de Est, studiul istoriei răsăritene, cunoașterea traiectoriei vecinilor noștri, înțelegerea fenomenului istoric numit fenomenul rus reprezintă o obligație vitală pentru noi. Noi nu trebuie să trăim precum struțul, cu capul în pământ. Trebuie să scoatem capul și să înțelegem că în jurul nostru se află națiuni cu care noi avem un destin comun – mă gândesc la polonezi, ucraineni, baltici, bulgari, ca să dau câteva exemple, pe de o parte – și există o națiune cu care nu vom împărtăși niciodată un obiectiv strategic comun. Este vorba de Federația Rusă. Obiectivul nostru de existență este incompatibil cu obiectivele imperialiste ale Federației Ruse. Așa a fost de la războiul Crimeii.
Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Federația Rusă duce mai departe obiective semnificative și de durată ale imperialismului rus. Iar imperialismul rus a fost întotdeauna iritat de prezența națiunii poloneze și de prezența națiunii române. Ceea ce pe mine mă miră și mă întristează este că națiunea maghiară, care a fost martirizată de Imperiul Rus în 1849 și de URSS în 1956, se comportă ca o hienă în raport cu Ucraina, crezând că firimiturile de la masa lui Vladimir Putin le vor oferi lor fericire. Nu. Națiunile non-ruse din Europa Centrală și de Est nu au nimic de sperat de la Rusia. Noi, ucrainenii, polonezii, balticii, bulgarii, ungurii, vom trăi doar dacă Federația Rusă este ținută în granițele ei. Noi nu avem niciun fel de ambiții teritoriale față de vastul Imperiu Rus, dar cerem, precum cronicarul de pe vremuri, să nu se lățească peste noi.
Noi, doamna Pora, ne-am născut pe principiul determinării. Am făcut enorme sacrificii în secolul XX pentru a exista, ca și polonezii, ca și ucrainenii, ca și balticii, noi dorim să existăm. Lucrul acesta nu se negociază, se afirmă. Ce ne leagă este inamicul nostru și de aceea apartenența la spațiul euroatlantic nu este un moft. Este o necesitate de viață și de moarte pentru o țară care a fost la un pas să fie strivită de imperiul sovietic în secolul XX. //
