Pe aceeași temă
Coaliția PSD-PNL a fost făcută cu argumentul stabilității și al reformelor. Suntem la aproape doi ani, este un eșec sau un succes?
Putea să fie un eșec mai mare dacă nu se schimbau condițiile care existau în momentul în care această coaliție s-a format. Cum bine știm, între membrii fostei coaliții, în principal între PNL și USR, au fost niște incompatibilități umane, în primul rând, mai puțin doctrinare și programatice. Iar aceste conflicte dintre USR și PNL au avut un stimulator foarte bun, care a fost președintele României.
Ceea ce în acel moment părea să fie o anomalie, mai ales după ce timp de patru ani și PNL, și președintele au tunat și fulgerat împotriva PSD, ulterior a intrat sub umbrela stabilității. Această coaliție, care inițial era împotriva naturii, a părut să devină credibilă tocmai pentru argumentul pentru care la început nu prea era credibilă: stabilitatea. Din momentul în care pandemia s-a agravat și mai ales din momentul în care a început războiul din Ucraina, atunci într-adevăr argumentul stabilității a devenit foarte pertinent, foarte convingător.
Stabilitate, dar cu ce preț?
Ce a reușit să facă această coaliție nu poate fi evaluat în termeni de succes, n-aș zice nici în termeni de eșec. A fost un rezultat mediocru. Pe de o parte, pentru că din punct de vedere economic n-au fost valorificate oportunitățile pe care o coaliție cu asemenea anvergură în parlament le avea. Prima dintre aceste oportunități este cea legată de Planul Național de Redresare și Reziliență. Era de așteptat ca această coaliție să adopte toate programele economice necesare și să aibă capacitatea de a absorbi banii europeni și să nu compromită anumite capitole din PNRR. Din acest punct de vedere, rezultatul este mediocru.
Totuși, ceea ce se întâmplă cu deficitul bugetar și cu mărirea de taxe și impozite pe spinarea mediului privat nu e un eșec?
Deficitul bugetar este un eșec, fără doar și poate, și este cauzat în principal de lipsa de eficiență în reducerea cheltuielilor. A doua chestiune care poate fi numită un eșec pentru PNL, nu pentru PSD, este creșterea taxelor și impozitelor. Pentru PSD acest lucru nu pare să fie grav, ba dimpotrivă, dacă ne gândim la programul și la politicile PSD de-a lungul timpului. De multă vreme țipă și strigă împotriva cotei unice, vorbește de impozit progresiv, de creștere de taxe și impozite. Dar mediul privat ar trebui să găsească un suport în PNL, ceea ce nu s-a reușit, de aceea este într-adevăr un eșec. Și asta se vede în suportul electoral pe care PNL îl are în momentul de față. Din cauza asta, coaliția aceasta și-a păstrat ceva din anomalia ei inițială. S-a văzut că această stabilitate n-a produs rezultate spectaculoase pentru România, iar pentru PNL a produs chiar rezultate neplăcute.
O altă promisiune a coaliției, bazată pe o supermajoritate parlamentară, a fost cea legată de reforme. Vedem că nu s-a făcut mai nimic. Ba, mai mult, suntem pe cale să ratăm reforme la care ne-am angajat prin PNRR și de aici pierdem banii. Care e explicația?
Când vorbim de reforme trebuie să vedem mai întâi care sunt reformele principale care trebuiau să fie făcute. Reforma sistemului de pensii este una dintre ele, foarte importantă, dar mai este și reforma administrativă, cel puțin la fel de importantă.
Să discutăm întâi despre reforma sistemului de pensii. De ce nu s-a făcut? Răspunsul e simplu, pentru că membrii coaliției, toți, și când era UDMR, și după ce a plecat, vorbeau un dublu limbaj. Adică una spuneau în asumări de programe și de politici publice și alta au făcut în realitate. Practic, s-au plimbat prin Parlament niște proiecte de lege, dar nu s-a realizat nimic până în prezent. De ce? Cei doi parteneri care sunt acum în coaliție n-au vrut, de fapt, să facă aceste reforme, din motive electorale.
Sunt aproape 200.000 de pensii de serviciu, dar toată propaganda legată de această reformă a pensiilor a avut în vedere pensiile magistraților. Este o retorică care pentru unii a fost de succes, dar e una falsă, pentru că marea problemă nu sunt cele 4.000 de pensii speciale ale magistraților, ci acelea ale celor din poliție, armată, servicii etc. Nimeni nu are curajul să se atingă de acest sistem, nici PNL, nici PSD. Pentru că oamenii din ambele partide sunt foarte legați de aceste structuri și atunci mi-e teamă că nici nu se va face această reformă a sistemului de pensii.
Probabil că opinia publică s-a cantonat pe pensiile magistraților din câteva considerente: discrepanța uriașă dintre pensia acestora și cea medie pe economie, care este cea mai mare din UE, și faptul că, într-un fel sau altul, au posibilitatea să-și dea și să-și prezerve singuri aceste beneficii. Ce credeți și cum ar putea fi ele soluționate?
Ar trebui să vedem care sunt anomaliile din acest sistem și să nu confundăm cazuri care sunt particulare și nu formează regula și să vedem cum pot fi înlăturate. Cea mai mare anomalie este că, din păcate, sunt cazuri în care pensia specială e mai mare decât salariul, ceea ce este inadmisibil. Au fost niște modificări legislative lipsite de orice fel de justificare care au creat asemenea anomalii. Primii care ar fi trebuit să le corecteze ar fi trebuit să fie chiar magistrații, pentru că acele câteva cazuri sunt cele care au fost folosite în propaganda împotriva magistraților. A doua chestiune de anomalie în sistem este vârsta de pensionare. Dacă în urmă cu 30 de ani se putea justifica această formulă de atragere a celor mai buni juriști în sistemul judiciar, acum nu mai este o asemenea justificare. Ba, dimpotrivă. Cei care au experiență, care au dobândit abilități profesionale ar trebui să rămână în sistem și să contribuie la creșterea calității actului de justiție, or, tocmai aceștia pleacă. Trebuie să înțeleagă și magistrații că nu poate continua această situație.
Dar nu înțeleg, contestă la CCR, care le dă permanent dreptate, pentru că judecătorii de acolo sunt direct interesați.
Aceasta este o chestiune pe care eu personal n-o înțeleg, pentru că e contraproductivă. Imaginea magistraților s-a deteriorat în principal din această cauză, nu din cauza modului în care funcționează Justiția.
Care credeți că a fost mobilul politicienilor care au introdus aceste anomalii de care vorbiți?
Au fost conjuncturi speculate din interes de anumite categorii de politicieni, la sugestia unora și a altora din sistemul judiciar. Nu sistemul în ansamblul lui a generat aceste anomalii, ci aceste relații, aceste legături personale dintre anumiți politicieni și anumiți magistrați.
Reforma administrației. Ne-am plictisit de când se tot vorbește despre ea, fără să se facă absolut nimic. De ce?
Reforma administrației înseamnă în primul rând reducerea schemelor de personal din instituțiile administrative. Din 1990 și până astăzi, într-un mod cu totul paradoxal, deși sistemul comunist a fost abolit, a crescut în permanență numărul bugetarilor, încât s-a ajuns să avem aproape dublu față de câți am avut în timpul comunismului, în condițiile unui stat totalitar. Lucrul acesta este greu de înghițit.
Dar e explicabil, fiecare guvernare a dorit să aibă cât mai mulți clienți posibil și a umflat schemele. Atracția pentru aceste posturi din sectorul public este foarte mare, pentru că am ajuns la un alt paradox: salariile în sectorul public sunt mai mari decât în sectorul privat și atunci tinerii vor să intre neapărat în sectorul public, să fie jandarmi, să fie ofițeri, funcționari, să fie orice în sistemul public pentru că se muncește mai puțin și se câștigă mai mult. Asta este cea mai gravă consecință a clientelismului din toate partidele politice.
Calea pentru a se face reforma administrativă înseamnă în primul rând reforma administrativ-teritorială. Sunt peste 3.000 de comune, nu mai vorbesc de toate autoritățile care funcționează la nivel central. Gândiți-vă că sunt comune care au 100, 200 de locuitori, dar au schemă de personal ca și cum ar avea 5.000 de locuitori.
Inițial s-a spus: nu se poate face o asemenea reformă pentru că noi în Constituție n-avem regiuni, avem doar județe. Au venit specialiști și au spus, stați puțin, trebuie să avem județele cu dimensiunea de astăzi? Putem să avem un județ care să fie cât o regiune, da? Și să reducem comunele de la 3.000, să le comasăm, să avem jumătate din ele sau chiar mai puțin. Pentru asta ai nevoie de voință politică, pentru că toată clientela partidelor e într-o proporție foarte mare la nivel local. Și atunci partidele nu vor să facă această reformă.
Uite așa, ajungem la reforma partidelor, despre care, iarăși, discutăm de peste 20 de ani.
Dacă partidele însele au în interior același sistem clientelar pe care îl extind când ajung la guvernare, este greu să facă reformă. Se poate face o reformă serioasă în partide cât sunt la guvernare?
Nu, pentru că nu s-a făcut nici când au fost în opoziție.
Aici e marea problemă. PNL a fost patru ani în opoziție, dar n-a făcut această reformă. PSD, la fel. Am avut speranțe și încă mai am că USR ar putea să fie un alt fel de partid. Să vedem dacă va reuși, pentru că deocamdată e în picaj.
Pe de altă parte, aceste partide sunt produse ale electoratului românesc. Ce să spun, avem nevoie și de o reformă a electoratului, adică avem nevoie de o altă cultură instituțională, de o altă cultură politică, avem nevoie de o altă capacitate de înțelegere a lumii în care trăim, pentru că, până la urmă, electoratul naște aceste forțe politice.
Observăm însă un regres în tot Occidentul…
Partea proastă este că atunci când speram că mentalitățile libertății din lumea occidentală se vor generaliza și în țările care au aderat mai târziu la UE și la NATO, am constatat o mișcare inversă. Mentalitățile și obiceiurile din lumea răsăriteană au pătruns foarte mult în lumea occidentală. Nu numai datorită afluenței de răsăriteni către Occident, pentru că sunt valuri de imigranți din toate zonele lumii.
În cazul nostru, multe obiective majore nu s-au realizat pentru că nu am avut un electorat maturizat, tânăr, educat, care să schimbe partidele politice, iar pe de altă parte în Occident constatăm că aceste schimbări demografice au dus la o deteriorare a calității clasei politice și deci ne confruntăm oarecum cu aceleași probleme.
Chestiunea care îmi dă dureri de cap foarte tare este că lucrurile sunt într-o stare de degradare generalizată. De aici rezultă consecințe foarte grave: lumea liberă se confruntă cu două mari probleme și nu știu dacă e pregătită să le gestioneze. Prima problemă este mai veche. Din interiorul lumii libere se contestă chiar fundamentele lumii libere. Corporațiile au ajuns să înlocuiască în bună măsură puterea statelor. Așadar, este o uzurpare a puterii statelor de către corporații, iar corporațiile de foarte multe ori nu lucrează în interes public și asta face ca distanța dintre cetățeni și structurile de conducere să crească foarte mult, mai ales că structurile statale se pierd, se disipează și își pierd o bună parte din influență. Al doilea fenomen foarte grav este de ordin geopolitic. Nu numai că lumea liberă trebuie să găsească un antidot pentru pericolele interne care există în această lume, dar acum, la nivel global, ne întoarcem la situația Războiului Rece. Am trăit liniștiți 20 de ani, crezând că nu mai e un pericol pentru lumea liberă.
În cel mai fericit caz, la situația Războiului Rece…
Da, în cel mai fericit caz, pentru că atunci știam că există totuși un sistem de descurajare reciprocă, un sistem care a funcționat. Acum, iraționalitatea care se manifestă în anumite zone ale lumii e așa de mare, încât nu mai știi dacă această formulă de descurajare reciprocă, care presupune un partener rezonabil, va mai funcționa sau nu.
Când credeam că războiul din Ucraina limitează totuși la o scară gestionabilă pericolul acesta, vedem că, de fapt, el se extinde. Ce se întâmplă în Israel este numai o parte din ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor. Ceea ce înseamnă că Rusia și sistemul de putere al lui Putin vor să extindă conflictul din Ucraina, să-l generalizeze la nivel global, scopul fiind reașezarea lumii și, de fapt, păstrarea pozițiilor de putere ale unor lideri autocratici sau dictatoriali. Problema în Rusia și în China nu este a poporului, este ca aceste sisteme de putere să se perpetueze.
Mie mi se pare că, din păcate, lumea liberă nu are antidot pentru cele două fenomene grave, n-are antidot împotriva pericolului intern care tinde să destabilizeze această lume și n-are antidot la acest pericol global, la această tendință pe care o au Rusia, China și alte câteva state de a schimba ordinea internațională în mod brutal.
Aceste lucruri par a nu fi înțelese în toată dimensiunea și gravitatea lor nici de politicienii noștri, nici de electorat.
Dacă ne uităm pe sondajele de opinie, vedem că preocupările care țin de viața zilnică sunt pe primul loc: salariile, sănătatea, medicamentele. Dar toate aceste chestiuni pot fi rezolvate în condiții de pace. Ca urmare, cea mai mare problemă este, de fapt, amenințarea la adresa păcii, la adresa stabilității interne și externe, dacă ne referim la lumea liberă. Vedem că, în opinia electoratului, invadarea Ucrainei e aproape pe ultimul loc, deși suntem la doi pași de Ucraina și mai cad din când în când tot felul de obiecte pe teritoriul nostru. Suntem impasibili.
Care este explicația? Mai ales că fenomenul nu este specific României.
Da, nu e vorba doar de România, e vorba de toată lumea liberă. Adică acest dezinteres față de pericolele de care e pândită lumea liberă este aproape generalizat. Ba, mai mult decât atât, există un câmp foarte larg pentru propaganda antidemocratică în România, Europa și America. Când urmăresc rețele sociale și văd ce opinii circulă, mă întreb dacă cei care scriu o fac numai pentru că nu înțeleg sau pentru că sunt agenți de influență din altă parte. Mi-e greu să cred că poți să fii de acord cu ceea ce face Rusia în Ucraina, să spui că e firesc lucrul ăsta, să accepți, așa cum spune Rusia, că Ucraina, de fapt, nu există.
Pericolul cel mai îngrijorător este scăderea posibilității de receptare corectă a semnalelor lumii. Lumea ne dă niște semnale și noi avem percepții contrare semnalelor realității. Mă întreb ce se poate face ca să ne trezim. N-am răspuns la această întrebare. Am sperat de-a lungul timpului că familia, școala, biserica, mass-media vor crea aceste antene de percepere a pericolelor din afara noastră.
Înfloresc peste tot curentele extremiste, suveraniste, naționaliste. În acest context, credeți că AUR chiar este un pericol?
Multă vreme am crezut că nu. Adică multă vreme, în ultimii doi, trei ani am crezut că o să fie un fel de partid România Mare sau ca partidul lui Dan Diaconescu. Mi-e teamă că în actuala conjunctură primejdia e mai mare. Și asta mă face să-mi reevaluez orientările strategice pe care le aveam până acum.
În ce sens?
Am spus de multă vreme că Alianța dintre PSD și PNL e o anomalie, o chestiune de conjunctură, că e nevoie de stabilitate și că e tolerabilă această formulă, dar în același timp spuneam că este o formulă tranzitorie, pentru că, dacă ar continua, se adună toate forțele pe centru, lăsăm partea stângă și partea dreaptă a eșichierului politic libere și întotdeauna acolo se dezvoltă ceva.
Dacă s-ar dezvolta niște partide democratice gen USR, aș fi liniștit. Problema este că USR stagnează sau, dimpotrivă, involuează și în schimb crește AUR într-o zonă lăsată liberă. Sunt foarte îngrijorat. Până unde poate să meargă treaba asta? Eu credeam că, într‑adevăr, nu mai trebuie să continue alianța dintre PNL și PSD în următorii patru ani.
Și acum, ce credeți, v-ați reorientat gândirea strategică în alt sens?
Deocamdată nu mi-am reorientat-o. Dar mă întreb și mă frământ, eu până acum eram ferm convins că nu e bine ca PNL să rămână în acest tur electoral cu PSD. Principalul meu argument era legat pe de o parte de reforma internă de care are nevoie PNL și, în al doilea rând, că dacă AUR mai stă încă patru ani în opoziție, ne trezim în 2028 cu cine știe ce nebunie. Sunt mulți care spun că se va dezumfla. Nu știu.
Acest pericol ar justifica continuarea coaliției, ba chiar listele comune la diversele tipuri de alegeri?
Este o chestiune de evaluare a riscurilor. Eu până acum am crezut că riscul cel mai mare este ca prin această coaliție de centru să se creeze spațiu liber tot mai mare pentru AUR. Încă mai cred asta și de aceea am spus de mai multe ori pentru cine a dorit să mă asculte că PNL nu trebuie să continue alianța cu PSD și că, în orice caz, trebuie să aibă propriul candidat la prezidențiale, că trebuie să-și asume confruntarea directă cu PSD la nivel local, național, la europarlamentare și la prezidențiale, pentru că este singura cale de a-și reconsolida identitatea. Care este celălalt risc? Ca PSD să se alieze cu AUR la guvernare.
Credeți că PSD i-ar conveni să se alieze cu un partid extremist la guvernare?
Păi, cine va guverna România? Să presupunem că PNL intră în opoziție, da? Va fi nevoie de o majoritate. Cine va face această majoritate? Oare mai putem avea speranța că PNL, USR și UDMR vor mai avea o majoritate după următoarele alegeri? Sunt sceptic. PSD cu AUR ar putea să facă o majoritate, dar PNL, cu USR și cu UDMR, mai greu.
Nu ar fi o greșeală, din punctul de vedere al PNL, listele comune cu PSD? Nu și-ar pierde identitatea?
Nu vorbesc din punctul de vedere al PNL-ului, fac o simplă evaluare ca analist politic. Dacă PNL chiar vrea să meargă împreună cu PSD încă patru ani, tactic e bine să meargă de la început pe liste comune, de la europarlamentare, pentru că își poate negocia mai bine poziția înainte de alegeri. Dacă avem în vedere sondajele de opinie, PSD are aproape 32%, în timp ce PNL scade sub 20%. Presupunem că se va face o coaliție după alegeri, ea se va face în raport cu această pondere electorală. Dacă se negociază înainte de alegeri, PNL poate spera la paritate.
În privința identității, de asta am spus că sunt riscuri mari și trebuie bine cântărite. Partea proastă este că e greu să vezi care risc e mai mare.
Avantajul pentru PNL este că ar putea să existe pentru patru ani, dar după patru ani cred că PNL s-ar desființa.
Interviu realizat de Andreea Pora
