Pe aceeași temă
Despre acest volum, Viorica Nișcov notează în prefață: „Pornind, în anumite limite, de la substanța colindei religioase populare, Monica Pillat izbutește performanța rară de a trata subiectiv și foarte personal sensul acesteia, conferindu-i în efigie valoarea unui drum care duce de la ceasul sfânt al Nașterii la acela al Învierii Domnului. Poemele care compun acest ciclu sunt, dincolo de tema fundamentală a Nașterii pruncului Iisus – sau poate tocmai de aceea –, străbătute de o vibrație intensă de credință și aproape de jubilație în fața miracolului care ni s-a dăruit. Ele sunt scrise cu o smerenie plină de grație și delicatețe”.
Ai un colind suprem? Marele tău favorit? Sau – mereu la plural: colinde?
Colindul meu cel mai iubit este „O, ce veste minunată!”. El ne deschide poarta spre Bethlehem, unde se naște Domnul.
Cine te-a învățat colinde(le) când erai mică?
În seara de Ajun, după ce împodobeam bradul, împreună cu părinții și bunicile, se stingea lumina, se aprindeau lumânărelele și mama ne cânta colinde, cu vocea ei caldă, cu unduiri de catifea. Cum Moș Crăciun sosea în noaptea următoare, la prietenii familiei noastre, eu, ca și toți copiii adunați acolo, aveam de pregătit o poezie sau un colind pe care să i-l cânt. Mi-aduc aminte că bucuria Sfintei Sărbători avea pentru copilul care eram pe atunci și ceva înfricoșător, căci Moșul mă știa pe dinăuntru, cu cele bune și cu cele rele, și de aceea mă apropiam de el cu frică și încercam să-l îmblânzesc cu versurile învățate, nădăjduind că, poate așa, mă va ierta.
De ce colinzi? De ce se colindă?
Colindele vestesc în fiecare an minunea Întrupării prin care lumea e salvată, aduc speranța că nu suntem singuri și că vom fi vegheați până la capăt. Dar cel mai drag îmi este, când le ascult sau când le cânt, să simt prezența Pruncului și-a Maicii Sale lângă mine.
Mama și tatăl tău cântau colinde de sărbători?
Mama cânta colindele, iar noi, ceilalți, o acompaniam în surdină, pe lângă bradul licărind. Pe urmă, după ce se aprindea lumina, tata ne citea poemele pentru Crăciun, scrise de Eminescu, de Blaga, de Voiculescu, de Ion Pillat, de Adrian Maniu, învăluindu-ne în vraja unei alte muzici care se furișa din bibliotecă. El le copiase de mână într-un mic caiet pe care i-l dăduse mamei mele în dar.
Aceste colinde, le și cânți? Ți le și cânți?
Colindele, pe care am început și eu să le compun de multă vreme, sunt inspirate de modurile-n care familia mea, religia, cultura și folclorul nostru, închinat Crăciunului, mi-au indus o stare specială de veghe, pregătindu-mă lăuntric pentru această mare Sărbătoare. Versurile îmi vin pe o anumită melodie interioară și ele, puse pe hârtie și citite în șoaptă sau cu voce tare, au ritmul lor, adesea înfrățit cu poezia populară, la care apelez.
Dar le visezi, le-ai visat?
Visul, în acest sens, n-are nimic cu somnul, ci cu o reverie a ochilor deschiși, poate mai apropiat fiind de contemplație. Aș cuteza ideea că un colind conține Visul Mântuirii întruchipat în Pruncul ce se naște, iar când îl cânți, el umple realitatea și o preface-n Duh.
„Darurile de veghe?” Ce sunt ele?
Pentru a putea asculta, cânta și chiar compune colinde, îți trebuie o curățenie de Crăciun a sufletului și a minții. Nu poți să intri, să participi la mister în hainele de lucru, după orele de serviciu, după transportul cu metroul ori cu autobuzul, sau după ce te vânturi prin magazine sau pe străzi. Îți trebuie răgaz și primenire, veșminte noi cu care să te-mbraci pe-afară și pe dinăuntru, ca să aștepți venirea Domnului pe lume. De aceea, eu nu pot scrie colinde înainte de a mă pune în stare de veghe, prin poezii pregătitoare.
La ce fel de veghe anume te referi?
Această veghe este ca o așteptare cu candela aprinsă în întuneric. Ceea ce am dori în Noaptea de Ajun este să ne colinde Dumnezeu, vestindu-ne că fiecare dintre noi Îi poate deveni o iesle.
„Privegheați și vă rugați, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului” - Matei 25:13. Greu să stai de veghe? / Când e cel mai greu?
Citatul pe care l-ai ales din Evanghelia după Matei comprimă Nașterea, Răstignirea, Învierea, Judecata de Apoi și plăpânda noastră existență într-un prezent care cuprinde trecutul viitor. Suntem avertizați că totul se petrece simultan, atunci când stăm de veghe. Dacă ne cufundăm în lene și tânjeală, atragem după noi imprevizibilul care ne poate fulgera în orice clipă. Cred că e cel mai greu să stai de veghe când nu îți iei distanță față de suferința imediată, de pierderea cuiva iubit, de spaimele unei primejdii.
Dar e și o fericire – să stai de veghe?
Sigur că veghea îți aduce fericire. Pentru că, la un moment dat, descoperi că ești în prezența Celui pe care Îl aștepți.
Ce e Scrisul pe Ape? În carte sunt mai multe poeme care aparțin acestui ciclu poetic...
Este titlul noului meu volum de poezii.
Ce fel de ape? E un plural aici, în sintagma ta – ce semnifică el?
Am în minte două feluri de ape: apa ce dizolvă cuvintele, dezvăluind zădărnicia credinței autorului în nemurirea proprie, și apa sfințită de pașii lui Iisus. Scrisul care o ia pe urmele Mântuitorului se șterge în momentul Regăsirii, pentru că taina nu încape în slovele la îndemână.
Când scrii aceste colinde?
Atunci când vin din nevăzut, ca niște daruri.
Sunt ale tale? Sau îți sunt date, unele poate chiar dictate?
Nu-mi aparțin în întregime niciodată. Când le pun pe hârtie, sunt vegheată.
Ce fel de colinde sunt cele pe care le scrii tu? Unde pot sta ele – literar, spiritual, religios?
Unele colinde stau sub semnul amintirii, al dorului după Crăciunurile de demult, când eram mică, înconjurată de toți ai mei, plecați acum din lumea asta. Altele se alătură sfios poemelor compuse pentru Sfânta Sărbătoare de bunicul meu, Ion Pillat, și de poeții generației lui, mă gândesc la Vasile Voiculescu și la Lucian Blaga. Însă, în cele mai multe poeme, încerc să transmit, în felul meu, minunata veste a Nașterii lui Iisus.
Cu ce sunt, mai ales, populate, colindele tale?
Cu îngeri, cu păstori, cu imagini coborâte din icoanele pe sticlă ori pe lemn, cu ieslea din care Iosif, Maica Domnului și Pruncul, de două mii de ani ni se arată, dar și cu oamenii de azi, mai mult sau mai puțin bruiați de zgomotul modernității.
Colindul e o rugăciune?
Eu cred că este mai curând o mărturie, deoarece colindătorul care, tradițional, se-ntoarce de departe vine ca martor și ca purtător de veste al celor petrecute, când era chiar de față.
O altfel de rugăciune? Altfel decât o rugăciune?
Colindul are, cred, un triplu rol: în primul rând, el ne aduce aminte că trecutul sfânt e viu și de aceea invocarea sa face prezentul să vibreze de un demult care durează, apoi e vestitor de viitorul mântuirii și, la urmă, ne face să trăim în tainică simultaneitate cu tot ce-a fost și va să vină. Nu știu dacă este, de fapt, o rugăciune, poate mai adecvat ar fi să spunem că e un exercițiu spiritual. Mă gândesc, în acest sens, la exercițiile spirituale ale Sfântului Ignațiu de Loyola, care presupuneau teleportarea minții într-o scenă descrisă în Noul Testament ori reprodusă în icoană. Vizualizând detalii din acea secvență, cel care meditează sfârșește prin a deveni participant imaginar la ce se-ntâmplă în fragmentul biblic și ajunge martor într-un teatru al memoriei. Astfel, o meditație ca aceasta impune credinciosului o locuire și o așezare într-un timp care-l precede și îl îmbrățișează totodată.
Când ți-a fost foarte-foarte greu, ai cântat, fie și în tine, în șoaptă, un colind?
După moartea părinților mei.
De ce e așa de fragil un colind & (deopotrivă) de ce e așa de puternic, de viguros un colind?
Fiindcă ne-aduce vestea venirii pe pământ a Dumnezeului-copil, mic, neajutorat, sărac, de care ne îndeamnă s-avem grijă. Pruncul Iisus este și Întruparea credinței noi: la început este asemenea unei licăriri în întuneric, apoi se face mai intensă și crește înăuntrul nostru, până ne luminează pe de-a-ntregul, și nu ne lasă să pierim.
În carte sunt multe ilustrații care par că veghează poemele de acolo. Care e povestea lor?
La rugămintea mamei, bunica mea paternă, pictorița Maria Pillat-Brateș, întoarsă dintr-un domiciliu forțat care-a ținut cinci ani, a pictat pentru Crăciunul din 1955 scena Nașterii Pruncului Iisus pe care, de atunci încolo, am pus-o, de Sărbători, în vârful bradului, ca să ne ocrotească. Domnul Paul Marinescu, atât de talentatul director al Editurii Spandugino, secondat de graficiana Oana Cioată, a avut fericita inspirație să decupeze detalii din mica acuarelă și să le reproducă pe paginile cărții.
Ce ai vrea să se întâmple în cei care, poate, vor citi aceste colinde?
Aș vrea să își dorească să devină, la rândul lor, colindători.
Colinde – deci speranță, da? Și mai ce?
O bucurie mare cât e cerul…
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu
