Eros, suferință și transfigurare: Nelli & Dinu Pillat

Plasată de exegeți între cele mai frumoase istorii amoroase ale secolului XX, iubirea dintre Nelli și Dinu Pilat strălucește prin ade­vărul și profunzimea sentimentelor ex­primate într-o formă literară. Câțiva ani după declanșarea celui de-al doilea război mondial, doi studenți români ai Uni­ver­si­tă­ții din București se îndrăgostesc, des­co­peră pasiunea romantică, dar și exigența transformării interioare. Toate stările su­fle­tești au temperatura incandescentă a po­veș­tilor cu Dante Alighieri și Beatrice Por­tinari ori Søren Kierkegaard și Regine Ol­sen. În puține scrieri contemporane, tră­i­rea plenară a iubirii atinge o asemenea in­tensitate poetică. Supraviețuind unei con­fla­grații mondiale, dragostea între Nelli și Di­nu a rezistat apoi tuturor privațiunilor im­puse de regimul comunist.

Tărâmul făgăduinței

Prin trecerea de la extazul erotic la agonia despărțirii, chipul luminos al celor doi în­drăgostiți se lasă descoperit în trepte. În­ceputul relației e marcat de patosul în­cre­derii și verva fericirii.

„3 XII 1942, [Bucureşti]

Dinu drag,

Am recitit scrisoarea pe care ţi-am scris-o aseară. Mi s-a părut că nu exprimă toată puterea sentimentelor ce le am faţă de ti­ne. Am vrut să cuprind iubirea mea pen­­tru tine în cuvinte, însă n-am reuşit. Tot ce-ţi scrisesem ştiai. Ştiai că în­cre­de­rea mea în calităţile tale sufleteşti e ne­li­mi­ta­tă. Ştiai că talentul pe care-l ai m-a făcut să întrevăd ceea ce vei însemna tu pen­tru oameni, cu sau fără voia ta. Ai sim­ţit tre­zirea ce ai adus-o în tinereţile me­le fe­brile. Nimic nu-ţi aducea nou scri­soa­rea mea. Şi poate totuşi era ceva. Era re­în­no­i­rea făgăduielii că te voi aştepta pâ­nă când vom putea fi împreună în fiecare clipă. Făgăduiala că, [în] tot acest timp cât vom fi într-un fel departe unul de al­tul, voi cău­ta să te înţeleg mai bine şi să mă per­fecţionez pentru anii dragostei noas­tre. Te rog mult să mă ajuţi şi tu în nă­zuinţa fiinţei mele de a te cunoaşte şi de a te îm­pli­ni. (Nu cumva să-ţi spui în gând, la ce­ti­rea acestor gânduri, că mă sub­eva­lu­ez sau că nu am încredere în ti­n­e...) Eu mă voi ruga lui Dumnezeu să-mi lim­pe­zeas­că ochii şi să fiu mereu trează spre a ve­dea adevărata cale a fericirii noas­tre.

Nelli.“

Cheia hermeneutică a textului e conținută într-un singur cuvânt: făgăduința.

Când îndrăgostiții se descoperă unul pe ce­lălalt, orice vorbă sau șoaptă aduce la su­pra­față uriașe latențe sufletești. De ce fa­cem promisiuni atunci când iubim? Nu pentru că ne hrănim din iluzii; nici pentru c-am vrea să înșelăm așteptările cuiva. Ca arhitecți ai viitorului, noi proiectăm ne­în­ce­tat scenarii, păstrând astfel tensiunea cre­a­toare dintre astăzi și mâine, dintre po­si­bi­li­tate și actualitate. Privită dintr-un unghi teologic familiar lui Dinu Pillat, fă­gă­duin­ța revelează dimensiunea iconică a na­­turii umane¹. Narațiunea biblică îl pre­zin­tă pe Adam ca pe întâiul beneficiar al în­crederii di­vine — receptorul privilegiat al darului li­bertății. Nici măcar tulburarea produsă de promisiunea mincinoasă a șar­pe­lui (Ge­neza 3, 4: „nu veți muri“) n-a schim­bat ex­periența timpului istoric, per­ceput drept realitate deschisă, vie și sur­prin­ză­toa­re, orientată spre clipa judecății finale.

După un început idilic, Nelli și Dinu se văd nevoiți să insereze timpul lor su­biec­tiv într-o realitate istorică nemiloasă. Cea mai grea provocare ține de armonizarea certitudinilor momentului cu neliniștile provocate de marele necunoscut. „Nu-mi va fi teamă de învolburările vieții ce vor veni peste mine — oricare va fi sfâr­și­tul“, spune Nelli, în chip premonitoriu, înaintea invaziei sovietice. „Nu știu ce se va întâmpla cu noi în viitor, poate nu ne vom putea vedea foarte mult timp“, adau­gă ea, câteva luni mai târziu. Chiar dacă nu știe ce anume o așteaptă, Nelli îm­bră­ți­șează iubirea paulină care „pe toate le nă­dăjduieşte“ (I Corinteni 13, 7). Treptat, ex­periența romantică se metamorfozează în­tr-un veritabil katharsis — o inițiere stoi­că în arta răbdării. „Eu nu cer vieții altceva decât să mă lase să stau lângă tine...“, nota Cornelia Filipescu la 22 apri­lie 1943 (înainte să ajungă doamna Pillat).

Intuiția veșniciei străpunge opacitatea bio­logiei. Nelli și Dinu nu sunt împreună pen­tru a sluji „chemării speciei“, nici pentru a celebra vreo estetică a cuplurilor dandy. În egală măsură, corespondența lor evită pla­sa de siguranță a limbajului juridic (mult prea grăbit să invoce drepturi și obli­gații contractuale). Chiar fără să rostească un jurământ formal, iubitul și iubita își dăruiesc viața unul altuia, fără regrete și fă­ră rest. Când asumarea faptului-de-a-fi-împreună e totală, dragostea încetează să mai fie o aventură pasională² sau vreo lo­terie măruntă. Iubirea este un har aparte — o mărturisire care va presupune, în acest caz, martiriul. „Dincolo de pa­nică se năştea deodată o senzaţie nouă: aceea a provizoratului şi a efemerităţii. Şi dincolo de conştiinţa provizoratului şi a efemerităţii: certitudinea prezenţei unui Dumnezeu“ (6 mai 1944), notează undeva Dinu. Privite dintr-o asemenea așe­zare sufletească, orice rătăciri (precum infidelitatea, adulterul sau divorțul) apar ca niște manifestări ale înșelării de sine — ex­periențe petrecute într-o capsulă nă­pă­dită de buruiana minciunii, a ferelii și a as­cunzișurilor nedemne.

Puterea cuvintelor

Așa cum Brâncuși își folosea dalta pentru a șlefui materialul din lemn, marmură sau piatră, mângâindu-și ritualic opera de ar­tă, Nelli aplică puterea verbelor asupra unui viitor neîmblânzit. „Ziua de astăzi sea­mănă cu tine: soare și vânt mult“. Ori­câtă mizerie materială ar fi adus te­roa­rea istoriei postbelice, sufletul lui Dinu e inspirat de frumusețea lui Nelli și capătă, astfel, strălucire, suflu și sagacitate. Prin efectul conjugat al „mângâierii mâinilor“ şi al „cuvintelor blânde“ (despre care Gri­gorie de Nazianz vorbea atât de frumos în­tr-o cuvântare nupţială către Olimpiada), femeia aleasă își umanizează bărbatul. Vor­bele atent cântărite dau rotunjime su­pra­fe­ţelor rugoase ale relației. (Deloc întâm­plător, pentru primii greci sufletul era sfe­ric, iar orbita stelelor circulară.)

Iubirea celor doi trece printr-o grea în­cer­care de sărbătoarea Bunei Vestiri (25 mar­tie 1959). Noaptea, Dinu Pillat e arestat împreună cu alte personalități ale culturii române, între care Nicolae Steinhardt, Cons­tantin Noica și Alexandru Paleologu. Tribunalul îl condamnă la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea averii personale. Întrebată de ce va face în fața unui asemenea ver­dict, Cornelia răspunde prompt: „Am aş­teptat doi ani şi o să-l mai aştept două­zeci şi trei“. Se anunță o lungă priveghere la „poarta de nădejde“ (Osea 2, 16) a ini­mii celuilalt. Pelerinajul celor doi va fi sus­ținut de invizibila orientare a privirii către Ră­sărit (Geneză 12, 8).

În fața barbariei comuniste, sentimentele plăs­muite de Nelli și Dinu sunt o for­midabilă operă de civilizație. Un eros ștur­lubatic a căpătat claritatea unui logos sta­tornic. Rostind public exigența loialității, cei doi trăiesc iubirea simultan ca dar (Ga­be) şi datorie (Aufgabe). Dincolo sau din­coa­ce de porțile închisorii Jilava, flacăra inimii îndrăgostite nu s-a stins niciodată. Dinu și-a amintit clipele de emoție și căl­dură, atunci când doi studenți la Litere stră­băteau străzile oraşului în căutarea unei cafenele primitoare. Hrănit cu amin­tirea sacră a primelor începuturi, Dinu a putut retrăi experiența „ieşirii din sine“. Lacătele ideologiei n-au putut împiedica fu­ziunea orizonturilor. „Al meu“ a de­ve­nit „al nostru“. Pentru totdeauna.

(Textul este un fragment din volumul Vârstele iubirii, aflat în pregătire la Editura Doxologia, noiembrie 2016.)

Note

1. Pentru sensul cuvântului „iconic“, vezi cercetările fenomenologice ale lui Jean-Luc Marion, L’idole et la distance, Paris, Grasset, 1977 (trad. rom.: Tinca Prunea-Bretonnet și Daniela Pălășan, control științific: Cristian Ciocan, București, Ed. Humanitas, 2008).

2. Când iubirea-pasiune refuză asumarea publică a legământului, atunci se produce o suspendare a eticii creștine, așa cum a arătat Denis de Rougemont, L’amour et l’Occident, Paris, Plon, 1972.