Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Dezbatere GDS
Elitele şi societatea. Cine pe cine încurcă?

Marţi, 29 noiembrie, Grupul pentru Dialog Social (GDS) şi revista 22 au organizat dezbaterea cu tema Elitele şi societatea. Cine pe cine încurcă?, moderată de Sever Voinescu şi construită în jurul a două prezentări susţinute de Andrei Cornea şi Sorin Ioniţă. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

SEVER VOINESCU:

Tema acestei dezbateri organizate de GDS și revista 22 ne preocupă de ceva vreme. Pentru că în ultima perioadă am avut o „cri­ză a migrației“ - administrativă la în­ceput, după aceea a devenit o criză po­li­tică, ulterior ne-a forțat pe toți spre în­tre­bări fundamentale legate de identitatea noas­tră şi a altora -, a venit apoi Brexit-ul, urmat de Donald Trump. Avem un final de an 2016 preocupant. Unii văd deja nori ne­gri pe cerul senin al democrației. Alții, dim­potrivă, socotesc că e un moment, așa cum au fost și altele, pe care îl vom trece. Trăim cu toții un sentiment al unui sfârșit de lume. Şi mi se pare că pentru noi, cei din Estul Europei, lucrurile sunt încă și mai bizare, pentru că, până de curând, tră­iam euforia unui început de lume și acum suntem în depresia și dezabuzarea speci­fi­că sfârșitului de lume. În orice caz, sen­timentul este că în toată Europa și în spa­țiul american democrația a cam obosit. Și pare-se că oamenii s-au săturat de de­mocrație după ce au trăit din plin toate be­neficiile ei.

 

La sfârșitul anilor ’70 a apărut conceptul de „deficit democratic“, care vrea să spu­nă că apare o neîncredere între instituțiile reprezentative și cei care sunt repre­zen­tați, dar și în interiorul sistemului ins­ti­tuțional, între instituțiile direct alese și ins­tituțiile conduse de oameni numiți, dar care se află și ele sub control democratic. În orice caz, tot acest arsenal instituțional începe să fie perceput de către popor ca fi­ind un corp străin. Apare așadar această cre­vasă între popor și elite. Poporul nu mai are încredere în elite, dar și elitele sunt din ce în ce mai iritate de popor, nu se mai înțeleg cei doi poli ai societății. Dar democrația nu poate funcționa în con­textul unei societăți fracturate.

 

Precizez că, atunci când am ales titlul aces­tei dezbateri, ne-am gândit la elite în sen­sul cel mai larg: elite politice, elite intelec­tuale, elite economice - toți cei care ies prin ceva în afara marii mase care ar fi po­porul.

 

 

Infantilizarea poporului și parentalizarea elitelor

 

 

ANDREI CORNEA:

O să fac o incursiune într-un fel de psi­hologie metaforică şi voi vorbi despre pă­rinți și copii. Democrația reprezentativă, li­berală se bazează pe un spirit cetățenesc, pe oameni maturi din punct de vedere psi­hic și intelectual, cel puțin într-o mare ma­joritate, care formează corpul ce­tă­țe­nesc și care iau decizii în cunoștință de cauză. Bineînțeles că, în cazul lor, există eli­te - cei aleși sau numiți în funcții im­portante. Pentru un timp, democrația re­prezentativă presupune, cum se știe, alter­nanță la putere: cei care conduc, alter­nativ, devin conduși și cei care sunt con­duși, unii dintre ei, ajung să conducă. Im­portantă este această maturitate pe care o presupune democrația, cel puțin în forma ei liberală.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/IMG_7834.jpg
 

Am impresia că ceea ce caracterizează epo­ca noastră - și n-aș spune că e vorba de 2016, ci probabil de ultimii 20 de ani, dar lucrurile s-au accentuat, vedem urmările astăzi mai bine decât înainte – este că tră­im într-o lume care tinde să fie in­fan­ti­lizată la nivelul publicului, la nivelul a ce­ea ce se numește poporul sau societatea, și să fie parentalizată, dacă mi se permite bar­barismul, la nivelul elitelor. Ideea mi-a venit de la o carte a lui Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii ci­vilizate, în care se vorbește despre ten­din­ța omului postmodern de a se infantiliza. Sigur, intelectual şi fizic vorbind, el e apa­rent adult, dar, din punct de vedere psi­ho­logic, de foarte multe ori se comportă in­fantil, așa cum nu o făceau părintele sau, mai ales, bunicul lui.

 

Predominanța impulsurilor și a emoțiilor asupra gândirii critice

 

Prin ce anume observăm această infan­ti­lizare? În primul rând, predominanța im­pulsurilor și a emoțiilor asupra gândirii cri­tice. Publicul de azi tinde să acționeze şi să voteze emoțional. Nu e un lucru rău în sine să ai atitudini emoționale, nu poți să fii rece ca o statuie în orice situații, dar dis­pariția sau atenuarea gândirii critice ne transformă adesea în niște copiii răsfățați care doresc imediat o gratificare. Con­tem­poranii noștri sunt răsfățați de elite, pri­mesc o mulțime de „jucării“ și, în orice caz, părinții, adică elitele, îi privesc cu grijă, cu atenție, ezită să-i pedepsească, ba renunță chiar să-i pedepsească pentru că preferă să-i corupă cu mici sau mari ca­douri, numai să stea liniștiți. Ceea ce se pierde astăzi în public sunt două virtuți tra­diționale ale maturității: prudența și răb­darea. Prudența, în sensul de gândire ra­țională, practică, rezonabilă. Răbdarea - obiș­nuința de a nu te grăbi, de a nu aș­tepta imediat răspunsuri.

 

Dependenţa de mituri în lumea Internetului

 

Apoi, aș vorbi, tot la nivelul publicului, des­pre dependența de povești, pe mituri. Bineînțeles că oamenii au crezut în mituri întotdeauna, dar amploarea pe care o au astăzi, într-o epocă bazată pe tehnologii, es­te uimitoare. Gândiți-vă la teoriile cons­pi­raționiste, acum a apărut și o nouă ex­pre­sie, „post-truth“, oamenii cred lucru­rile cele mai absurde. Adulții aceștia ima­turi vor o lume de poveste cu răul și bi­nele clar separate, delimitate, maniheiste. Oamenii maturi știu că răul și binele nu sunt separate întotdeauna, sunt de multe ori în amestec, sunt complicate, trebuie să le vezi cu discernământ. Asta con­tra­zice așteptările vârstei fragede, care vrea să ştie imediat cine e bun şi cine e rău. De aici și succesul așa-zișilor populiști, care promit rezolvări rapide și clasifică imediat lumea în bun și rău. Nu e o noutate, asta au făcut dintotdeauna mulți ideologi, dar ia­tă că, astăzi, astfel de curente își găsesc aplicare și ecou acolo unde nu te-ai fi aș­teptat altădată. La asta contribuie In­ter­netul și rețelele lui de socializare, care îți furnizează exact așa-zisele adevăruri pe care le dorești în cochilia ta. Îți auzi nu­mai prietenii şi, când unul nu-ți place, îl scoți de pe listă și în felul ăsta nu ai parte decât de adevărul unui grup închis și refuzi să mai vezi și alte lucruri.

 

Statul-părinte îşi răsfaţă copiii

 

Un alt aspect foarte serios este dependența mereu mai accentuată de statul-părinte. Publicul cere ajutorul statului în tot mai multe situații: să aibă grijă de salarii, de pensii, de ajutoare de șomaj, să intervină acolo unde pe piață apar niște disfuncții, să rezolve tot felul de probleme. Astfel, sta­tele cresc tot timpul în amploare, ca nu­măr de funcționari. Deci, pe de o parte, publicul infantilizat cere ca părintele să îl ajute și, pe de altă parte, îl urăște. E firesc: adolescentul nu se înțelege bine cu părinţii, vrea să scape de ei, dar, în același timp, nu poate, e la vârsta dificilă. Exact asta este vârsta dificilă a publicului nos­tru, numai că, din păcate, în viața indi­viduală se merge în sus, spre ieșirea din vârsta dificilă, dar aici se pare că se merge în jos.

 

Pe de altă parte, la rândul lor, elitele - de­ci statul, cei care au momentan puterea - se comportă ca niște părinți în general be­nigni, dar care au renunțat de mult în a mai avea măcar ideea de a-și pedepsi co­piii. Sunt niște părinți postmoderni care se gândesc numai cum să-i țină pe puști în frâu și pentru asta preferă să-i răsfețe, să-i corupă cu noi lucruri, cu noi salarii mai mari, cu pensii, cu ajutoare. Deci pro­blema nu e numai la public, ci și la state, la aceste elite, care mai recent și-au des­coperit vocația de a se uita tot timpul la sondaje. Politicienii nu mai gândesc cu capul lor, gândesc cu capul sondajelor: „Ce vrea publicul? Vrea cutare, cutare“, se face o listă și după asta se ghidează. Si­gur, în sine poate că nu e rău, însă a lăsa ca sondajele singure să-ți facă agenda în toate privințele cred că e greșit, pentru că de multe ori oamenii astăzi vor un lucru, peste câteva luni or să vrea altceva, în func­ție de ce se întâmplă și mai ales de cum e prezentată realitatea respectivă în media și în special la televiziune. Iată, acum a început o nouă eră, a referen­dumurilor. Publicul spune ce vrea și tu, ca politician, nu mai ai nicio răspundere, nu faci decât să-i lași pe oameni să decidă singuri și apoi aduni cioburile de pe jos.

 

Într-adevăr, ruptura despre care vorbea Sever Voinescu este o realitate. Eu nu am o soluție. Dar îmi apare evident că unul din­tre principalii vinovați în această po­veste, deși nu singurul, sunt mass- media moderne - televiziuni, Internet - care, din­colo de imensele posibilități și valori rea­le pe care le permit, contribuie mult la această infantilizare.

Andrei Cornea

Ceea ce se pierde astăzi în public sunt două virtuți tra­diționale ale maturității: prudența și răb­darea.

Elitele 2.0

 

SORIN IONIȚĂ:

Eu cred că ceea ce se întâmplă în ultima vre­me nu este neapărat o fractură între popor și elite, ci pur și simplu avem o eli­tă de tip nou, care a înțeles că se întâmplă niște lucruri și e foarte abilă în a profita de ele. Noii lideri care se pun în fruntea acestor mișcări populiste nu sunt nici mai săraci, nici mai puțin educați, nici mai pu­țin conectați la sistemul de putere. Ei sunt partea din acea elită tradiţională care a înțeles că poate profita de anumite mutații care se întâmplă în societățile moderne din Occident. Nu ne-am prins de lucrurile astea cu ani în urmă, când s-a respins la referendum noua Constituție Europeană în țări unde nu te așteptai, Franța şi Olan­da, şi acum avem Brexit, Donald Trump, alegeri în Austria zilele acestea, în Olanda și în Franța anul viitor.

 

Cred că în perioada următoare nu vom mai avea alinieri. Clivajul politic principal în democrațiile de tip occidental - și in­clud aici și țările noi membre ale UE, cum suntem și noi - nu va mai fi „stânga-dreap­ta“, ci între vechea elită - să-i zicem mainstream, moderații de la centru - și noua elită contestatară, vioaie, cu multe abilități de social-media, care profită abil, deliberat sau instinctiv, de anumite mu­tații socio-economice reale care se petrec în societățile dezvoltate. Avem acum elita 2.0.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/fosadasto-gds-2.jpg

 

Un joc cu sumă nulă

 

Există acest nou discurs care a sucit axele politice: nu contează ce spui, contează să fii indignat și furios - cu cât ești mai in­dignat, cu atât ai mai multă dreptate. Da­că ești nervos, ai mai multă expunere de­cât dacă ești calm - este specificul mass-media din democrații, care, atâta vreme cât sunt libere, vor privilegia problemele și pe oamenii supărați. Spaimele sociale au trecut în centrul discursului politic, deci se vorbește de schimbări culturale, de dezastrul adus de corectitudinea poli­tică, de imigrație etc. Că e de stânga, că e de dreapta, elita 2.0 ne spune că, de fapt, în societate și în economie jocul e de tip su­mă nulă, adică nu există, ca în libe­ra­lismul clasic, situaţia de win-win, de coo­perare. Trebuie să recunoaștem că Viktor Orbán a fost un clarvăzător când, cu vreo câțiva ani în urmă, a vorbit despre de­mo­crația neliberală pe care vrea el să o cons­truiască în Ungaria. Lumea l-a luat în râs atunci, dar el nu glumea și uite că omul de fapt a fost un precursor, și nu un ciu­dat, și lumea se aliniază după el.

 

Elita 2.0 practică populismul nu pentru că ea ar fi extrasă dintr-o clasă lovită de o mu­tație, că este săracă. Uitați-vă cine for­mează elita 2.0 în România, cine sunt cei care au format partidele extremiste: ei sunt mai bogați, fiecare în parte, decât noi toți din această sală la un loc. Istoria per­sonală a lor nu explică neapărat dis­cur­sul pe care îl practică. Iar faptul că unii sunt mai curând neomarxiști și se luptă cu multinaționalele, iar alții sunt la ex­trema neoortodoxă nu prea contează și veți vedea alianțe între ei, așa cum sunt în multe țări în Europa. Asta nu înseamnă neapărat că partidele se întâlnesc și sem­nează un pact, dar cooperează foarte bine în campanii, încurajează același tip de electorat până la urmă, care vrea închi­dere și așteaptă mesaje de tip populist.

 

Categorii frustrate care aşteaptă să fie minţite frumos

 

Sigur, sunt mutații socio-economice reale în țările dezvoltate în care apare acest tip de discurs. Nu e un secret că munca ma­nuală s-a erodat în țări din Vest, fie prin au­tomatizări, fie prin mutarea joburilor ma­nuale peste hotare, în procesul de glo­ba­lizare. Aceste lucruri nu se mai întorc, oricât s-ar da cineva peste cap. Această clasă muncitoare frustrată am văzut-o în America lui Trump, dar ea există peste tot. Ea nu știe ce să facă și așteaptă să-i spu­nă cineva. Și, din moment ce această așteptare există, apar și oamenii care să o mintă frumos.

 

Există o erodare a joburilor stabile, ten­din­ța este către fragmentare, către muncă de tip temporar, de tip free lancing, de tip bro­ker de servicii, ceea ce înseamnă un aran­jament mai nesigur și care creează destule frustrări. Dar tendința asta este ireversibilă. Proliferează modelele de busi­ness de tip sharing, cum e Uber sau Airbnb, și vor fi și în industria manu­fac­turieră genul ăsta de subcontractări pe firme mici, deci spargerea marii industrii cu clasă muncitoare, cu program sigur, cu asigurări sociale etc. Asta înseamnă că an­gajaţii trebuie să devină antreprenori li­beri care să-și managerieze propriile con­tracte temporare. Or, asta este foarte di­ficil. Frustrarea pe care au avut-o votanții lui Trump se va extinde în societate și la categorii de muncă intelectuală. Sigur că, per total, consumatorul câștigă. Dar asta nu înseamnă că acești perdanți vor sta li­niștiți, atâta vreme cât nu se găsește o soluție și pentru ei. Iar discrepanța între cei care reușesc să-și conserve o com­pe­titivitate pe piață și cei care nu reușesc să intre în această lume în schimbare se va mări.

 

Teama de competiţia globală şi valul de migranţi

 

Demografia este şi ea foarte importantă. Lumea occidentală scade demografic, în spe­cial Europa, și îmbătrânește, pe când lu­mea a treia crește, în special prin mu­tare de la țară în megalopolisuri. Există o uriașă presiune demografică în aceste re­zervoare de umanitate tânără și dinamică de a veni fizic în Europa și în Statele Unite și frustrarea că ei nu pot să vină este relevată foarte bine de studii recente. Mi­grația cu care ne luptăm nu vine din fap­tul că oamenii aceia au rămas foarte să­raci, ci, tocmai pentru faptul că sărăcia a fost relativ bine combătută în lumea a treia, în termeni absoluți, foarte mulți oa­meni au făcut un pas pe scara socială și a veniturilor și au căpătat acele resurse ca să poată emigra. Atunci când rămâi într-o zonă parohială nu te poți gândi că vei ple­ca în Europa, dar succesul globalizării în lumea a treia, care reprezintă majoritatea pe această planetă, a declanșat exact acest proces. În plus, prin Internet și prin acce­si­bilitatea acestor device-uri, oamenii sunt conectați informațional și emoțional la această lume dezvoltată. Ei de aici văd filme, ascultă muzică, urmăresc liga en­gle­ză de fotbal, se identifică emoțional cu occi­dentalii și aici vor să vină. Subes­ti­măm forța de atracție și supraestimăm posibilitatea noastră de a-i opri pe acești oameni care au acum resurse ca să vină în­coace pe care acum 20-30 de ani nu le aveau. Oamenii ăștia, cuplați infor­ma­țional și emoțional cu noi, cu ceva resurse ca să poată face călătoria, dar pe care noi nu-i lăsăm administrativ să vină unde ei vor să fie, au o frustrare pe care o putem foarte puțin înțelege și care se manifestă în medii urbane din jurul Europei, în aces­te orașe uriașe, care ajung la 10 milioane de locuitori, unde jumătate din populație este tânără, de vârstă activă și fără nimic de făcut, pentru că sunt prost conduse și eco­nomia le merge prost.

 

Elita 2.0 din lumea dezvoltată se urcă pe acel val al frustraților, care sunt foarte mulți și din categoria antreprenorială. Stu­diile din urmă cu 10 ani arătau că mare parte din suportul lui Orbán în Ungaria venea de la mici antreprenori, cu ferme ca­re deja cuplaseră la agricultura co­mer­cială și care au întâmpinat dificultăți după aderarea la UE. De competiția globală se feresc şi foarte mulți antreprenori români. Și vedeți în ce degenerează discursul: pro­tecția capitalului domestic ori de con­cu­rență externă, ori de DNA. Dar acest dis­curs nu este o glumă și nu s-a inventat în România. Ar fi o greșeală să credem că eli­ta 2.0 nu se extrage și de aici sau nu știe să călărească acest val și că ea o să rămână numai cu câțiva dezaxați sau oameni in­culți de prin județul Vaslui și Teleorman. Elita 2.0 este printre noi și va ști să ex­ploateze acești nemulțumiți ai acestor mu­tații noi, așa cum o face foarte bine în toa­tă Europa.

 

Rolul rețelelor sociale

 

Sigur că și dispariția presei clasice joacă un rol în toate aceste chestii. Practic, nu mai avem o platformă centristă care să fie media mainstream, în care să ai niște pro­fesioniști - redacția -, care filtrau și-ți li­vrau un fel de ierarhie relevantă a ceea ce s-a întâmplat, poate și ușor comentată, pentru ca publicul să se adune la centru și să aibă o dezbatere rațională pe teme rele­vante. Acum totul se sparge în nișe, în ca­mere de ecou, în care te asociezi cu cei ca­re gândesc exact ca tine, de obicei în jurul unui lider de opinie care exprimă părerile tale, dar mult mai bine decât știi tu să o faci, mult mai atractiv, mai colorat. Te-ai izolat, nu mai interacționezi niciodată cu oa­meni de altă părere și orice formă de ar­gument rațional dispare. Oamenii vor să audă refrenul care îi satisface emoțional, dar spus de cineva foarte talentat - cam ăsta este rolul rețelelor sociale. Din pă­cate, după ce acum 10 ani credeam că va fi o formidabilă democratizare a infor­ma­ției și că se va ajuta democrația cu chestia asta, acum constatăm că ajutăm la for­marea de buzunare omogene în păreri și, de fapt, din ce în ce mai radicale. Pentru că atunci când te-ai adunat într-un buzu­nar unde toți sunt de aceeași părere, cum poți să concurezi pentru atenție? Păi, es­caladând discursul, dar în direcțiile asu­mate de grupul respectiv.

Discursul mizerabilist

 

Toate aceste evoluții se bazează pe anu­mite schimbări reale socio-economice din Occident și în lumea a treia, dar nu tot ce spun acești oameni din elita 2.0 este real. Este vorba despre acest discurs mizera­bi­list pe care îl auzim de la toată lumea și care tinde să tragă după el și elita main­stream. Haideţi să ne uităm la cum arată România astăzi, comparativ cu 1989, să vedem dacă este vreo justificare ca să fim pe­simiști. Ultimii 25 de ani probabil că sunt perioada cea mai extraordinară de pro­gres și fără niciun fel de precedent în is­toria modernă și premodernă a Ro­mâ­niei. PIB-ul a crescut de 6 ori, exporturile au crescut de 11 ori față de perioada când Ceaușescu forța exporturile. Industria a crescut mai mult în ceea ce produce fizic și ca pondere în economia României, este peste media UE. A apărut acum patru luni un studiu al OECD care arată beneficiile re­lative în diverse țări din a avea o di­plo­mă universitară. Beneficiile relative cele mai mici sunt în țările scandinave - deci acolo, dacă ai sau nu ai diplomă, diferența de salariu e mai mică - și se extind spre Estul Europei. Deci, așa proastă cum e edu­caţia la noi, ai de câștigat față de cei din aceeași societate cu tine care nu sunt educați. Apoi, la servicii publice, evident că nu se poate compara calitatea cu ce aveam înainte de 1989.

 

Cu toate acestea, discursul este unul mi­ze­rabilist. De ce? Pentru că, probabil, pro­gre­sul în raport cu așteptările e mic. Dar noi avem și cazul martor, Republica Mol­dova, cu care eram cap la cap în multe ci­fre în 1990. Luați cifrele de astăzi şi veţi vedea că lucrurile au mers bine în de­mo­crația liberală. Asta nu înseamnă că elita 2.0 nu va exista, că nu este în ascensiune rapidă și în România, ca în toată lumea occidentală, și că avem o soluție. Nu știm să răspundem pentru că, în primul rând, noi înșine n-am internalizat care este rea­litatea, nu știm să o arătăm și, escaladând, intrăm în acele elemente de discurs ale elitei 2.0 pe care le-am arătat la început.

 

Societatea şi sentimentul de nedreptate

 

VLAD ALEXANDRESCU:

Salut intervenția lui Andrei Cornea, care ne aduce în perimetrul cetății grecești bi­ne organizate, în care democrația func­țio­nează și în care elitele au grijă de cetățeni. Da, e vorba de o infantilizare a societății românești, dar în condițiile unui deficit de dreptate. Copiii nu mai au încredere în părinți. E un fel de grevă a copiilor sau o profundă nemulțumire a guvernaților. Tre­buie să vedem care sunt cauzele acestei ne­mulțumiri și poate că metafora cetății grecești nu e cea mai bună pentru ce se întâmplă în societatea românească, tocmai pentru că suntem departe de democrația greacă, în care o anumită rotunjime a mo­delului fusese atinsă, ceea ce nu s-a în­tâmplat în România după 1989.

 

Sentimentul pe care l-am avut în ultimul an a fost tocmai al unui strigăt de dreptate și către justiție, în sensul mai general, pe care elita politică românească nu l-a per­ceput ori l-a ocolit. Dreptate înseamnă mul­te lucruri: egalitate de șanse, o anu­mi­tă reprezentare la nivel politic, o înfăp­tuire a guvernării în beneficiul publicului etc. „Copiii“ se simt într-o stare de pro­fundă injustiție față de „părinți“ și asta scindează foarte tare „familia“, strică au­toritatea „părinților“ și capacitatea de a asculta a „copiilor“.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/IMG_7822.jpg

 

 

În ceea ce privește prezentarea lui Sorin Io­niță, poate că există date care spun că anu­miți coeficienți de producție indus­trială sunt mai mari decât cei din 1989, dar, în orice caz, capacitatea industriei de a absorbi forța de muncă din România tre­buie să fi scăzut mult. Dacă te duci în Mol­dova și vezi mulţimea de oameni care nu mai au ce lucra și care au plecat în Occi­dent, iar cei care au rămas au devenit com­plet dependenți de ajutoarele de stat, îți dai seama că industria nu trebuie să satis­facă numai o necesitate de câștig, ci şi o necesitate de angajare a forței de muncă. Reindustrializarea ar trebui să compenseze o lipsă de joburi. Sigur, reindustrializarea nu în sensul ceaușist, în care se fac mari fa­brici și uzine pentru populație, ci pe zo­ne foarte performante, de nișă, care aduc beneficii mari într-un timp relativ scurt. Această zugrăvire economică pe care am văzut-o din aceste cifre nu zic că nu e rea­lă, dar e profund diferită faţă de percepția pe care o avem în momentul de față. În Bu­curești stăm ceva mai bine, dar în provincie cred că lucrurile sunt mult mai grave. De asta vedem ce se întâmplă acum cu unele partide vechi, pentru că ele par decuplate, prin elita lor, de ceea ce cere lumea. Or, ăsta e un fenomen relativ nou în România, la care toate partidele vor trebui să răspundă.

 

SORIN IONIȚĂ:

Știm că înainte de 1989 în economia ro­mâ­nească se producea mai puţin cu 8 mi­li­oane de angajați decât se produce acum cu 4, în condițiile în care a scăzut și tim­pul de lucru de la 6 la 5 zile pe săptămână. Scopul unui antreprenor este să facă pro­ducție eficientă, nu să angajeze cât mai mulți oameni.

 

Cât de fragilă poate fi democraţia

 

DANIEL DĂIANU:

Această discuție este mai mult decât bine­venită. Când au apărut apostoli ai „de­mo­crației iliberale“ s-a crezut că este un ac­ci­dent, subestimându-se tendințe pro­fun­de în viața economică şi socială, ce s-au articulat politic. Formularea că elitele sunt părinții care trebuie să aibă grijă de copii poate fi acceptată până la un punct. Fiind­că elitele pot greși grav și există pilde în is­torie. Viața publică europeană din ul­ti­mul deceniu este marcată de autism po­li­tic. De mai mult timp se vorbește de un de­ficit democratic, dar care a fost ignorat în fapt. Étienne Davignon spune de ani de zi­le că „am pierdut cetățenii“. Totuși, se fac aceleași lucruri, ba chiar se fac mai rău. Sunt analize serioase care reclamau schim­bări în politici publice și nimic nu s-a întâmplat. Globalizarea nu poate fi ju­de­cată ca fiind de tip win-win mereu; ar însemna să fim orbi. Aspecte identitare au fost subestimate și capacitatea multora de a se adapta la schimbări rapide a fost su­pra­estimată. Și cum poți să ceri oamenilor să aibă încredere, când lideri, funcționari publici de rangul cel mai înalt una spun și alta fac, au probleme mari de etică? Chiar sunt luați cetățenii de naivi? În economie este folosit conceptul „learning by do­ing“, să înveți din ce faci. Oare de ce eli­te­le nu învață din greșeli, din ce spune istoria?

 

Modul în care explică domnul Sorin Ioniță chestiunea sună cam așa: există practici în materie de politici publice, asupra că­ro­ra nu există mari diferențe între centru-dreapta și centru-stânga; și există unii „power-maximizers“, populiști, care în­cear­că să speculeze un moment istoric. Cred că este o înțelegere îngustă a ceea ce se întâmplă. Populismul nu vine de nică­ieri. Nici globalizarea nu are mers impla­cabil, fiindcă tehnologia nu este singurul de­terminant. Epoca victoriană a fost glo­ba­listă și s-a terminat cu Marele Război, du­­pă care a urmat interbelicul cu ex­tre­mis­me duse la paroxism. Când politicile nu au în vedere țesutul social, lucrurile pot devia masiv. Globalizarea trebuie să fie gestionată. Gânduri mi se duc către perioada interbelică, oricât aș vrea să cred că ceea ce vedem în ultimul deceniu este trecător, că există forțe lăuntrice care să mențină viu proiectul european, cel care a adus pace și refacere economică după 1945. Poate că sunt excesiv de pesimist. Dar vedem degradarea vieții politice, de la limbaj până la modul în care se ra­portează unii la ceilalți, cantitatea de furie în creștere. Există o criză de încredere, un disconect între guverne, instituții eu­ropene și cetățeni. Și atunci ne întrebăm: încotro merge Europa?

 

Domnule Andrei Cornea, dvs. spuneți că politicienii au tot dat, că au vrut să intre în grațiile electoratului. Dar este de in­tro­dus un aspect important aici. În Europa postbelică statul social s-a dezvoltat nu din generozitate, ci din pragmatism și in­teligență politică; a existat și experiența cumplită a Marii Depresiuni. Că s-ar fi exa­gerat cu asistența socială nu schimbă fon­dul problemei. Contractele sociale au sta­tuat obligații de livrare de bunuri publice într-o perioadă fastă, de aproape jumătate de veac; acum situația este mult diferită, din motive structurale, și nu este simplu să operezi corecții majore, mai ales când un sentiment de injustiție este acut. Con­tractul social este între guverne și elec­torate naționale, nu între acestea din ur­mă și instituții europene. De altfel, bu­ge­tul Uniunii este minuscul față de PIB-ul său. În plus, instituții, la nivel național și european, par sclerozate; politicile n-au fost potrivite și acum este periclitată chiar Uniunea. Sunt nu puține state membre ca­re au devenit ostile instituțiilor europene; sunt eurosceptice. Și vă spun, cu logica poate unilaterală a unui economist: într-o instituție, ca și într-o casă, într-o familie, investești dacă ai încredere. Dacă nu crezi în ceva, nu mai investești. De aici probabil tentația de recuperare a unor prerogative naționale. Uniunea a devenit tot mai tran­zacțională: îți dau, îmi dai. Nu se recunosc bunuri publice europene. Uniunea riscă să fie mai mult formă decât conținut, până la disoluție, dacă nu se opresc tendințele de fragmentare și dispare spiritul de so­li­daritate.

 

Și mai este ceva: constatăm cât de fragilă poate fi democrația; dacă nu este îngrijită zi de zi, se ofileşte. A crede că valorile mo­rale se impun până la urmă este de bun-simț, dar nu este o garanție.

Daniel Daianu

Constatăm cât de fragilă poate fi democrația; dacă nu este îngrijită zi de zi, se ofileşte.

Ne lipsește o evoluție concertată, eventual dirijată, dar liniștită

 

SORIN ALEXANDRESCU:

Parcă lipsește din discuție un fel de privire istorică asupra situației din Ro­mânia. De asemenea, cred că lipsește şi faptul că lu­cru­rile s-au schimbat în ceea ce ne pri­vește chiar și pe noi înșine. Noi ne con­si­de­răm, desigur, o elită și GDS es­te o ex­pre­sie a acestei elite. Noi suntem o elită in­telectuală, nu suntem o elită eco­nomică, nu suntem decât, pe ici, pe colo, o elită politică, nu determinăm sensul miș­cării în România. Nu spun acest lucru în sensul că noi suntem prea slabi, ci că si­tuația so­cială s-a schimbat total. Elita, în sensul tra­dițional al cuvântului, care era elita unor oameni cu valoare intelectuală, poa­te și artistică superioară, care se opu­nea unei societăți mai mult sau mai puțin needucate, nu mai există. Cu alte cuvinte, dacă vrei să faci parte acum din elită, îți trebuie fie putere politică, fie putere me­diatică. Noi nu avem putere mediatică. Unii dintre noi, desigur, par­ticipă la emi­siuni de televiziune, dar asta o fac ca in­divizi, nu o fac în numele unei elite. Țara nu este condusă de niciun fel de elită. Eli­tele politice din partea PSD sunt niște oa­meni care au jefuit mai bine și mai puțin vizibil decât alții, iar de cealaltă parte sunt oameni slabi care încearcă să facă ceva fără să reușească.

 

Din punctul de vedere al creșterii valorice a situației în România, despre care vorbea Sorin Ioniță, am foarte multe rezerve. În ceea ce privește educația, or fi poate ci­fre­le așa, dar vă asigur că realitatea nu e. Edu­cația în învățământul superior, unde lucrez eu, scade valoric pe zi ce trece. Nu este vorba numai că se fac plagiate, ci că nimeni nu mai citește nimic. Toată lumea vorbește, se improvizează, toată lumea aplaudă improvizațiile cu oarecare spirit și atât. Din punct de vedere cultural, noi suntem într-o mișcare de regres, nu de avans. Suntem din ce în ce mai mult în urma situației din Occident. Orice drum undeva în Vest ne arată cum crește pră­pastia dintre cunoștințele noastre și cunoș­tințele colegilor noștri de acolo. Asta nu îngrijorează pe nimeni? Aparent, noi con­siderăm că toate lucrurile merg foarte bi­ne. Este aici un fel de autoînșelare care ți­ne încă de o anumită bucurie pe care o avem de vreo 20-25 de ani încoace, de când, în sfârșit, suntem niște oameni li­beri, cel puțin generația noastră, dar ge­ne­rațiile mai tinere nu au de ce să se bucure. Se duc să muncească în Occident pentru că aici mor de foame. Nu numai păturile mai puțin cultivate ale populației, ci chiar şi cei mai buni studenți ai noștri pleacă. Cum putem spune atunci că totul merge bine? Mă îngrijorează faptul că discutăm prea teoretic, când ar trebui să pornim de la o analiză a situației reale. Sigur, cali­ta­tea societății românești, în raport cu cea co­munistă, a crescut enorm. Dar nu e su­ficient dacă noi comparăm mereu ceea ce e acum cu ce a fost sub Ceaușescu.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/fasdasoto-gds-3.jpg

 

Să nu uităm că în istoria României mo­der­ne mereu există răsturnări. Brusc, după un război, s-a făcut România Mică; după alt război s-a făcut România Mare; după alt război s-a făcut comunismul; după re­vo­luție s-a făcut România liberă. Tot tim­pul sunt răsturnări, nu evoluții la noi. No­uă ne lipsește o evoluție concertată, even­tual dirijată cât se poate, dar liniștită. Ei, mai putem noi, ca elită, să dirijăm acest proces? Eu mă tem foarte mult. În primul rând, pentru că suntem foarte pasivi, în al doilea rând, pentru că din elita propriu-zisă contează numai cea mediatică pentru a face opinie publică, celelalte nu mai există. Și în al treilea rând, mă tem pentru că suntem atât de bucuroși că am scăpat de comunism, că nu ne mai interesează ni­mic altceva. Dar nu toți din România fac așa. Numai noi, care am trăit comunismul, avem acești termeni. Ceilalți nu au niciun termen de comparație. Dacă le spun unor studenți numele Ana Pauker, habar n-au cine a fost. Putem să zicem „cu atât mai bi­ne“, dar asta este lipsa oricărui simț is­to­ric. Ei stau și discută, dar nu au nimic în spate. Noi avem ceva, dar nu am realizat și unde e spatele.

 

Elite şi pseudo-elite

 

ȘTEFAN VIANU:

Domnul Cornea a vorbit despre societatea infantilizată și despre guvernanții, în pri­mul rând, dar nu numai, din România, al căror rol în procesul de infantilizare a „po­porului“ nu poate fi negat. Aș spune că acești guvernanți, care provin ei înșiși din so­cietatea infantilizată, sunt ei înșiși in­fan­tili. Domnul Ioniță a vorbit despre poli­ti­cienii populiști din America și din Europa și despre pericolul pe care aceștia îl re­prezintă pentru democrație. În limbajul cu­rent, cuvântul „elită“ desemnează un „grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros într-o so­cie­tate“, este definiția din DEX. Domnul So­rin Alexandrescu a vorbit, dacă am înțeles bine, despre elite în acest sens. Elitele sunt pur și simplu cei mai buni – fiecare „spe­cialist“ în domeniul său –, iar socie­ta­tea are nevoie de acești oameni, ceea ce nu înseamnă că rolul elitelor în societatea de azi nu este problematic. Mi-aș dori să vorbim despre asta. Descriind un anumit tip de om politic, domnii Cornea și Ioniță au vorbit despre pseudo-elite; îi rog acum să ne spună ceva și despre elite, în sensul curent al noțiunii, „elitele și societatea“ fiind tema dezbaterii de astă seară.

 

ANDREI CORNEA:

Eu nu am vorbit despre elită în sens ne­cesarmente valoric. M-am referit la cei ca­re sunt în vârf.

 

SORIN IONIȚĂ:

Cel puțin în prezentarea mea, nu am vrut deloc să mă opresc pe definiții și pe dise­ca­rea conceptelor, nu cred că ajungem nică­ieri așa. Cuvântul elite are un sens pe care îl cam știm. Sunt oameni care au această capacitate sau voință de a fi liberi. Iar liber, ca și într-o întreprindere privată, nu e acel care exercită o putere prin re­guli, ci acel care exercită o putere fără re­guli, adică are capacitatea de a fi inspirat și de a-și impune propria narațiune. Sunt oameni care au voința să impună în so­cietate narațiunea lor.

 

Eșecul exportului de democrație

 

TEODOR BACONSCHI:

Problemele noastre vin, după mine, din faptul că Occidentul liberal a reușit vasta ope­rațiune de globalizare economico-fi­nan­ciară, dar nu și de exportare a mo­de­lu­lui democratic. Aici a apărut falia din care cresc în subconștientul colectiv, într-un imaginar bulversat de noile tehnologii, te­me de război cultural, a căror ilustrare spec­taculoasă e, să zicem, schimbarea de sce­­nariu electoral în SUA, unde apare, con­­trar tuturor predicțiilor, Donald Trump. Noi am crezut că globalizarea va fi dublată de acest export eficient al modelului de­mocratic. Or, el a eșuat spectaculos odată cu Primăvara arabă. S-a văzut foarte clar că valorile pe care mizăm și pe care ne-am construit o cultură a libertății nu sunt îm­părtășibile sau exportabile ca atare în alte spații. Și de aici, bineînțeles că optimismul celor care prevesteau triumful final al de­mocrațiilor liberale este eclipsat de pe­si­mismul celor care, poate, într-un mod mai realist, vorbeau de ciocnirea civi­li­zațiilor.

 

Cred că nu există elită 1.0 și 2.0 pentru că din același bazin se recrutează până la ur­mă și unii, și alții. Există poziționări di­fe­rite, bineînțeles, fructificări populiste ale acestor teme colective care se adâncesc.

 

Eșecul exportului de democrație nu se oprește aici, pentru că nu tragem numai noi concluziile, le trag și cei care au re­fu­zat să implementeze modelul democratic, și asta legitimează o contraofensivă an­ti­occidentală. Suntem în situația în care vi­ne replica și ți se pune în discuție propriul model de viață pentru că tu nu ai reușit să-l exporți, deși ai avut pretenția asta. Aici cred că este punctul istoric în care ne aflăm și în care ar trebui să nu mai fim pu­dici cu noțiunea de război cultural, să nu mai considerăm că asta duce la cripto-fascism și la naționalism extrem și, mai de­grabă, să vedem cum mainstream-ul de­mocratic liberal centrist poate tematiza răspunsul Occidentului, care devine de­fensiv, de data asta, la această provocare. Cei care au refuzat democrația vor încerca să ne impună modelul lor cultural.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/IMG_7849.jpg


 

SORIN IONIȚĂ:

Într-adevăr, exportul de economie glo­ba­lizantă și financiară a reușit, dar n-a reu­șit exportul de democrație. Dar credeţi că, dacă reușea și exportul de democrație, veneau joburile înapoi în lumea a treia? Sau nu mai veneau emigranții? Nu vedeți că subminarea în Occident vine dină­un­tru? Ea n-are nicio legătură cu reușita sau nereușita exportului democrației.

 

TEODOR BACONSCHI:

Într-adevăr, războiul cultural este generat de Occident, de cultura occidentală, de schi­zofrenia ei, de inerția nihilismului, de pesimismul istoric al omului occidental târziu.

 

România trebuie să-şi aleagă schemele de joc

 

IULIAN FOTA:

Greutatea Americii în sistemul in­ter­na­țional este încă suficient de mare ca orice fractură majoră acolo să ne influențeze pe toți. După 11 septembrie s-a spus că acel eve­niment nu va influența lumea. Dar a in­­fluențat America și după aceea întreaga lume. Venirea d-lui Donald Trump la Ca­­sa Albă, dacă parametrii pe care-i bă­nuim în momentul ăsta se confirmă, cred că e o schimbarea suficient de radicală ca să fie serios luată în calcul, cu efecte ex­trem de importante și pe teatrul euro­pean, și pe teatrul pacific. Uitați-vă că premierul Aus­traliei a ieșit în public să-l sprijine pe pre­mierul Japoniei pentru că împreună încep să se teamă că dispar toa­te angajamentele americane pe Pacific, mă­car pe zona eco­nomică. Dar zona eco­no­mică întotdeauna a fost menită să strân­gă rândurile în zona strategică. Deci an­ga­jamentele pe zona eco­nomică pot fi anu­la­te și asta aruncă toa­tă zona pacifică în altă situație geo­politică. La fel ne temem noi în Europa că s-ar putea ca vechile anga­ja­mente să nu mai fie păstrate. America a mai schimbat o dată lumea la 11 sep­tem­brie, și George W. Bush și Obama au mers pe aceiași para­metri acceptați. D-l Trump vine acum cu un registru se pare complet nou, foarte tran­zacționist și asta e sufi­ci­ent ca să ne în­grijoreze extrem de mult. Că se va în­tâm­pla și în Franța sau nu - ră­mâ­ne să ve­dem. Văd că elita franceză s-a mo­bilizat foar­te rapid. După părerea mea, Fran­çois Fil­lon este deja un răspuns ex­trem de tran­șant al elitei franceze, care spu­ne „nu ne lăsăm soarta pe mâna elitei 2.0, noi, elita 1.0, încă avem soluții, putem controla jocul“.

 

România nu are foarte mult timp la dis­poziție. Trebuie să ne hotărâm schemele de joc. De la o fractură și alții se pozi­țio­nează, sperând să câștige în defavoarea noastră. Elita 2.0 de la noi nu e una na­turală, iscată dintr-o mișcare de masă. E o făcătură, e creație artificială, niște aven­turieri din mai multe părți care încearcă și ei să joace o carte. Problema e că populația e un pic confuză și așteaptă ca cineva să-i spună ce ar trebui să facă. Și, asupra acestui punct, elita 1.0 ar trebui să fie foarte tranșantă, să spună: „nu mergeți pe miraj, am făcut-o în anii ’30 și știm bi­ne ce a ieșit“. Trebuie spus oamenilor clar că suntem pe calea corectă, iar UE e în continuare de preferat celorlalte două sau trei variante pe care le-am avut și în tre­cut. Nu e cazul acum să aruncăm tot ce am făcut 27 de ani. Nu reiese de nicăieri că orientarea noastră este greșită doar pen­tru că d-l Trump în America are alte gân­duri și o altă privire asupra lucrurilor. S-ar putea ca de data asta șansa salvării Oc­cidentului, care în ultimii 60 de ani a fost în America, să fie în Europa și din jocul ăsta să facem și noi parte, pe partea bună.

Teodor Baconschi

Cei care au refuzat democrația vor încerca să ne impună modelul lor cultural.

Democrațiile procedurale şi democrațiile instrumentale

 

 

 

RALUCA ALEXANDRESCU:

Vorbea d-l Dăianu de logica economiștilor care aplică un principiu de tip „learning by doing“ și mă gândeam că democrația reprezentativă, așa cum s-a născut ea în sec. XIX, a pornit tot de la un asemenea pro­cedeu. Când Mill sau Guizot, în prima jumătate a sec. XIX, începeau să reflecteze la modalitățile de a pune în scenă de­mo­crația reprezentativă modernă, ei priveau aceste tipuri de tehnici democratice tot ca un experiment de „learning by doing“, adi­că de introducere progresivă eventual a unor praguri succesive de accesibilitate a democrației în rândul cetățenilor, toc­mai pentru ca cetățenii să se obișnuiască treptat și, învățând, să devină mai buni de­mocrați, mai buni cetățeni. Dar ceea ce este de asemenea interesant este că, în 1848, la primele alegeri din Franța, după 24 februarie, cine s-a opus cel mai ve­he­ment organizării imediate a unor alegeri pe principiul votului universal nu erau foș­tii legitimiști, ci republicanii radicali, care și-au dat seama că populația majoritar rurală, needucată, captivă în structuri pa­rohiale și cu o mare tendință conser­va­toare este cel mai mare inamic circum­stanțial al democrației înseși.

 

Dacă facem un bilanț după 150 de ani, citându-l pe Jason Brennan, de la Prin­ceton University, un autor american ușor iconoclast care a publicat de curând o car­te care se cheamă Against Democracy, avem în democrație trei categorii de ce­tățeni pe care el îi denumește, ușor amu­zant, hobbiți, huligani și vulcanieni. Hob­biții sunt acea mare masă de cetățeni amorfi care nu participă în niciun fel. Hu­liganii sunt acei cetățeni care participă, dar nu prin alegeri raționale și nici prin gândire critică, fiind marfa participării democratice. Vulcanienii sunt o categorie pe care tot Brennan o numește, printr-o ex­tindere a termenului, epistocrație, adi­că acea domnie a științei alegerii critice. Când ne uităm la ce a spus Mill acum 150 de ani, el spera că „learning by doing“ se va face dinspre huligani spre vulcanieni. Or, bilanțul de parcurs al democrației su­ge­rează că evoluția este mai degrabă între hobiți și huligani. Și dacă ne gândim la o elită 2.0, poate că putem să opera­țio­na­lizăm acest tip de categorii care tind în mo­mentul de față să opereze mai degrabă cu o definiție instrumentală a democrației, și nu procedurală. Procedurile și înves­ti­rea democrației cu o virtute intrinsecă era apanajul democrațiilor liberale. Or, ceea ce vedem acum este o deplasare extrem de interesantă din zona democrațiilor pro­cedurale de tip liberal în zona demo­cra­țiilor de tip instrumental, așa cum este de fapt acest nou val al populismului și care privilegiază democrația ca instrument, toc­mai pentru că servește exact exploatării unor frici și unor temeri folosind pretextul democratic.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foasdasdo-gds-4.jpg

 

ANDREI CORNEA:

Clasificarea asta, zic eu, e pe aceeași linie cu intuiția mea asupra infantilizării. Nu hob­bi­ții, ci ceilalți, huliganii, sunt de fapt ado­les­cenții infantilizați, publicul care re­ac­ționează într-un mod emoțional, lipsit de reflecție. Într-adevăr, evoluția s-a fă­cut așa, de la vulcanieni la huligani, și cred că una dintre explicații este că pe vre­mea lui Mill nu exista televiziune şi In­ternet.

 

DANIEL DĂIANU:

Avem constatarea că nu există liniaritate, ci discontinuități în istorie. Există o teorie a ciclurilor foarte lungi, a lui Kondratiev, ce se leagă cu teoria lui Schumpeter. Pe­ri­oadele de downswing sunt în general înso­țite de tulburări economice şi sociale, și pe­­rioada interbelică poate fi privită în acest sens. Republica de la Weimar care s-a prăbușit, cu național-socialismul, cu ex­tre­mismul de stânga, după aceea am avut al doilea război mondial. O întrebare le­gitimă este: vom avea o mișcare sinu­soidală și acum?

 

MARIAN ZULEAN:

Eu aș vrea să introduc în discuţie și un discurs care la noi a pătruns mai puțin, despre globalizarea alternativă, dughi­nis­mul, de exemplu, care e o altă viziune a aceluiaşi fenomen de globalizare. Legat de România, mi se pare că ați vorbit oarecum static despre elita de acum. Dacă o pre­zen­tăm în dinamică, observăm că a fost un business model de recrutare sau de pro­movare a elitelor, o selectare pe bază de „ochi albaștri“, să zicem...

 

CLAUDIA POSTELNICESCU:

De obicei, când vorbim despre tendințe noi, vorbim și despre contratendințe. Și una dintre contratendințe este aceea că so­cietatea se pronunță vehement împotriva elitelor în ultimii ani. Apoi, populismul func­ționa deja de 10 ani și apăruseră deja liderii aceștia providențiali înainte de va­lul de imigranți cu care ne confruntăm acum și cărora nu știm cum să le facem fa­ță. Vorbim despre elite, dar nu vorbim des­pre societate. Societatea s-a schimbat. În fine, se discută mult despre următorul termen care va face vogă în următorii ani, și acela este capitalismul intelectual. Ce în­țelegem prin capitalismul intelectual? Idei­le creative, nișele care apar, cei care vor supraviețui noii economii în care totul e pe sharing, fără să mai aloci multe re­sur­se. Deci vor apărea și elitele 3.0.

3955