Politici etno-naționaliste, identitare și mișcări iliberale

În contextul creat de invazia rusă în Ucraina, devine cu atât mai importantă o dezbatere legată de modul cum naționalismul, propaganda, iliberalismul, sabotarea și distrugerea cu bună-știință a fragilelor construcții democratice sunt teme stringente. Un regim democratic poate fi granița palpabilă între pace și război, iar spectacolul dictatorului de la Kremlin demonstrează în modul cel mai tragic acest lucru, inclusiv prin represiunile îndreptate împotriva propriilor cetățeni care îndrăznesc să-și manifeste dezacordul.

La dezbaterea Politici etno-naționaliste, identitare și mișcări iliberale au participat, printre alții, Luciana Ghica, conf. univ. Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București (FSPUB), Bogdan Radu, conf. univ. FSPAC, UBB, Roxana Dascălu, jurnalistă, în dialog cu studenți la Științe Politice, Studii de Securitate și Relații Internaționale. Dezbaterea a fost moderată de Raluca Alexandrescu, conf. univ. Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București (FSPUB).

Raluca Alexandrescu: O să încercăm să discutăm o temă care este extrem de presantă legată de politicile etno-naționaliste, identitare și de mișcările iliberale într‑un context pe care nu l-am fi dorit atât de arzător, care este la porțile noastre, este înfiorătoarea tragedie, războiul din Ucraina, agresiunea fără precedent în ultimii zeci de ani a Rusiei asupra unui stat suveran aflat, în plus, la frontierele noastre, la frontierele NATO. A existat în contextul acesta al războiului sub spectrul amenințării, repet, fără precedent, a unui stat care este un stat totalitar, Rusia actuală este un stat totalitar, ne vedem cu toții, ceilalți mobilizați nu numai într-o solidaritate extraordinară la nivel umanitar în primul rând pentru ajutorarea refugiaților și a victimelor acestui război, dar ne vedem confruntați pe plan mai degrabă teoretic și doctrinar aș zice cu un reviriment aparent a ceea ce înseamnă mobilizare democratică. Ideea că toate valorile pe care este construită Europa și lumea liberă după al Doilea Război Mondial pare să fie pusă sub semnul întrebării de o agresiune atât de oribilă și lipsită de principii așa cum este cea pe care Rusia lui Putin o desfășoară acum sub ochii uluiți și terifiați ai întregii lumi libere și democratice. Acest tip de amenințare ne pune pe noi, membri ai unor state democratice, liberale, într-o poziție în care, pe de o parte, să ne punem problema propriei supraviețuiri democratice, iar pe de altă parte să ne punem problema unei solidarități active în sprijinirea și consolidarea democrației. Au apărut foarte multe analize în ultima perioadă legate de această reconștientizare a fragilității democrațiilor și a necesității tocmai de a le apăra într-o manieră mai eficientă decât am făcut-o până acum cel puțin în ultimii 30 de ani. S-a adus în discuție, pe de altă parte, și euforia complet nerealistă în care Occidentul s-a legănat în urmă cu 32 de ani la prăbușirea blocului sovietic. Ne aducem aminte cu toții felul în care era salutată peste tot în lumea academică, în orice caz și publicistică, marea victorie ireversibilă a democrației. Se vorbea despre mersul irezistibil al democrației în presa și analizele franțuzești, americane, decretam deja sfârșitul istoriei, decretam multe viziuni, de fapt, profetice – în mod paradoxal pornind de la oameni care, pe de altă parte, denunțau acest profetism și mesianism în cadrul altor ideologii. Mitul că societatea deschisă și-a înfrânt dușmanii în 1990, ca să mă refer la titlul celebru al lui Karl Popper, a avut mulți adepți atunci, adepți care au simțit nevoia după 20-30 de ani să se distanțeze de propriile profeții. Și iată suntem aici, în 2022, după doi ani de pandemie, după doi ani în care au fost puse la încercare din alte puncte de vedere limitele libertăților și democrațiilor noastre dintr-o perspectivă care a fost justificată prin criza sanitară, ne regăsim după alți doi ani și chiar mai mulți în care, pe lângă derapajele justificate sub pretextul crizei sanitare, am avut și am asistat la derapaje care nu aveau nicio legătură cu criza sanitară și pe care le-am observat și față de care am reacționat mulți dintre noi în Ungaria sau Polonia. Aduc aminte că în inima Europei, Ungaria a interzis universități și nu le-a chemat, din câte știm noi, înapoi deocamdată. A inițiat și a adoptat legi antidemocratice și care restrâng sever și inadmisibil pentru o țară europeană libertatea de expresie, libertatea academică. Pe de altă parte vedem și în Polonia, marea eroină a zilelor din urmă în legătură cu gestiunea problemei refugiaților, dar pe de altă parte și eroina negativă în anumite scenarii prepandemice chiar, în care am văzut o acaparare pe fond politic a Curții Constituționale. Am văzut după aceea adoptarea unei legi care restrânge sever drepturile reproductive ale femeilor. Iată suntem de 8 martie, deci e bine de adus în discuție această temă. Aceste lucruri la care am asistat în ultimii doi ani par a se recompune cumva în umbra solidarizării democratice în sprijinul Ucrainei și întrebarea mea ar fi: oare această solidarizare democratică nu e tot un soi de – oricât ar părea de bizar ce spun –  euforie? Un soi de entuziasm legitim, de altfel, în fața acestei extraordinare unități în sprijinul Ucrainei, dar pe de altă parte uitând că în spatele acestei solidarizări lucrurile, de fapt, nu se schimbă? Că există un spate al frontului ca să zic așa în care nu se întâmplă nimic care să amelioreze gravele disfuncții, abateri de la statul de drept și de la valorile democratice. Deci întrebarea este în ce măsură trebuie să nu cumva, lăsându-ne purtați de acest val al încă unui entuziasm față de democrație și față de puterea ei de a mobiliza oameni, să uităm cât de fragilă este, de fapt, democrația și nu uităm că în fond nu trebuie să ne lăsăm garda jos și că toate lucrurile astea sunt de fapt așa cum erau și acum două săptămâni și acum doi ani, poate chiar se agravează pe fondul unei crize care nu face decât să își arate semnele deocamdată: criză economică, criză sanitară care încă nu s-a terminat de fapt ș.a.m.d. Vă invit cu toții să reflectăm la toate aceste întrebări evident folosind ca fundal tragic marele eșec al democrației, așa firavă cum a fost ea, la începutul anilor ’90 în Rusia, unde se profila o vagă societate civilă, o vagă coagulare a unui multipartitism și care a fost constant sabotată de regimul lui Putin începând cu 1999-2000. De atunci vedem că democrația în Rusia nu mai există în niciun fel de fapt, că opozanții sunt omorâți, sunt otrăviți, sunt asasinați, sunt defenestrați și acum toată oroarea culminând cu miile de arestări zilnice ale celor care îndrăznesc numai să iasă în stradă fără măcar să strige ceva, făcând uz de o disperată nevoie de a se distanța de crimele lui Putin și ale acoliților săi.

Luciana Alexandra Ghica: Aș vrea să punctez câteva aspecte pe care le-aș încadra în trei tematici mari: e o situare în timp, în spațiu și în chestiuni identitare. Aș începe cu observația că modul în care percepem timpul în interacțiunea socială și inclusiv în relațiile internaționale este unul distorsionat. Deși teoretic el curge uniform, avem reprezentări diferite față de timp, față de istorie, față de raportarea la trecut, raportarea la prezent și raportarea la viitor și acest lucru ține foarte mult de situarea noastră în spațiu, de locul unde suntem și restul lumii și acest lucru este foarte strâns de identitate. Am să ilustrez cu un exemplu: distanța între 2022 și 1989 este mai mare decât cea dintre 1989 și 1961 când construim Zidul Berlinului sau din 1968 când avem invazia Cehoslovaciei de către URSS. Nu avem percepția acestei distanțe pentru că, cu cât este mai departe în timp, cu atât ni se pare că lucrurile sunt mai apropiate în trecut și chestiunile la care emoțional ne raportăm din punct de vedere al identității sunt distorsionate. Avem nevoie de un sens pe care-l dăm timpului, spațiului și identității pe care ne-o creăm. În relațiile internaționale moderne, practic secolul 19 și secolul 20, a existat o poveste, un tip de narațiune dominantă despre identitate și despre cine suntem, cum sunt actorii în relațiile internaționale, legat de statul-națiune. Nu putem vorbi de națiune înainte de secolul 19, națiunea este o invenție a secolului al 19-lea,  care în acea perioadă a avut parțial rol progresist politic am putea spune, permițând unor comunități politice să obțină independența și să se constituie în state suverane, proces care s-a derulat pe tot parcursul secolului al 19-lea, o parte din secolul 20, prin dispariția apoi a imperiilor și a proceselor de decolonizare. Această promisiune progresistă a naționalismului de secol 19 nu provenea neapărat din ceea ce înseamnă naționalism, ci idei legate mai degrabă de liberalism, de anumite reguli, norme prin care am putea trăi împreună. În momentul în care naționalismul și liberalismul se separă ca proiect politic, începe să avem abuzuri inclusiv în state care își imaginează istoriografic că au trăit perioade democratice: avem politici de purificare etnică, de uniformizare forțată lingvistică. În secolul 20, mai ales în urma ororilor celor două războaie mondiale, reușim să adoptăm la nivel internațional în Occident norme care să ne permită să conviețuim împreună și dincolo de conceptul de națiune, care este unul exclusiv, în care suntem noi versus alții. Este, desigur, o ficțiune, nu există puritate etnică, nu există în realitate doar identitate națională, dar proiectul politic pe care liberalismul global cosmopolit al secolului 20 îl propune reușește ca în relațiile internaționale să devină dominant și i-a salvat pe foarte mulți de la un alt război de calibrul celui de-al Doilea Război Mondial. Normele liberale în relațiile internaționale pornesc de la ideea că identitățile noastre nu sunt atât de relevante în a interacționa unii cu alții și tocmai pentru a respecta identitățile fiecăruia și pentru a ne permite să ne decidem singuri drumul este nevoie ca fiecare dintre noi să fie respectat. În relațiile internaționale, acest lucru este exprimat prin conceptul de egalitate suverană: indiferent de forma de guvernământ, de dimensiunea populației, a teritoriului, avem o voce egală în interacțiunea internațională, suntem actori suverani. Acest principiu este esențial pentru infrastructura securității internaționale. Asta înseamnă că nu ai dreptul să intervii în afacerile unui alt stat și să ocupi un alt stat. Ce ne păzește tocmai de abuzul și arbitrariul unor identități oricum inventate este dreptul internațional prin care fiecare stat independent este un stat suveran. Nu avem dreptul să-l cotropim și fiecare stat suveran are dreptul să își aleagă propriul viitor, cu cine se asociază, cum se autodefinește, inclusiv în materie de limbă și istorie, și cum își reprezintă propria identitate. Ce avem acum în Ucraina, această perspectivă a modului în care ne raportăm la timpul istoric, cum distorsionăm și inventăm istoria națională pentru a justifica o identitate națională și o proiectare spațială a acestei identități, vine și din faptul că avem decidenți în fostul spațiu sovietic, în special în Rusia, care au rămas închistați în această logică de secol 19, dar și parțial din cauza unor frustrări mult mai recente, legate de invenția unei narative simplificate de cine e cel bun, cine e cel rău care vine după căderea comunismului. Nu putea fi construită o cultură civică prin care să înțelegem de ce avem nevoie de aceste norme care ne protejează pe toți și doar simpla mimare a unor norme din Occident nu a reușit să construiască, să solidifice parcursul democratic. Asta se întâmplă inclusiv și în alte state din fostul spațiu comunist, inclusiv actuale membre ale Uniunii Europene Polonia, Ungaria, cât și în România, dar se întâmplă și în alte state din spațiul occidental. Această criză la nivel internațional este o chestiune pe care o avem și din cauza unor conflicte de narative, de moduri de prezentare a locului nostru în lume, dar și consecința nerezolvării democratizării în acest spațiu și câștigării în Federația Rusă a unui loc tot mai important pentru o narativă revizionistă, răzbunătoare pentru frustrările acumulate în acești ani de tranziție în care în Rusia nu s-a văzut mai mult progres și unde inechitatea socială este mai mare.

Bogdan Mihai Radu: Ceea ce se întâmplă acum ne arată faptul că identitatea și modurile în care concepem comunitatea, acești doi termeni transcend științele politice comparative și relațiile internaționale. În primul rând este foarte important să înțelegem că identitatea este o chestiune fluidă și dinamică și are legătură și cu timpul, și cu spațiul. Dacă este să mă refer la comunitate, evident comunitatea este în legătură cu identitatea, dar comunitatea este foarte importantă din perspectiva a ceea ce numim democrație liberală. Pentru că vorbim de identitate în context de iliberalism, a apărut întrebarea ce a cauzat trendul acesta iliberal pe care îl vedem în multe din țările foste comuniste din Uniunea Europeană, dar îl vedem și în fostele republici sovietice. De fapt, punctul de pornire este argumentul lui Valerie Bunce că Europa de Est începând cu 1989 nu a avut loc doar o tranziție spre democrație, ci și o schimbare fundamentală a sistemului economic. Practic, s-a schimbat totul. Și, evident, când se schimbă totul, acest lucru nu este unitar. Ivan Krastev, care este un cercetător destul de vizibil din Bulgaria, a spus că, în mare parte, tranziția democratică este cea care e responsabilă pentru „progresul” iliberalismului, pentru că o mare parte din acest proces al tranziției a fost creat pe ideea de a imita țările din Europa Centrală și de Vest sau SUA, deoarece acolo existau aproape niște blueprinturi, știam ce trebuie să facem. Dar acest proces de imitare a creat o anumită frustrare în rândul populației: permanent te compari cu niște țări și niște standarde la care nu reușești să ajungi și atunci, susține Krastev, această frustrare poate fi canalizată și instrumentată astfel încât să se creeze susținere pentru mișcările iliberale. Argumentul acesta este susținut și de Dimitrina Petrova, tot din Bulgaria, care a spus că eminamente tranziția democratică a fost inechitabilă. Au existat întotdeauna categorii care au simțit că ele nu au evoluat destul, că progresul lor nu a fost bun ca al celorlalți. În Europa Centrală și de Est, de foarte multe ori, democratizarea a fost înțeleasă mai degrabă ca o schimbare economică. Substanța democratizării a fost foarte mult pe varianta economică: trebuie să ajungem la un nivel de trai și atunci schimbările au fost foarte mult axate pe asigurarea de prosperitate. Sau a fost o înțelegere a tranziției democratice procedurală: trebuie să implementăm niște forme, trebuie să creăm niște cadre în care, desigur, democrația poate să „înflorească”, dar nu a existat o preocupare propriu-zisă cu valorile sau cu digerarea, îmbrățișarea valorilor democratice. Și atunci când a existat o preocupare, de foarte multe ori diverse forțe politice au accentuat anumite valori. Aici apare practic această problemă legată de faptul că nu poți să susții toate valorile în egală măsură. Care sunt valorile cele mai importante? Pentru iliberali, acestea sunt întotdeauna legate de o identitate din aceasta cu valențe exclusiviste, deci în care nu mai încap și alții.

Roxana Dascălu: Și aici, în Franța, este o problemă cu iliberalismul. Ce este îngrijorător e ascensiunea extremei drepte, a dreptei tari din Franța, partidul lui Marine Le Pen, cu 16%. Adunăm la asta 14% Eric Zamor, candidat iliberal, pro‑Putin, care câștigă foarte mult în rândul tineretului francez pentru că împinge sentimentul naționalist, este antiislam și împinge acest sentiment al străinului, al terorismului, imigranților foarte tare. Lângă Paris există un sediu foarte mare Russia Today, la Billancourt, dar nu are o audiență extraordinară în Franța, iar ei în momentul în care s-a făcut acel convoi pentru libertate pe modelul canadian spre Paris și spre Bruxelles – fiind plătiți de Putin – au încercat mereu să destabilizeze guvernul actual de centru al lui Macron. Așa cum e pericolul în Germania cu AFD-ul. Eu conduc acum din Franța o nouă publicație, Santinela, care are factchecking. Prezentăm știrile false, scriem despre războiul informațional, despre atacurile cibernetice. Am o echipă de 10 oameni din România și un colaborator tot ziarist de la Londra și unul de la New York, pentru că am lansat acest proiect în ideea de a apăra valorile esențiale ale statului de drept, ale democrației și valorile liberale.

Alexandru Lăzescu: Sigur că noi intrăm într-o epocă în care ne întoarcem la realitatea politică din secolul al 19-lea, în ciuda faptului că am tot fugit de ea și am sperat că scăpăm de lucrul acesta, și din această perspectivă aș face două observații. Prima, cu care își începe Neil Fergusson un articol din Spectator, în care spune că una dintre marile greșeli a fost faptul ca Occidentul să creadă că poate împiedica agresiunea, războiul doar făcând negocieri și discuții. E clar că fără hard-power nu poți face nimic. Europa s-a iluzionat cu această idee și mă uitam la reacția fostului ministru al apărării din Germania, care spunea că nu‑și poate ierta faptul că au fost atât de naivi, încât să ignore toate aceste semnale pe care Vladimir Putin le trimite încă din 2007. A doua observație. Ideea asta de a ne juca și cu identitatea conține pericole. Aș fi de acord cu ce spune Timothy Garton Ash în The Guardian, că de fapt ce vedem în Ucraina se construiește o identitate cu sânge, sudoare și lacrimi. Și fără această identitate care mână în luptă această rezistență absolut admirabilă nu cred că rușii ar fi avut parte de tipul acesta de opunere. Deci ține de natura umană, de dorința de a avea totuși o identitate reală fără a ignora pericolele asociate, așa cum am văzut în secolul 20, precum excese de tip naționalist.

Brîndușa Armanca: Vedeți cum se joacă guvernele autoritariste cu identitatea. Am stat șase ani în Ungaria, am condus ICR-ul de acolo, dar din 2006 până în 2012 am resimțit o schimbare serioasă de direcție și am văzut cum anume identitatea maghiarilor este jucată de Viktor Orban, care vindea tot mai multă putere într-o formă care a ținut, și anume o idee paseistă în care o Ungarie strălucitoare a fost deposedată, cu foarte mare accent pe școli. Deci, copiii din Ungaria sunt organizați și duși sistematic pe teritorii care sunt considerate ale Ungariei, că au dreptul asupra lor. Iată cum în privința aceasta educația este accentuată pe identitate.