Ascensiunea Chinei și relațiile transatlantice

Revista 22 și Grupul pentru Dialog Social (GDS) au organizat, pe 16 mai 2022, ultima dezbatere, a șasea, din cadrul proiectului Cafeneaua Civică, finanțat printr-un grant al Departamentului de Stat al SUA, o discuție despre dinamica relațiilor UE – Statele Unite – China, în contextul războiului din Ucraina, cu accent pe posibila poziționare în viitor a Uniunii Europene din perspectiva competiției geopolitice dintre America și China.

Dezbaterea a fost moderată de Alexandru Lăzescu, analist de politică externă, Universitatea „Alex. Ioan Cuza” Iași, la discuții participând și Anneli Ute Gabanyi, expert de politică externă, fost șef al Secției de Cercetare – Radio Europa Liberă și cercetător principal la Deutsches Institut für Internationale Politik und Sicherheit der Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin; Valentina Pop, editor Europe Express, Financial Times, și Lucian Dîrdală, profesor de științe politice, Iași.

Opiniile, constatările și concluziile prezentate la această dezbatere și pe platforma „Cafeneaua civică” sunt ale autorului/autorilor și nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al SUA.

Alexandru Lăzescu: Provocarea reprezentată de ascensiunea Chinei are un impact asupra Europei și relațiilor transatlantice. Deși războiul din Ucraina ține afișul în acest moment, acum câteva zile a fost o reuniune în Senatul american cu oamenii din serviciile de informații și în continuare au spus că, în pofida războiului din Ucraina, văd în China principala preocupare pe care o au. Dar au amintit în continuare încă trei țări, Rusia, Iranul și Coreea de Nord. Așadar, China reprezintă în continuare o mare provocare. Nu la fel stau lucrurile în Europa. Germania, atunci când cancelar era doamna Merkel, a avut o politică destul de rezervată în privința dorinței sau a disponibilității Germaniei de a se alia poziției americane, apropo de competiția geopolitică cu China. Sunt interese majore ale Germaniei în China (fabricile de automobile, dar nu numai). Sigur, sunt și în Rusia, dar China este totuși, dacă nu greșesc, principalul partener economic în acest moment al Europei în ansamblul ei și cred că este și al Germaniei. Desigur, SUA sunt foarte aproape la nivel de cifre. Și aș vrea să o rog pe doamna Anneli Gabanyi să ne spună dacă presupune că se va modifica, în urma turbulențelor la care asistăm, poziția Germaniei legată de China sau ea va rămâne, în mare, la fel de rezervată în viitor.

 Anneli Ute Gabanyi: Întrebarea este foarte incitantă și aș sublinia că noi ne uităm într-adevăr numai la ultima perioadă a doamnei Merkel în cancelaria Germaniei, însă relația Germaniei cu China a oscilat tot timpul, încă de pe vremea cancelarului Schröder, între o politică bazată pe valori – în cazul cancelarului Schröder era mai ales ministrul de externe Fischer, care punea accentul pe o politică referitoare și la drepturile omului – și interesele economice, care erau în creștere. Același lucru s-a întâmplat și cu doamna Merkel. Dar în a doua perioadă a guvernării sale a devenit tot mai interesată, și probabil și împinsă de la spate de către producători și comercianți din Germania, să renunțe la accentul pus pe aspectul valorilor și eticii. Într-adevăr, deja de patru ani, China este cel mai important partener economic. Germania are un parteneriat multilateral strategic cu China. Volkswagen, de exemplu, vinde 40% din producție în China, BMW 30%. Problema este că industriașii noștri spun că, în ceea ce privește China, contactul și înlănțuirea noastră economică, în pofida problemelor, au devenit atât de puternice, încât a ne desface acum de China și a renunța la această politică care a condus Germania cu Rusia timp de decenii, adică schimbare prin comerț, nu se mai poate. Deci noi suntem extrem de dependenți. Germania nu va putea renunța la relațiile privilegiate economice cu China. Noi am avut probleme tocmai când China a devenit tot mai curajoasă, ca să spun așa, în sensul de a investi în Germania, în anumite firme. De exemplu, au preluat Kuka din Augsburg, care este o firmă de tehnologie robotică foarte avansată. În general, pericolul la noi a început să se vadă în momentul în care China încearcă să cumpere și să ocupe anumite domenii din Germania prin investiții directe. Pe de altă parte, China a ezitat foarte mult în a permite investitorilor germani anumite drepturi de care se bucură China în Germania și în general în UE. Și în timpul pandemiei s-a văzut dependența critică în ceea ce privește producția de materiale și de anumite produse din domeniul medicinii. Așadar, semnele de avertizare sunt clare. Această politică de schimbare prin comerț trebuie să continue, pentru că suntem deja prea înlănțuiți cu China, iar această poziție provine din partea unui reprezentant de frunte al industriei și corporatiștilor germani.

Alexandru Lăzescu: Care este perspectiva acestor relații din zona Bruxelles-ului? Sigur, Bruxelles e foarte dependent de ce spun Parisul și Berlinul, dar probabil că e o perspectivă ceva mai largă.

 Valentina Pop: Ultimele luni ale mandatului doamnei Angela Merkel au coincis și cu un efort accentuat de a solidifica relația cu China, de a face un acord de investiții, un acord strategic de investiții care ar fi garantat și producătorilor europeni niște drepturi și un acces mai liber pe piața chineză. Din acel acord nu s-a ales nimic, mai ales că China a blocat mai mulți parlamentari germani, nu mai pot merge în China și atunci discuțiile acestea nu au dus nicăieri. Foarte interesant este că ministrul de externe al Germaniei, Annalena Baerbock, pune accent, ca și ministrul Fischer, pe drepturile omului, pe valori, dar de la cancelarie e o poziție puțin mai moderată, luând în considerare și interesele economice. În același timp, e cu totul alt discurs, Asia nu se rezumă la China, parcă merg în direcția puțin mai distanțată, pe care și-o doresc foarte mult americanii. Apropo de summitul UE-China, mesajul principal pe care europenii trebuiau să îl transmită Beijingului era că acest regim al sancțiunilor împotriva Rusiei se poate oricând aplica și Chinei, dacă are idei apropo de Taiwan sau dacă se apucă să livreze arme Rusiei. Europa e într-o poziție foarte complicată, pentru că dependențele economice sunt mult mai mari între Europa și China decât între Europa și Rusia. Relația cu Rusia e unidimensională, la nivel energetic și ceva materii prime, dar cu China relația este mult mai amplă, în toate lanțurile de producție. Așadar, un asemenea pas ar fi foarte dăunător de ambele părți, și bineînțeles mai mult pentru europeni decât pentru americani, care, între timp, sub Trump și sub Biden, continuă să se „independentizeze” de China, să se distanțeze tot mai mult. Bine, nici ei nu pot cu toată producția, căci și la ei este foarte legată de China, dar ei au un discurs mult mai dur față de China, iar europenii încearcă să fie, să zicem, polițistul cel bun față de polițistul cel rău american în relația cu China. În Financial Times era un articol referitor la scăderea drastică a producției în China, care augmentează presiunile asupra zonei euro pentru că avem inflația, criza energetică și din cauza războiului din Ucraina, criză de supply chains, pe logistică, și acum și din cauza acestor lockdownuri, din cauza Covidului, le-a ajuns producția industrială negativă. Dacă „răcește” China, „tușim” și noi, Europa.

Alexandru Lăzescu: Dar care e relația dintre China și Franța? Macron are ambiții în acest sens.

 Ștefan Popescu: Relația dintre China și Franța este o relație complexă, diferită puțin de relațiile dintre Germania și China, nu numai din punctul de vedere al schimburilor, pentru că schimburile dintre Franța și China sunt undeva la 83 de miliarde de dolari față de Germania, la peste 240 de miliarde. Deși și elitele franceze erau foarte seduse de raiul investițional pe care îl aduce China, de o anumită competiție la nivel european – exista chiar o anumită stare de frustrare cu privire la faptul că alte state europene, precum Germania, dar și Italia, sunt înaintea Franței în ceea ce privește comerțul exterior cu China, emergența Chinei a pus pe tapet o obsesie franceză, și anume declinul puterii franceze: dacă Franța va mai putea conta în competiția mondială în fața emergenței giganților China, India, chiar și Brazilia. În ecuația relației franco-chineze stă și teritoriul transcontinental al Franței. Cea mai mare parte a domeniului maritim francez se află în zona indo-pacifică. Pe fondul acestei competiții dintre Occident și China, în special Statele Unite și China – și ne aducem aminte de comunicarea Comisiei Europene prin care China este numită rival sistemic și pe fondul intrării Chinei în zonele tradiționale franceze din Africa francofonă – în Djibouti, China și-a stabilit prima bază militară – există discuții și cu Guinea-Conakry pentru stabilirea unei alte baze militare franceze, Franța s-a apropiat tot mai mult de Statele Unite ale Americii. Este foarte apreciat faptul că documentele strategice americane ce privesc Indo-Pacificul începând cu doctrina lui Barack Obama – pivotul asiatic – prevăd o complementaritate între forțele expediționare franceze, care sunt și cele mai importante. Franța și-a intensificat prezența în strâmtoarea Taiwan, în 2019 a adus un puternic grup aeronaval în jurul portavionului Clemenceau, pentru a da un semnal Chinei. Anul trecut, Auvergne, o fregată foarte modernă, a traversat și ea strâmtoarea Taiwan. Presa franceză scria oarecum provocator ,,sunt 6000 de tone de diplomație”, făcând aluzie la diplomația canonierelor și ca o formă de răspuns la atitudinea foarte agresivă a ambasadorului Chinei la Paris în timpul pandemiei de COVID-19. De asemenea, un alt element important care pledează în favoarea unei atitudini mai intransigente față de China a fost această pandemie. Foarte activul ministru francez al economiei, Bruno Le Maire, a declarat că pandemia reprezintă un „gamechanger” pentru Europa și Europa trebuie să corecteze aceste dependențe strategice. De altfel, planul de reindustrializare a Franței, formulat de președintele Emmanuel Macron la orizontul 2030, se pare că e un plan foarte bine definit pentru aducerea pe teritoriul Franței a tuturor industriilor critice, începând cu investițiile care privesc motorul electric. În momentul de față există o puternică dezbatere cu privire la spionajul chinez. Se spune că, pe fondul atenției pentru Federația Rusă, China a făcut progrese foarte importante și, bineînțeles, se dorește și o redimensionare, în sensul reducerii prezenței studenților chinezi sau o mai bună încadrare a acestora în instituțiile de învățământ franceze. Sunt foarte mulți chinezi, mai ales în domeniile tehnice, dar și în domeniul științelor politice, care neliniștesc autoritățile franceze. Și mai e un alt aspect pe care vreau să-l amintesc: politica culturală chineză foarte agresivă. În Le Monde era un articol în care se spunea că în Senegal, un stat-far pentru Africa francofonă, China are tot atâtea institute culturale Confucius câte are și Franța. Franța este și mai puțin dependentă de China față de Germania, nu este atât de orientată spre export ca Germania și atunci este și această dimensiune în construcția strategică a Franței, în care stau mai mult interesele militarilor decât lobbyurile industriale. Industria Franței este o industrie colbertistă, orientată de stat, Franța este o putere mai săracă decât Germania și atunci companiile franceze intră în această ecuație de proiecție a influenței în anumite zone prioritare.

Alexandru Lăzescu: Care este relația dintre China și Marea Britanie? La un moment dat erau foarte cordiale, în vremea lui Cameron, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp.

Valentina Pop: Da, lucrurile s-au înrăutățit între Londra și Beijing. A fost o tentativă pe vremea Theresei May, dar sub Boris Johnson s-a înrăutățit situația. Motivația este una ce ține de valori și de o politică în care nu vrem să facem afaceri cu China atât timp cât are politică de epurare etnică în Xinjiang și de muncă forțată și alte orori. Cred că la bază stă totuși parteneriatul SUA – Marea Britanie și este foarte important cum se poziționează Washingtonul, și atunci și Londra are mai mult sau mai puțin cam aceeași atitudine. De când cu Trump și chiar și cu Biden, deși relațiile s-au răcit, nici Londra nu-și permite să fie foarte pro-China. Ar fi contraproductiv.

 Lucian Dîrdală: S-a vorbit mult de această analogie Rusia – China, puteri care provoacă Occidentul. În politico.eu a apărut un articol intitulat „12 germani păcăliți de Putin”. Ar fi interesant dacă am dirija spre China o întrebare de genul ăsta: câți germani, francezi ș.a.m.d. au fost jucați pe degete? În ce sens, și aici aș semnala ceea ce mi se pare o chestie teoretică majoră, o influență pe care războiul din Ucraina o are asupra teoriei relațiilor internaționale: cred că discreditează parțial, nu știu dacă în totalitate, o veche teză a liberalismului în relațiile internaționale. Ideea că relațiile economice vor inserarea unei puteri inițial agresive, inițial revizioniste în patternurile ordinii mondiale, care o va îmblânzi, o va face să fie satisfăcută și sigur trebuie să-i faci anumite concesii ca ea să fie satisfăcută, și vei găsi în ea un apărător al ordinii mondiale. Cred că pentru mine aceasta este principala lecție în materie de teoria relațiilor internaționale a invaziei în Ucraina. Ea nu s-a validat în ceea ce privește Rusia. Întrebarea este China. Atitudinea a fost în mare măsură aceeași, discursul oficial la Washington și pe partea europeană a Atlanticului a mers în această direcție, China va înțelege că ordinea bazată pe reguli, așa cum le place să spună celor de la Bruxelles, este benefică, își va modera comportamentul și va deveni mai puțin revizionistă. Senzația mea este că întrebările tuturor sunt legate de China, sunt legate de șansele ca această teorie să funcționeze în cazul Chinei. Cred că șansele sunt reduse, cred că iluziile s-au pierdut. Și în Europa a început să fie folosit conceptul de rival strategic, deci lucrurile sunt clare. Ar trebui să ne pregătim să gestionăm costurile unei rupturi între Occident și Beijing, legături economice mult mai consistente decât cele cu Rusia. Diferența este că pactul acesta Australia, UK și Statele Unite, cu achiziționarea submarinelor, în orice caz enervează China. Dar nu se compară ca dimensiuni cu senzația pe care o are Moscova. Trebuie să recunoaștem că Occidentul se apropie de granițele ei. Nu aprobăm, dar trebuie să înțelegem această senzație. Sigur, angoasa Rusiei este mult mai mare. E posibil ca pe fondul unei politici de îngrădire față de China și îngrădirea – containmentul pare linia oficială la Washington – și China să devină mai agresivă. Nu vreau să fac prognoză sub nicio formă, vreau să merg pe logica analogiei. Noi, europenii, preferăm să nu îmbrățișăm o perspectivă globală, noi avem experiența noastră cu Rusia, avem percepția specială asupra Rusiei și asupra proximității Rusiei și uneori refuzăm să îi înțelegem pe americani. Și aici vorbesc de figuri importante din zona administrației Trump și de figuri din zona actualei administrații și teoreticieni numeroși care spun că miza centrală este conflictul între Statele Unite și China. China este puterea emergentă, sunt unii care spun că exact acum e momentul în care riscul de război e mare. Cum definim puterea în relațiile internaționale? Dacă spunem că armele nucleare sunt decisive, atunci Rusia e cel puțin la fel de puternică precum China. Dar dacă ieșim din fetișul acesta, că doar armele nucleare contează, atunci vedem totuși în China principalul rival strategic. Și vedem ceva ce se spune și s-ar putea să fie logic, deși uneori nu ne plac cei care o spun. Să ne amintim de doamna Marine Le Pen, candidat perdant la alegerile prezidențiale din Franța, care spunea că ea ar vrea să împiedice o alianță sino-rusă. Doamna a încercat doar să-și machieze trecutul relațiilor cu Putin, dar preocuparea aceasta există și evident cele două țări sunt într-o alianță, un parteneriat care poate lua forma unei alianțe, mai strânsă decât în trecut, mai strânsă decât înainte de invazia în Ucraina și mai strânsă decât înainte de ultimele valuri de extindere a NATO și cred că e un fapt asupra căruia trebuie cu toții să medităm.

Alexandru Lăzescu: Fostul ambasador al Chinei în Ucraina a spus că este o mare îngrijorare apetitul de reînarmare al Japoniei și al Germaniei, ele bineînțeles fiind interesate de China.

Anneli Ute Gabanyi: Faptul că Germania a promis acum că va observa țelul de 2% din PIB acordat apărării nu a făcut-o din proprie inițiativă. Au fost nu știu câte summituri NATO și nu s-a făcut nimic. Dar în ceea ce privește acea sumă mare care trebuie investită în armată, în Bundesweirul german, realitatea este că timp de 20 de ani, dacă nu chiar 25 de ani, această armată a fost sistematic neglijată și nimic care are aripi nu mai poate să zboare, nimic care este submarin nu mai poate să navigheze pe ape. Soldații trimiși în Lituania, în apărarea NATO, nu au haine călduroase, șosete. Deci problema este uriașă. Acest lucru se știa. Este iarăși o chestie, ca să zic așa, a societății, la noi, spre deosebire de alte țări, armata este stimată pentru că acești oameni își riscă viața pentru securitatea noastră. În Germania a trebuit să se facă un proces, deoarece a folosit cineva un citat dintr-un cunoscut ziarist care spunea „Soldaten sind Murder” (soldații sunt ucigași). Bine, s-a câștigat procesul, dar când au revenit soldații noștri din Afganistan, nimeni nu i-a primit în aeroport și a fost așa un scandal încât până la urmă s-a făcut un fel de serbare, după aceea. În Franța, un asemenea lucru ar fi fost de neconceput. Noi ne luptăm ca într-adevăr acești bani să fie investiți, dar, cum zice englezul, „the government is dragging its feet”, adică ei nu prea vor sau există discuții să plătim acești bani și pe alte chestii sociale. Să nu credeți că nemții se bucură că vor deveni o putere militară. Ei și acum cam bat pasul pe loc. //