Radu Hossu: „Să rămânem conectați la Ucraina, să nu banalizăm răul”

La un an de la războiul pornit de Vladimir Putin împotriva Ucrainei, la ora bilanțului nenorocirilor, distrugerilor și morților, există și un alt bilanț, cel al curajului, generozității și apărării valorilor esențiale ale lumii libere în care trăim. Acest bilanț a scos la iveală un nume mai puțin cunoscut în România, nu însă și în Ucraina, cel al lui Radu Hossu. Lui i-a acordat Grupul pentru Dialog Social (GDS) premiul pe anul 2022. „Radu Hossu este, pentru GDS, unul dintre cetățenii exemplari ai acestui popor al libertății, prin tot ce a făcut după 24 februarie 2022. Merită nu doar admirația noastră - ci și recunoștința pentru că ne-a reamintit ce înseamnă să crezi, cu toată inima și cu tot corpul tău, în libertate.

Câtă vreme există oameni atât de îndrăgostiți de libertate precum el, barbaria totalitară nu va avea niciodată ultimul cuvânt”, scrie în Laudatio premiului. Radu Hossu a dus în Ucraina tone de ajutoare, inclusiv o mașină de pompieri, ambulanțe, iar banii - suma impresionantă de 450.000 de euro - i-a strâns din donații micuțe de la mii de oameni. Generozitatea și curajul lui nu au fost singulare. La Brașov, de exemplu, a fost pus pe picioare cel mai mare centru pentru refugiații ucraineni din România. La început prin voluntariat, apoi și cu ajutorul autorităților locale. Povestea Flaviei Boghiu, viceprimar în Brașov și ONG-istă, este impresionantă. La dezbaterea organizată de GDS cu ocazia înmânării premiului, Radu Hossu ne-a spus: „Ce ar trebui să facem să ajutăm în continuare Ucraina? În primul rând, să rămânem conectați la situația asta, știu că există war‑fatigue, este recunoscută la nivel internațional. Războiul acesta este la granița noastră, prin urmare trebuie să rămânem conectați, să nu banalizăm răul, să nu relativizăm răul”.

Laudatio

Așa cum se știe, Grupul pentru Dialog Social s-a constituit pe 31 decembrie 1989, imediat după o revoluție sângeroasă, iar unul dintre obiectivele noastre fundamentale este, după cum se spune în declarația de constituire a GDS din acele zile, deopotrivă întunecate și pline de speranță, acela de a apăra libertățile și drepturile omului.

Radu Hossu, pe care-l omagiem prin premiul GDS pentru anul 2022, exact asta a făcut încă din primele zile ale războiului sângeros declanșat de Rusia în Ucraina: a ales să se poziționeze de partea ucrainenilor agresați – pentru a-i ajuta să-și apere libertățile. Și, în sensul esențial, libertatea. Și a făcut-o cu tot ce i-a stat la îndemână: cu inima, adunând ajutoare pentru ucrainenii în suferință și transportându-le acolo unde era nevoie mai mare de ele; cu mintea, colectând zilnic informații verificate și relevante din zonele cele mai acute ale războiului și distribuindu-le astfel încât ele să ajungă și în mințile noastre; cu corpul, mergând în cele din urmă el însuși în primele linii ale frontului, pentru a ajuta cât mai eficient lupta pentru libertate. Libertatea, o știm de la Steinhardt, înseamnă curajul fizic în faza morții. Radu Hossu s-a comportat, începând cu 24 februarie 2022, ca unul dintre cei mai liberi oameni din România – sprijinind, cu tot ce i-a stat la îndemână, și mai ales cu propriul corp și propria inimă, lupta unui alt popor pentru libertate. Și poate că lecția cea mai importantă pe care curajul extraordinar al lui Radu Hossu ne-o aduce este exact aceasta: cei care luptă pentru libertate sunt, de fapt, un singur popor. Cei care au curajul fizic în fața morții, cei care strigă, în atâtea limbi ale lumii, variante ale frazei „vom muri și vom fi liberi”, care a răsunat și în română pe străzile României în 1989 – toți aceștia sunt, pe deasupra limbilor și dincolo de ele, un singur popor.

Radu Hossu este, pentru GDS, unul dintre cetățenii exemplari ai acestui popor al libertății, prin tot ce a făcut după 24 februarie 2022. Merită nu doar admirația noastră, ci și recunoștința pentru că ne-a reamintit ce înseamnă să crezi, cu toată inima și cu tot corpul tău, în libertate. Câtă vreme există oameni atât de îndrăgostiți de libertate precum el, barbaria totalitară nu va avea niciodată ultimul cuvânt.

Andrei Cornea, președinte GDS

Sunt foarte bucuros că putem să-l premiem astăzi pe domnul Radu Hossu, ale cărui curaj și inteligență creatoare de fonduri și de posibilități sunt remarcabile.

Radu Hossu, activist civic

Vă mulțumesc foarte mult pentru acest premiu. Mulțumesc GDS, este o onoare extraordinară pentru mine să mă aflu alături de dumneavoastră și în galeria unor oameni care au primit acest premiu pe care eu îi stimez, doamna Emilia Șercan, Cristi Dănileț, doamna președinte Maia Sandu, Laura Codruța Kovesi și așa mai departe. Dacă aș avea un mesaj, cred că ar fi acela că libertatea pe care ne-am câștigat-o și democrația pe care o considerăm dată de la Dumnezeu cumva, pentru că stăm în pace și suntem într-un club select al NATO și al Uniunii Europene, pentru ea trebuie să ne luptăm în fiecare zi în România. Oamenii în Ucraina în momentul ăsta plătesc cu sânge pentru că își doresc același lucru pe care noi deja îl avem: să stăm sub umbrela securității și prosperității date de NATO și de Uniunea Europeană.

Prin urmare, avem un război la granițele noastre, dar în realitate avem un război și în interiorul granițelor noastre. Iar în acest război trebuie luptat în fiecare zi și în România. Libertățile pe care le avem trebuie să fie apărate în fiecare zi. Cum? Prin implicare, prin informare din surse care au o probitate profesională. Multă lume mă întreabă: dar de unde știi că aia este sursa la care trebuie să te uiți? Adică de unde știi că nu trebuie să te uiți la România TV? Păi, în principiu, dacă România TV spune că eu sunt mercenar și-au cam pierdut probitatea profesională. Ne implicăm vorbind cu aceia din jurul nostru, le explicăm că în '89 s-a murit pentru democrație și le spunem de ce este important să avem democrație în continuare, de ce este important să avem libertate de expresie, de exprimare, de călătorie și așa mai departe. Și ne implicăm fie în ONG-uri, fie în ONG‑uri informale, cum este Brașovul Civic, un grup informal pe care l-am creat cu ocazia Ordonanței 13, când ieșeam în stradă, și sunt atât de multe alte grupuri informale care există în România. După care acționăm, protestăm dacă e nevoie. Dar cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem este ca, cel puțin o dată la patru ani, să mergem la vot. Adică dacă pe noi nu ne interesează politica, pe politică o interesează de noi. Noi suntem o cifră în actul politic. Putem să fim o cifră activă sau putem să fim o cifră inactivă și atunci oamenii de pe partea cealaltă să zică „aha, deci există apatie în zona aia, prin urmare pot să-mi fac o strategie de a crea mai multă apatie și eu să câștig mai mult politic”.

Democrația nu înseamnă fără politică, ci înseamnă tocmai cu politică și asta înseamnă că trebuie să fim atenți la politică. De la prețul acestui pahar, al apei dinăuntru și prețul acestui microfon și al cablului, totul este setat de politic, economia este setată de către politicieni. Cât ne costă motorina, benzina, cât ne costă să trăim, cât ne costă să murim, să ne naștem este setat de cadrul politic, ceea ce înseamnă că politica este, cum îmi place mie să spun, în tot și în toate. Prin urmare, trebuie să fim atenți la politică și să acționăm ca atare: să mergem la vot, să fim implicați, să fim interesați de acest lucru.

Flavia Boghiu, viceprimar Brașov

Ceea ce urmează să vă spun astăzi este de fapt povestea Brașovului și a ceea ce a făcut Brașovul pentru a-i primi pe refugiații ucraineni, devenind cel mai mare centru de refugiați din țară, în pofida faptului că e un oraș din inima țării. CATTIA (Centrul de Afaceri, Transfer Tehnologic și Incubator de Afaceri) este al Primăriei Brașov, o clădire de birouri, săli de conferințe, în care se întâmpla înainte de 24 februarie o cu totul altă activitate. După izbucnirea războiului, CATTIA a devenit casă și masă, și loc de sprijin pentru peste 15.000 de ucraineni care ne-au trecut pragul. Povestea CATTIA a început pe 26 februarie, la două zile după război, când într-o discuție cu domnul prefect al județului, văzând că granițele încep să fie din ce în ce mai pline de refugiați, l-am întrebat ce facem noi.

Ce urmează? Cu ce să ne pregătim? Dumnealui mi-a spus să stau liniștită, că o să se ocupe guvernul. Ei bine, văzând știrile și văzând ce se întâmplă, n-am putut să stau liniștită. Chiar avusesem o discuție în seara aceea, după eveniment, cu Radu Hossu, el fiind consultantul politic, și mi-a spus: „Crezi că, dacă nu stai, poți ajuta măcar un om?”. Am zis cu siguranță! „Atunci știi ce ai de făcut”. Și a doua zi dimineață, după ce am discutat și cu primarul Allen Coliban, am luat legătura cu organizațiile neguvernamentale din oraș care începuseră deja să se mobilizeze și să strângă donații cu care să plece spre vamă. Ne‑am întâlnit la primărie câteva zile mai târziu, lansasem un call-center cu vorbitori ucraineni care preluau solicitările celor care intrau în România, cât și ofertele de ajutor, și câteva zile mai târziu inauguram centrul pentru refugiați: centrul comunitar pentru ucraineni, gestionat de către Grupul Brașov pentru Ucraina. În ziua conferinței de presă de inaugurare a centrului pentru refugiați, acesta arăta la fel ca înainte, un centru de afaceri. Nici măcar nu veniseră saltelele de la forțele aeriene pe care le solicitasem. În timpul conferinței de presă a intrat prima familie de ucraineni care văzuse anunțul, că urmează în ziua respectivă să se deschidă, la ora 12:00. Câteva ore mai târziu, centrul era un furnicar de oameni, de brașoveni care văzuseră anunțul în presă, care aduceau donații, de la îmbrăcăminte la încălțăminte, produse alimentare, produse de igienă, de oameni care veniseră să facă voluntariat.

Am regăsit printre ei angajați din primărie care veniseră să dea o mână de ajutor, elevi din liceele din oraș și astfel a început povestea CATTIA. Ce este absolut extraordinar este că în primele luni, până când a intrat finanțarea de la guvern prin Protocolul cu ISU, centrul de refugiați a funcționat exclusiv pe bază de donații și de voluntariat. În martie, în momentul în care CNN făcea interviul la CATTIA, aveam deja înregistrați peste 700 de voluntari care lucrau în diferite ture și, cu sprijinul unei platforme pe care o lansaserăm cu un an înainte, voluntarbv.ro, am adus la un loc atât de mulți elevi din licee care voiau să se implice, încât la un moment dat inspectorul general mi-a spus să o las puțin mai moale cu CATTIA și cu elevii de liceu, că încep să chiulească de la ore ca să vină să facă voluntariat.

Centrul de refugiați este unul de tranzit, care poate să adăpostească până la 200 de persoane pe noapte și, la nevoie, putem să extindem numărul și care, între timp, în funcție de nevoile comunității ucrainene care a rămas în Brașov, a dobândit și alte funcțiuni. De exemplu, în momentul de față avem cu sprijinul unor finanțări și granturi ale unor agenții internaționale de la UNICEF, Salvați Copiii, World Vision, Comisariatul UN pentru refugiați și a granturilor pe care le-am primit pentru activitatea de la CATTIA, avem în medie 500 de copii care vin și fac școală, afterschool, lecții de română, lecții de engleză, competențe digitale, workshopuri ateliere, grădiniță. Este locul pe care ne-am propus încă de la început să-l facem să devină one stopshop pentru orice ucrainean care caută ajutor în Brașov.

Andrii Dublian, atașat militar al Ambasadei Ucrainei din România

Vreau să-mi exprim recunoștința pentru Radu, pentru toți românii, pentru ajutor acordat ucrainenilor, militarilor ucraineni. Eu sunt militar și eu știu ce înseamnă acest ajutor în război. Mulțumesc mult și împreună vom învinge. Mulțumesc mult, Radu.

Armand Goșu, istoric, specialist în spațiul rusesc

Aș vrea să încep prin a povesti cum am dat eu de Radu Hossu. Colegii de la facultate, când a început războiul, m-au pus să țin un fel de prelegeri pentru studenți, era perioada COVID-ului și trebuia să facem întâlnirile pe zoom și, la un moment dat, cineva mă întreabă, îl urmăriți pe domnul Hossu? E corect ce spune, că vine cu prea multe detalii, de unde le știe? Ce publică el nu regăsim în presa internațională sau în presa internă. Și atunci m-am ocupat pe canalele de telegram rusesc sau ucrainean, să controlez informațiile. Informația este foarte exactă, e corect tradusă și interpretată și sunt mai multe surse. Și apoi ne-am întâlnit la ambasada americană, în vară, după care am păstrat legătura. De Flavia și de Brașov am aflat de la refugiații ucraineni că existați și am fost impresionat. Eram translator în Gara de Nord, martie-aprilie-mai, pentru cei care veneau de la Chișinău cu trenul de 6:15, care vine din două în două zile în Gara de Nord, îi luam și îi întrebam unde vă ajutăm să mergeți și ei spuneau Brașov, Brașov. Unde în Brașov se duc? Ce fac în Brașov? Apoi mi-a explicat fostul însărcinat cu afaceri al Ucrainei la București de centrul din Brașov, ce faceți voi acolo, pentru că nimeni în presa românească nu a zis de voi. Am găsit referințe despre voi pe canalele telegram ucrainene din Odessa, era recomandarea că dacă ajungeți în România încercați să ajungeți la Brașov. Deci mi se pare extraordinar.

Aș spune acum ceva despre faptul că, în mod tradițional, în România ucrainenii au o imagine negativă, dar nu o imagine negativă cu Bîstroe, nu e o treabă de 30 de ani, e o treabă mult mai veche, dinaintea Primului Război Mondial, când s-au rupt alianțele României și România se pregătea să se îndepărteze de Puterile Centrale, să se apropie de Franța și de Rusia, care contesta la momentul respectiv chiar existența națiunii ucrainene separate. Atunci, statul român, prin ministrul propagandei, a început să finanțeze niște campanii împotriva ucrainenilor, sunt documente destul de cunoscute. Armata rusă, în 1914-1915, când a intrat în Galiția, prima grijă a fost să interzică școlile ucrainene, i-a bătut pe ucraineni la palmă, le-a spus că voi sunteți ruși, nu sunteți ucraineni, cine v-a băgat în cap că sunteți ucraineni?

De o sută de ani, în România puterea, oricare a fost ea, din rațiuni geopolitice, că era aliată cu Franța și Rusia, a pictat o imagine și a dus niște campanii de propagandă antiucrainene. Deci ce faceți voi, ce ați făcut voi la Brașov este extraordinar pentru că le‑ați făcut în ciuda imaginii negative a ucrainenilor, sădită în opinia publică românească. Eu cred că e un început pentru schimbarea imaginii ucrainenilor în România și a românilor în Ucraina. Ucraina va învinge, Ucraina va fi un stat important în regiune cu care România va trebui să aibă relații cordiale.

Teodor Baconschi, fost ministru de externe

Ce face Radu Hossu îmi creează impresia că n-am trăit degeaba luptele generației noastre. Pe de altă parte, și noi trebuie să îi dăm din ariergardă sentimentul că nu luptă degeaba, nu-și afirmă curajul, inclusiv fizic, pentru o cauză vagă și sortită eșecului. Adâncimea la care a pus profesorul Goșu chestiunea ostilității româno-ucrainene e prea mare. Cauza acestei ambiguități strategice, în care băltește România contemporană, ține de național-comunism care a exacerbat toate formele de naționalism anterioare a instilat în mai multe generații relativ educate convingerea că suntem înconjurați de dușmani ereditari ireductibili care trebuie distruși.

Nici măcar în noul context strategic geopolitic în care se află în România nu s-a uitat nimeni pe hartă ca să vadă pe de o parte semințele foarte rapid apărute ale revizionismului rusesc, nu s-a uitat pe hartă ca să vadă că în ceea ce privește România și Republica Moldova numai Ucraina poate fi scutul care ne poate scuti de noi oscilații geopolitice de dezmembrare a ceea ce a construit în 30 de ani, de dovada tragică a faptului că libertatea, democrația, drepturile omului etc. nu sunt ireversibile și, într-adevăr, nu sunt un dat imuabil.

Acum, când vedem cu ochii îngroziți oroarea din Ucraina provocată de Federația Rusă, avem într‑adevăr datoria pedagogică națională de a repune în ecuație și în dezbatere publică această relație româno-ucraineană. M-am ocupat de externe chiar ca șef al diplomației, avându-l în coasta mea și pe Armand Goșu. Am normalizat relația bilaterală, am semnat șase noi acorduri juridice la Kiev, deși omologul ucrainean, care era un respectabil, dar de școală sovietică, veteran al diplomației ucrainene, o trăgea spre Occident și s-a văzut că are nevoie de România ca de aer, că se bucura că normalizăm relația, întrucât simțea că acolo asta este dezbaterea axială de destin pentru națiunea lui și simțea că lucrurile se vor agrava și că ar putea intra în tangaj, că s-ar putea crea valuri regionale. S-a tot invocat aici problematica ucraineană, războiul, de partea cui e dreptatea, ce înseamnă claritate morală. Toți au făcut aluzie la faptul că presa din România nu a respectat cum se cuvine treaba asta. De ce suntem sub acest embargo? De ce avem sentimentul că e un subiect tabu, că e un subiect care trebuie cumva expediat și că în spate tot vechile resentimente rămân? Diversiunile recente, chestia cu Bîstroe, chestiunea preoților ortodocși de sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei din Bucovina de Nord și alte teme din astea încălzite artificial și menite să alimenteze o atitudine anti-ucraineană, de hipernaționalism, arată că avem în statul român destule forțe interesate de asemenea diversiuni, gata să le finanțeze, să le mărească artificiali impactul public și să manipuleze toată opinia publică din România într-o direcție care pune pur și simplu în pericol democrația din România, pune în pericol și fiabilitatea noastră ca membru pe flancul estic al NATO și scade dramatic credibilitatea țării. Deci eu cred că e bine ca de aici încolo GDS și alții, sunt atâtea forțe în societatea asta civilă aparent infiltrată și care are centri vitali funcționali, să continuăm această dezbatere pentru că totul se reconfigurează. Noi trebuie să fim în trenul cu Polonia, statele baltice, nu în acela cu Ungaria, cu Austria și cu Turcia. Noi trebuie să fim parte din reconfigurarea Europei după război, în reconstrucția Ucrainei.

Brîndușa Armanca, jurnalist

S-a pus această întrebare de ce presa socotește oarecum un subiect care trebuie tratat cu mănuși sau ignorat, de ce anumite probleme delicate ale războiului nu apar în presă. Aș avea un răspuns aici și vă dau răspunsul ăsta cu un exemplu extrem de recent. Cei care vorbesc manipulează, mint sunt foarte uniți și foarte unitari în ceea ce răspândesc ca știri false sau tipul acela de manipulare cu care ne confruntăm cu toții.

A apărut recent un volum ,,Războiul din Ucraina. Un conflict regional cu efecte globale” la Institutul European. Sorin Bocancea l-a coordonat. Sunt zeci de studii într-un volum mare, unul dintre contributori a scris că există în presă și în politică așa-zișii putiniști. A pus ghilimelele autorul folosind termenul acesta și a făcut o listă, o listă serioasă. În momentul acela, câțiva dintre ei extrem de agresivi au amenințat că vor da în judecată această editură de care ați auzit. Institutul european nu este o editură obscură. Editura a retras acest volum. L-a retras, pur și simplu. Deci, ce vreau să spun cu asta? Poate că unii jurnaliști nu sunt bine informați, poate că unii jurnaliști nu se ating de subiect că nu se pricep, poate că alți jurnaliști sunt prudenți, dar există această intimidare care este reală. În momentul în care un jurnalist publică ceva foarte serios despre asta el este atacat, și nu numai dintr-o parte. Sigur nu e o scuză pentru presă să fim înțeleși, dar este totuși o explicație.

Sorin Ioniță, președinte Expert Forum

Probabil că romanciera ucraineană în viață cea mai cunoscută, Oksana Zabujko, care are și un roman celebru tradus în română, a făcut o declarație șocantă într-unul dintre nenumăratele podcasturi, dezbateri care sunt pe online, în general organizate de mari think-tank-uri americane, britanice cu audiență globală: cultura rusă modernă este de fapt o cultură criminală, care totdeauna îi găsește pretexte călăului și nu simpatizează niciodată cu victima. Șarjează, evident.

Oksana Zabujko știe foarte bine cultura rusă și nu e vorba că ar vrea să pună părțile pe foc, adică nu e o vulgarizare, dar acea afirmație m-a pus pe gânduri. Și a mai spus ceva: Rusia e o țară care de câteva sute de ani, la fiecare generație o dată, stârnește un război ca să-și adune bărbații și să-i trimită să moară acolo, fără niciun rost. Câteodată au succes militar, de cele mai multe ori rușii sunt învinși. Dar acest imperiu multinațional care a tot crescut are acest obicei, i-a intrat în ADN și m-am gândit că, de fapt, cel puțin în ultimul secol, șansa noastră în România este că am reușit să ne decuplăm de acest ciclu fatal de a fi lângă acest imperiu.

Noi, după Al Doilea Război Mondial, n-am mai trăit aceste frământări și cumva nici înainte pentru că totdeauna între noi și ei a fost ceva. Acel ceva este și Republica Moldova, într-un fel, dar este fundamental astăzi Ucraina. Noi, după prăbușirea comunismului, în ultimele trei decenii n-am avut conflict la graniță pentru că el a fost la Nistru, cu intervenție clară, de tipar de intervenție rusească pentru a crea zone gri, nu trăim acest război de astăzi, nu-l trăiesc nici moldovenii, dar stau mult mai în cumpănă pentru ceea ce se întâmplă acolo. Noi nu mai știm cum e ca o dată la 30 de ani să fie bărbații adunați și să fie duși undeva ca să moară fără să se dea vreo explicație.

Cam cu asta se ocupă establishmentul politic rus, într-o formă sau alta, că era țarist, că erau sovietele, că sunt ăia de astăzi, Putin și după Putin. Deci, într-un fel de scepticism dacă e să o urmezi pe Oksana Zabujko trebuie să ne obișnuim cu chestia asta. Rușii vor fi înfrânți astăzi, în primul rând de ucraineni cu ajutorul Occidentului. Dar copiii noștri peste 30 de ani vor vedea o nouă Rusie, într-o altă formă. Putem ieși din ciclul ăsta? Cu întrebarea asta s-a încheiat acel podcast la care mă refer și care m-a pus pe gânduri, pentru că în 24 februarie anul trecut, când a început invazia eu tocmai mă întorsesem de trei zile de la Kiev, unde lucram de mult timp. Eu lucrez consultant cu Consiliul Europei pe descentralizare, pe teme de astea foarte civile, mărunte, cu multe primării din Ucraina.

Apropo, ei au avut una dintre cele mai curajoase politici și reușite reforme administrative în ultimii 10 ani. Puțină lume știe chestia asta – multe țări încearcă să o facă, iar România și Moldova nu reușesc, se face gargară politică, dar nu se întâmplă – în sensul că acum 10 ani aveau peste 11.000 de primării și acum au mai puțin de 1500. Deci s-a redus cu un ordin de mărime, au făcut această coagulare și solidificare a noilor municipalități care explică între altele și de ce sunt atât de rezilienți. Pentru că ei au putut reacționa pe plan local fără ordin de sus din prima secundă. Mi-am dat seama că sunt multe lucruri care ne leagă de Ucraina, dincolo de faptul că trebuie să fim pragmatici, e clar că asta este agenda corectă, ei trebuie sprijiniți, ei ne apără de ruși, dar mai mult decât atât noi avem incredibil de multe lucruri în comun cu acești vecini ai noștri. Și politic, și cultural. E ca o mașină a timpului, anumite lucruri pe care le experimentează ucrainenii acum, noi am avut aceleași dileme în secolul al XIX-lea sau chiar mai recent, de la identitate, cum te rup din Imperiu, ce faci cu limba, dacă intri în Europa nu-ți fură sufletul ortodox. Ucrainenii au rezolvat foarte repede chestia asta acum în modernitate și asta este ruptura lor față de Rusia.

Dar, mai mult decât atâta, foarte multe mișcări politice, curente, idei literar-artistice încep să le redescoperi dacă iei la mână secolul al XIX-lea românesc, vezi ce influențe am avut din toată această comunicare cu lumea de limbă rusă, dar foarte mulți dintre ei erau de fapt ucraineni, ceea ce noi nu știm, pentru că nu vorbim limbile și nu facem diferența. Câtă lume știe că astăzi în Republica Moldova a doua etnie nu sunt rușii, sunt ucrainenii. Rușii sunt pe locul trei ca număr de persoane, la recensământ. Noi numim rusofonă pe toată lumea care vorbește o limbă pe care noi n-o înțelegem. Când te duci în Odesa, ca român nu poți să n-ai un fior, pentru că Odesa înseamnă cea mai mare crimă de război a armatei române ever.

Mai găsești memoria asta printre localnicii de acolo, mai puțin cei bătrâni, care nu spun din politețe știind că ești român, dar chestiile astea într-un fel ne leagă. Ne leagă multe lucruri bune. Ne leagă și o grămadă de dezastre, de măceluri, ne leagă tradiții politice pe care noi le-am făcut copy-paste din acea lume, care a fost o lume foarte traumatizată. Moldova, dar în special partea vestică a Ucrainei, este foarte bine definită de titlul cărții lui Timothy Snyder „Bloodlands”. Iar când iei istoria la mână, îți dai seama că de 200 de ani încoace nu există parte mai frământată a Europei, în special în secolul XX, decât această parte vestică unde s-au întâmplat atâtea și unde războaiele n-au fost în alb și negru cu ăștia versus ăilalți, au fost bătălii cu câte cinci-patru armate care se luptau între ele, cu măceluri cu epurare etnică, cu bătălii întârziate pentru a construi identități naționale, care în alte părți din Europa se lămuriseră în secolul al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea. Din fericire, generația noastră sau ultimele trei generații în România n-am mai trăit în această lume, am fost sub comunism, a fost jale, dar a fost pace din punctul de vedere al războaielor fierbinți. Cred că avem datoria să ne uităm și la ce avem în comun cultural, să discutăm la un moment dat, când o fi posibil, teme inconfortabile și pentru ei, și pentru noi. Și nu mă refer la prostioare din astea Bîstroe sau teme semi-inventate.

Spun de chestii istorice – de Holocaustul nostru, de ce am făcut pe acolo, de cum judecă ucrainenii tema Bandera, care nu e o temă simplă și care va trebui într-un fel aranjată pe măsură ce se apropie de Europa. Fiecare are de făcut această revizie internă cultural-politică și când ne uităm la ei ar trebui să ne vedem pe noi. Ucraina va intra în Uniunea Europeană ca o țară mare, o țară cu un uriaș ascendent moral după acest război, cu foarte multă nevoie de reconstrucție, ceea ce va însemna și niște realocări de fonduri europene care nu sunt infinite. Deci dacă va trebui reconstruit într-o parte, vor trebui ca și alții să ajute, să contribuie, și cu foarte mult potențial pentru aceste segmente suveraniste, radicaliste din populația noastră pentru a fi exploatate în sens negativ. În România, ca și în Polonia aș zice, care sunt țări oarecum sceptice față de Rusia sau, istoric vorbind, dacă nu chiar rusofobe într-un fel, eu nu cred că ăștia ai noștri sunt plătiți de Putin. Nu. Se întâmplă doar că există o coincidență de agendă cu Putin, adică multe teme pe care le are Putin pe agendă le au și ai noștri, unii dintre ei din motive de interes politic intern, din antioccidentalism funciar moștenit din epoca Ceaușescu la ăia mai bătrâni, occidentalism care înseamnă de fapt antiamericanism și antiNATO. Deci este partea asta care este injectată în venă cu picătura și generațiilor mai tinere din diverse direcții. Și sunt cei care sunt anti-UE, adică sunt antidemocrație și antistat de drept, că ăsta e Bruxelles, pentru că mulți nu sunt confortabil în el din motive obiective. Să nu credeți că e cultural sau ideologic sau pe valori, nu e pe iubire, e pe interes.

Au nevoie să finanțeze canalele și să normalizeze discursul anti-UE și antiamerican, și cum poți să o faci mai bine decât găsind acele teme care pot fi populare la publicul român: ucrainenii sunt un fel de ruși care vor veni și ne vor face, va fi o țară mare care va mânca din mămăliga noastră. Acum e cu Bîstroe, e și cu biserica – vor găsi orice temă și o vor exploata. Și cu cât e mai reală în societate o grijă, o anumită preocupare, cu atât e mai de succes propaganda. Trebuie să fim pregătiți pentru asta, pentru că oamenii ăștia au un interes și degeaba încercăm să-i convingem cu argumente, pentru că nu din neștiință fac ei ce fac, că n-ar ști care este realitatea, ci pentru că au interes să submineze și să normalizeze un discurs de tip antioccidental, anticooperare, antinorme internaționale, acele norme internaționale fiind cele prin care poți să rezolvi diferende pe care țări membre UE le au totdeauna între ele. Despre Ucraina trebuie să facem și noi foarte multe teme, pentru că generația mea n-a fost învățată nimic despre asta, am trăit cu clișee și am învățat clișee despre mai toți vecinii noștri și nu ne dăm seama cât de multe lucruri avem în comun. //