De la prăbușirea URSS la invazia din Ucraina și implicațiile pentru flancul estic al NATO

Redactia | 05.04.2022

Revista 22 și GDS au organizat, pe 23 martie, a patra dezbatere din cadrul proiectului Cafeneaua Civică, finanțat printr-un grant al Departamentului de Stat, o dezbatere despre războiul ruso-ucraineană.

Pe aceeași temă

Revista 22 și Grupul pentru Dialog Social (GDS) au organizat, pe 23 martie 2022, a patra dezbatere din cadrul proiectului Cafeneaua Civică, finanțat printr-un grant al Departamentului de Stat al SUA, o dezbatere despre războiul ruso-ucrainean, politica Rusiei în străinătatea apropiată și politica de securitate și apărare a Rusiei în regiunea Mării Negre. Discuțiile s-au axat și pe răspunsul Occidentului la amenințările Rusiei după 2014, dar și pe modul în care, după prăbușirea URSS, Rusia a colaborat cu Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii și Turcia în regiunea Mării Negre, mai ales în domeniul energetic.

 

Dezbaterea a fost moderată de Armand Goșu (Universitatea din București, Facultatea de Științe Politice), la discuții participând și Ruxandra Ivan (Universitatea din București, Facultatea de Științe Politice), Șerban Cioculescu (Universitatea din București, Facultatea de Științe Politice), Iulia Joja (director&senior fellow, Middle East Institute; Adjunct professor, Georgetown University and George Washington University) și Cristian Tătaru (analist independent, București).

 

  • Armand Goșu: Astăzi este un moment dramatic. Mâine (24 martie, n.n.) se împlinește o lună de când Rusia a invadat Ucraina. S-a terminat o epocă odată cu acest război, epoca postsovietică în spațiul euroasiatic, lucru care a debutat cu prăbușirea URSS, în 1991. Vă propun să încercăm o primă evaluare a politicii externe a României în aceste trei decenii. Sigur, România a înregistrat succese în alte direcții, spre vest (NATO, UE), dar ce s-a întâmplat în politica estică, răsăriteană a României?

 

Ruxandra Ivan: E cam mult spus că România are o politică a estului coerentă. Faptul că România nu are o politică estică se poate argumenta cumva că statele vecine dinspre est au particularități care reușesc ca o abordare generală a spațiului estic să nu țină seama de aceste nuanțe, ceea ce este pe de-o parte adevărat. Pe de altă parte, este necesară totuși o perspectivă geopolitică mai generală în orice politică externă, care să vadă un pic dinamicile regionale și globale și să le pună în această perspectivă mai generală, motiv pentru care o să anunț de pe acum concluzia că ar fi necesară în politica externă românească o reflecție puțin mai elaborată și, în același timp, puțin mai abstractă, cumva, asupra acestor dinamici. Foarte multe dintre aceste stângăcii care au putut fi observate în politica românească față de spațiul estic sunt legate de modul în care a debutat politica externă postcomunistă a României. Să ne amintim că am avut la începutul anilor 1990 și două elemente de context extrem de instabile. Pe de o parte, instabilitate foarte mare în mediul extern, în mediul internațional, unde sfârșitul bipolarității a dus la o reorganizare generală a structurii sistemului ca atare. În al doilea rând, mediul intern a fost, la rândul lui, extrem de instabil. A fost nevoie de o refondare a regimului politic, de reinventarea democrației, de reconstituire a instituțiilor statului. Or, decidenții de politică externă s-au aflat în mijlocul tuturor acestor chestiuni extrem de instabile și au avut nevoie să găsească o bază solidă pentru deciziile de politică externă. Astfel, această bază solidă a fost moștenirea istorică sau, mai degrabă, modul cum decidenții de politică externă au perceput și au înțeles să transpună într-o politică coerentă moștenirea istorică, motiv pentru care în anii ‘90 avem foarte multe discuții în spațiul cultural românesc și în politica externă referitoare la un fel de continuitate sau un fel de revenire la un status‑quo. S-a vorbit, de exemplu, foarte mult despre teritoriile pierdute de România în favoarea URSS după cel de-Al Doilea Război Mondial.

De altfel, vă reamintesc că Republica Moldova, deși o considerăm o țară soră, este singurul vecin al României cu care nu avem un tratat politic bilateral de bază.

Cu vecinii ceilalți s-au semnat în anii ‘90. Unul dintre motive este insistența României de a face o referire la Pactul Ribbentrop-Molotov în preambulul tratatului, un alt motiv este că nu s-a găsit un consens asupra definirii în preambul a relației bilaterale, este o relație de cooperare și de bună vecinătate, așa cum ar fi vrut Republica Moldova, sau este o relație de fraternitate, așa cum a propus în repetate rânduri România. România o vedea ca pe relația între cele două state germane în timpul războiului rece, în timp ce, mai degrabă, Republica Moldova o vedea ca pe o relație între Germania și Austria. Perspectiva aceasta a României de a insista asupra moștenirilor istorice, asupra fraternității și asupra recuperării teritoriilor în raport cu Ucraina a grevat relațiile bilaterale, pentru că atitudinea aceasta era de fapt una care amenința statalitatea celor doi vecini. Chiar în declarația de recunoaștere a independenței Ucrainei, de exemplu, spunem faptul că recunoaștem independența, dar acest lucru nu înseamnă recunoașterea includerii în teritoriul statului ucrainean independent a Bucovinei de Nord, a regiunii Herța, Hotin și a sudului Basarabiei. Așadar, de la început a existat această tensiune legată de insistența asupra moștenirii istorice. În timp ce relația dintre Ucraina și Polonia a fost unul dintre cele mai bune exemple de reconciliere istorică din perioada post-Război Rece. În ceea ce privește relația României cu Rusia, aici iarăși moștenirea istorică a împiedicat o perspectivă pragmatică asupra acestei relații. În anii ‘90, teama de Rusia în România era atât de mare, încât decidenții au preferat mai degrabă să ignore complet această relație bilaterală și, atunci când nu au ignorat-o, s-au întâmplat câțiva faux-pas extrem de surprinzători. Amintesc, de exemplu, de tratatul dintre România și URSS semnat în 1991, înainte de dezmembrarea URSS. Este singurul tratat de acest tip pe care un fost stat socialist l-a semnat cu URSS după căderea comunismelor și care avea un articol care prevedea că părțile se vor abține de la intrarea în orice alianță care ar putea amenința interesele celeilalte părți. Practic, prin semnarea acestui tratat, România se angaja să nu dorească niciodată să adere la NATO. Sigur tratatul din fericire nu a fost ratificat – dezmembrarea URSS a survenit înainte de ratificare. O altă întâmplare bizară are loc în anul 1997, când – și se vorbește foarte puțin despre aceasta – se pare că se convenise asupra textului unui nou tratat bilateral între România și Rusia. Ministrul de externe al Rusiei, Yevgeny Primakov, a venit la București ca să semneze acel text și partea română l-a anunțat, după ce a ajuns la București, că s-a răzgândit. Pare că politica externă spre est devine mult mai proactivă odată cu apariția președintelui jucător Traian Băsescu. Începând cu anul 2005, Traian Băsescu își afirmă voința de a se implica activ în politica externă și-și propune trei priorități: două dintre ele privesc relația cu Republica Moldova și poziția de lider regional la Marea Neagră. O poziție ambițioasă, în contextul în care există cel puțin două state, Turcia și Rusia, care au o poziție mult mai solidă. Faptul că România nu are o politică externă coerentă a estului nu ar trebui să ne întristeze foarte tare, în condițiile în care, de fapt, nici UE nu are propriu-zis o politică foarte coerentă a estului.

 

Șerban Cioculescu: Eu m-am axat pe strategiile Rusiei de susținere a unor mișcări separatiste cu baza etnică în străinătatea apropiată și, în linii mai mari, în întreaga Europă și pe câteva pattern-uri acționale ale Rusiei, care este și ea un stat multinațional în care etnicii ruși constituie undeva la 77% din populație. Trebuie spus că formarea Federației Ruse în 1991 a lăsat circa 25 de milioane de etnici ruși în afara granițelor, de regulă aflați în țări vecine Rusiei. Bineînțeles ei au devenit treptat o masă de manevră pentru Rusia, în tentativa de a controla aceste țări, de a le destabiliza, de a le împiedica să iasă din sfera ei de influență. Care ar fi aceste strategii? Metoda sprijinirii unor grupuri etnice rebele spre a lupta împotriva propriului stat, invocând așa-numitele atrocități comise de acel stat, se folosește adesea termenul de „acte de genocid” astfel încât sprijinul Rusiei să fie prezentat, de fapt, ca fiind de acțiune umanitară de tip R2P (responsabilitatea de a proteja). În prealabil trebuie spus că Rusia are această strategie, să ofere cetățenia sa separatiștilor, în acest fel obținând un motiv de a putea interveni pe teritoriul unor state suverane, pretinzând că de fapt își apără conaționalii (Transnistria, Georgia, Ucraina). Moscova a pretins în mod constant că în Ucraina are loc un fel de război civil, între partea de vest, cea naționalistă, și cea de est, rusofonă. Naționalismul georgian și naționalismul ucrainean există, ele nu pot fi negate, uneori căpătând și forme extremiste, dar Rusia a acționat în principal având motivații geopolitice, ca să mențină acele state în zona sa de influență, în așa-numitul buffer defensiv. Altă metodă este cea a soldățeilor verzi, infiltrarea, preluarea controlului, apoi organizarea unui referendum rapid și alipirea teritorială la Rusia (este exemplul Crimeii din 2014). Avem, bineînțeles, metoda atacului militar direct și masiv asupra unui stat vecin pentru a-l pedepsi, a-l vulnerabiliza (exemplul Georgiei din august 2008, unde Rusia a invocat că președintele georgian Șaakașvili a vrut să instaureze ordinea constituțională prin forța militară în Osetia de Sud și Abhazia). În cazul Ucrainei vorbim de o invazie, de un atac neprovocat, camuflat în operațiune militară specială. Scopurile se știu: fragmentarea teritorială, schimbare de regim, modificarea granițelor. Rusia pretinde, din nou, că împiedică un genocid contra populației vulnerabile, etnicii ruși. Ca efect secundar, agresiunea militar devastatoare a Rusiei consolidează sentimentul identitar național în Ucraina, dar produce și o posibilă diasporă masivă.... Ce linii roșii ar fi încălcat Zelenski?A fost văzut ca un oponent ireductibil al planurilor rusești de a federaliza Ucraina. Zelenski a avut curajul să lanseze așa-numita platformă Crimeea, ca să sporească vizibilitatea problemei pe agenda internațională. A propus decretul privind eliberarea și reintegrarea Crimeii, în condițiile în care Rusia lui Putin consideră că soarta Crimeii fusese stabilită. Acțiuni contra oligarhului Medvedchuk, apropiat de Putin. De asemenea, limitarea învățământului în limba rusă, blocarea canalelor tv rusești, de fapt, un proces de derusificare culturală a Ucrainei. O altă metodă folosită este cea a mesajelor date de oficiali ruși de rang inferior, prin care membrii unor națiuni sunt îndemnați să ceară teritorii de la alte națiuni cu care Moscova e în conflict. Aici dau ca exemplu celebra scrisoare a lui Vladimir Jirinovski, liderul Partidului Liberal Democrat din Rusia, din martie 2014, în care sugera că guvernele României, Poloniei și Ungariei ar putea să ceară înapoi și să obțină de la Ucraina teritorii pe care URSS le-a lipit acestui stat sovietic... Se sugera că Ucraina este un stat artificial și că statele vecine au dreptul să pretindă aceste teritorii, să le recupereze (...) Metoda sponsorizării unor canale mass-media străine și a unor partide politice ca să reflecte interesele rusești. Se știe că Rusia a cheltuit sume mari de bani ca să sponsorizeze anumite media străine, folosind de pildă holdingul Rossiya Segodnya, care include Sputnik și Russia Today. Partide și lideri de extremă dreapta din state UE au primit sponsorizări din partea Moscovei (Frontul Național din Franța, Alternativa pentru Germania).

 

  • Întrebare din partea participanților: Poate avea China o viitoare implicare în conflict pornind de la ideea bipolarizării Vest-Est? China cumpără totul, în timp ce multinaționalele Occidentului pleacă din Rusia, iar giganții chinezi vin să profite.

 

Șerban Cioculescu: China este prinsă între două tendințe contradictorii. Pe de o parte, este un stat care întotdeauna a insistat pe integritatea teritorială și suveranitatea tuturor țărilor din lume și pe faptul că nu trebuie folosit niciodată războiul pentru rezolvarea unor conflicte. Aici, în mod cert, nu poate fi solidară pe față cu Rusia sub nicio formă, căci ar însemna să-și calce pe principii. Pe de altă parte, China are foarte mare nevoie de Rusia, pentru că ea e o țară care nu prea are aliați. Ce aliați are China? Ne gândim la Coreea de Nord, la parteneriatul cu Pakistanul. Nici Rusia nu e neapărat aliată, e partener. Se tinde către o anumită formă de alianță în viitor. Rusia este cel mai mare furnizor de gaze naturale pentru China, îi furnizează armament sofisticat, China îi furnizează valută, resurse ca să ajute Rusia să diminueze efectele sancțiunilor occidentale. E o relație simbiotică între ele, ceea ce nu înseamnă neapărat că au o foarte mare încredere una în alta, pentru că să nu uităm în secolul al 19-lea, începând cu tratatele inegale, Rusia a luat imense teritorii de la China, zona Primorsky Krai, care făcea parte din Imperiul celest chinez. Chinezii nu zic nimic acum de acele teritorii, pentru că au nevoie de ruși împotriva Occidentului, împotriva dominației americane. Dar China nu uită niciodată aceste lucruri. Cu toții ne dorim să nu se realizeze o alianță între China și Rusia. Mai ales că China are o doctrină: e împotriva alianțelor în timp de pace, dar nu știm ce se întâmplă în timp de război.

 

  • Armand Goșu: A răspuns sau nu a răspuns bine Occidentul? Putem să ne așteptăm mai mult de la Occident? Ce se mai întâmplă în „burta” administrației Biden?

 

Iulia Joja: Opinia publică, pe ambele părți ale Atlanticului, a fost mult înaintea răspunsului guvernamental. Răspunsul guvernamental a încercat să se calibreze la reacția populară, dacă vreți pe ambele părți ale Atlanticului, și multe dintre sancțiunile și măsurile care au fost adoptate de către guvernele Occidentului au fost ca răspuns la apelul societății civile, per ansamblu, și al opiniei publice, în ansamblu. Trebuie să ne gândim la cum răspunde Occidentul în raport cu cerințele Rusiei. Să ne uităm la cele două propuneri de tratate din partea Rusiei adresate NATO și Statelor Unite cu cele trei cereri, care cred că rămân valabile și care cred că sunt un element bun, în care putem să ne ancorăm și să înțelegem ceea ce vrea Rusia. Primul este neutralitatea, dezarmarea și, probabil, distrugerea Ucrainei. Al doilea punct este retragerea tuturor echipamentelor și capabilităților militare americane din Europa Centrală și de Est și al treilea este retragerea statutului de state membre NATO tuturor statelor care au aderat la NATO după 1997. Când lideri europeni sau transatlantici spun că Putin vrea să restabilească URSS, ei greșesc. Cerințele lui Putin sunt mult mai ample de atât, dacă ne gândim la faptul că România, Polonia, Slovacia, Cehia nu fac parte din fosta Uniune Sovietică. Să ne uităm la cum au răspuns statele occidentale în raport cu Rusia. În mod principal, prin sancțiuni. Acestea au fost anunțate, dinainte de începerea invaziei, drept avertismente și au fost impuse treptat. A fost inițial un pachet de sancțiuni individuale împotriva responsabililor identificați pentru invazie, dar nu toți au fost identificați. Putin, dacă e să ne gândim, inițial nu a fost sancționat. Domnul președinte Biden a refuzat să-l sancționeze, după care s-a răzgândit. Apoi au fost adoptate sancțiuni financiare sectoriale, iar la nivel de UE, negocierile pe sancțiuni au fost împiedicate de o serie de țări, prin diferite interese pe care le au vizavi de piața Rusiei. De exemplu, Italia a reușit să scoată de pe lista de sancțiuni produsele de lux, de exemplu Lamborghini și Maserati pot fi livrate în continuare la Moscova. Germania și Ungaria s-au opus pe energie. Procesul acesta treptat de sancțiuni a fost cauzat în mare parte de reacția masivă populară, de opinia publică și mai ales de protestele de pe continentul european. În SUA, protestele au fost mult mai reduse. În schimb, au avut efect major pozițiile adoptate și apelurile extrem de radicale în limbaj și cerințele destul de clar formulate în spațiul de social-media din partea societății civile, a  experților, a think-tank-urilor ș.a.m.d. În plus, au fost adoptate niște sancțiuni punctuale în Europa, de tipul interzicerii spațiului aerian, dar nu și interzicerea de acces în porturi, de exemplu. Și foarte importantă aici a fost decizia individuală a companiilor occidentale de a se retrage de pe piața rusă. Dar nu au fost impuse, ca și în 2014, sancțiuni pe energie. Cel mai recent, UE a decis reducerea achizițiilor de energie cu două treimi până la sfârșitul anului. SUA și Marea Britanie au impus, într-adevăr, embargo achizițiilor de energie din partea Rusiei. Unele țări au luat măsuri pentru a compensa, dacă ne gândim de exemplu la Belgia, care și-a prelungit recent activitatea reactoarelor nucleare cu 10 ani. Germania este însă unul dintre statele care refuză să facă acest lucru și, de fapt, blochează introducerea energiei nucleare în pachetul de energie verde, care ar putea să ajute UE la finanțarea unui asemenea tip de energie ca alternativă la gazul și la petrolul din partea Rusiei. Cel mai important este că acum UE plătește aproximativ 1,1 miliarde de euro pe zi pentru energie Rusiei, bani pe care regimul Putin îi folosește pentru a omorî ucraineni. Nu a fost introdus un embargo total ca pachet de sancțiuni împotriva Rusiei și nu au fost introduse sancțiuni secundare, așa cum am văzut în pachetul de sancțiuni al Statelor Unite față de Iran, în urmă cu câțiva ani. Acesta este, de fapt, elementul care lipsește și care încă poate fi impus și nu știm dacă va exista un moment în care UE să adopte sancțiuni complete și secundare față de Rusia.

În ceea ce privește protejarea Occidentului de Rusia, avem câteva măsuri luate la nivel NATO. Până acum au fost întărite prezențele militare nepermanente pe flancul estic. Am văzut asta în România cu ajutorul Franței, am văzut ajutor din partea Spaniei și a Canadei pentru Letonia și pentru flancul estic, per ansamblu, un ajutor substanțial din partea Statelor Unite. Dar să ne înțelegem, acesta este un raport de forțe în continuare de 1 la aproximativ 100 față de ruși. (...) În ceea ce privește celălalt actor, Ucraina, avem de a face din partea Occidentului cu ajutor umanitar și ajutor militar. Ajutorul umanitar amplu a avut loc guvernamental și, din nou foarte relevant, în special neguvernamental – societatea civilă face și aici diferența. La nivel european, ceea ce se remarcă de fapt atât în cadrul NATO, cât și în cadrul UE este o discrepanță între flancul estic la nivelul ușor generalizat, pe de o parte, și Occident, de cealaltă parte. Această discrepanță o remarcăm printr-o serie de inițiative pe care, de obicei, Polonia sau țările baltice le conduc, pe de o parte și pe de alta vetoul din partea unor țări europene occidentale, dacă ne gândim la Germania, la Olanda, în măsură mai redusă la Italia și la Franța. Și Ungaria face notă discordantă aici, fiind pe flancul estic, dar comportându-se mai degrabă în linie occidentală, fiind vetoul absolut în actuala componență UE și NATO. Dacă ne gândim la inițiativele din partea flancului estic, din nou generalizat, România nu face parte din majoritatea acestor inițiative.  Putem să vedem aceste coaliții prin care își manifestă solidaritatea, în special țările baltice și Polonia, dacă ne gândim la exemple precum propunerea de acordare a statutului de candidat al Ucrainei la UE. Putem să vedem, de asemenea, cerința de no-fly zone nu numai Estonia, ci toate cele 3 țări baltice. Propunerea Poloniei cu privire la operațiunea de menținere a păcii, propunere care este susținută și de baltici. Și ajutor militar, care se concretizează în capabilități militare micuțe, gen rachete. Nu trimitem avioane de luptă, nu trimitem, până una alta, sisteme de apărare antirachetă, nu trimitem rachetă cu rază lungă, care poate distruge de exemplu nave sau avioane de luptă. Ultimul pachet pe care administrația Biden l-a adăugat la ajutorul care exista până acum este în valoare de 800 de milioane de dolari. Este un ajutor substanțial, dar dacă ne uităm pe lista de capabilități militare nu există nicio schimbare cu ceea ce livrau deja SUA, cu o singură excepție, și anume 100 de drone, care sunt relevante doar la nivel tactic. În ceea ce privește înțelegerea comună a Occidentului asupra conflictului, cum va decurge acest război, cum poate fi pierdut acest război și cum poate fi câștigat, avem mai multe probleme profunde. Mulți analiști din Occident își asumă acest conflict drept o victorie a Occidentului. Acest lucru este fundamental greșit. În primul rând, dacă e să avem o victorie, aceasta va fi o victorie a Ucrainei, pentru că noi nu suntem implicați în conflict în mod direct. Occidentul trebuie însă să-și asume că duce un război proxy cu Rusia, așa cum s-a întâmplat în mai multe rânduri în Războiul Rece. Dar o victorie a Ucrainei este doar o victorie a ei, nu doar a Occidentului, poate doar una indirectă, având în vedere fenomenul fără precedent și unul dintre cele mai relevante în acest conflict și foarte puțin discutat până acum, mobilizarea a zeci de mii de voluntari din lumea occidentală, mulți dintre ei cu experiență amplă de luptă. O problemă fundamentală este că nu putem vorbi despre o victorie, pe parcursul ultimei luni, și Rusia a reușit să distrugă mai multe orașe și să creeze peste 10 milioane de refugiați, atât intern, cât și extern. Occidentul și Ucraina nu i-au dat Kremlinului niciun motiv suficient să se oprească. Așadar, cu probabilitate mare, acest război se va prelungi timp de luni întregi și va duce la distrugeri în valoare de sute de miliarde, poate chiar și un trilion de dolari pentru Ucraina, pe care Occidentul, dacă nu va cere reparații de război Rusiei, va trebui să le plătească. Aceste reparații vor dura ani, dacă nu chiar decenii. Milioane de refugiați nu au la ce să se întoarcă. Asta nu este victorie. Apoi, Ucraina luptă doar pentru libertate, pentru că nici NATO nu vrea să accepte Ucraina drept candidat la aderare. Și Occidentul, și poate ăsta e cel mai important punct aici, nu are o strategie de câștigare a acestui război, în acest moment. Până acum, Occidentul a reacționat încet, încercând să prelungească prin ajutor militar, limitat, rezistența Ucrainei, deși asta nu făcea parte din strategia inițială a Occidentului. Dacă vă amintiți, în primele zile de război, SUA discutau despre susținerea unei insurgențe a ucrainenilor într-un teritoriu ocupat de Rusia dinspre statele membre NATO. Ne lipsește practic o strategie de câștigare a acestui război proxy. Dacă am avea-o, am inunda Ucraina cu armament, pentru a putea distruge toate capabilitățile rusești din această regiune, inclusiv navele din Marea Neagră.

 

  • Întrebare din partea participanților: Unii jurnaliști și congresmeni americani susțin că Putin a acționat acum simțind slăbiciunea administrației Biden și că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă Trump ar fi avut un nou mandat. Este administrația Biden mai îngăduitoare cu Rusia decât a fost Trump?

Iulia Joja: E foarte greu să comparăm cu administrația Trump. Există teorii conform cărora Putin ar fi început această acțiune militară de amploare în timpul administrației Biden pentru că Biden este mai predictibil decât Trump. Dar să nu uităm că, în primele zile de invazie, Trump a declarat că Putin este un geniu. Între timp și-a schimbat părerea, dar și-o schimbă așa de la o zi la alta. Având în vedere această instabilitate, nu știu dacă ar fi fost varianta cea mai bună să avem o administrație Trump. În ceea ce privește administrația Biden, trebuie să o înțelegem în contextul unei administrații care este clasic democrată, spre deosebire de administrația lui Trump, care nu a fost una republicană clasică. Pentru democrați, care sunt mai îngăduitori, mai pacifiști, un război cu Rusia este coșmarul absolut. Pot să vă spun care sunt tendințele din cadrul Congresului american. Aici, într-adevăr, vedem acuzații inițial în spatele ușilor închise, acum publice, din partea republicanilor, care spun că administrația Biden a fost și rămâne extrem de reticentă în ceea ce privește ajutorul militar, per ansamblu. Că tot ceea ce a fost aprobat a fost la insistențele republicanilor și că administrația Biden este extrem de reticentă în a amplifica acest ajutor militar cu capabilități care poate să facă diferența în teatrul de operațiuni. Dacă ne gândim la cum a început acest război complet neprovocat, nu putem să ajungem decât la concluzia că tot ceea ce face Rusia face oricum, indiferent dacă este provocată sau nu. Dacă ne uităm la mesajele din partea Rusiei, orice acțiuni pe care Occidentul le-a adoptat au fost calificate cel puțin provocatoare, dacă nu chiar acte de război, inclusiv sancțiunile. Așadar, cred că atitudinea sănătoasă este să ne gândim că trebuie să facem ceea ce considerăm că este obligația noastră și că dacă conflictul se extinde, aceasta este stricta responsabilitate a Rusiei, care se simte provocată oricum și care poate să ne atace oricum, dacă așa consideră Putin.

 

Cristian Tătaru: În materie de energie, n-am mai trăit așa o perioadă. Se schimbă lucrurile de la o oră la alta, de la o zi la alta, semnificativ. Am ajuns în sfârșit la un consens, în care am înțeles că trebuie să devenim independenți de Rusia, mă refer la hidrocarburi. E o problemă, pentru că noi niciodată, nici UE și nici specialiștii nu și-au pus scenariul ăsta în față și nu am lucrat la un asemenea scenariu. Asta încercam să facem, o diversificare, să lăsăm Rusia cam la 33% ca parte din mixul energetic, să spun așa. Ca să înțelegem un pic și istorie, și unde o să ajungem, Rusia a avut trei perioade în istoria de hidrocarburi:

  1. declinul din anii ’90, pe care sigur o să-l vedem acum, industria de gaze și petrol a Rusiei va înțelege bine anii 2022- 2030.

  2. colaborarea cu Vestul din 1998 încolo. Naționalizarea și controlul început din 2002. Putin și-a scris în 1997 lucrarea lui de masterat despre rolul planificării energetice. Apoi am avut pre-green deal și revoluția Shell din 2014 și perioada cu puține sancțiuni din 2014, ca să nu afectăm sectorul energetic rusesc, doar să facem, ca să spun așa, mai mult ca semnal.

  3. iar acum avem, post-2020, cu multe sancțiuni, plecarea companiilor occidentale, ceea ce este fără precedent, unde mai ales companiile de gaze și petrol sunt foarte pragmatice.

Rusia a avut o politică pragmatică. În 2002, 80% erau companii private în Rusia și 20% erau de stat, în 2008 deja erau 58% și acum suntem cam 70% sector de stat în Rusia, deci centralizarea aceasta a funcționat. În regiunea Mării Negre, că discuția este și despre Marea Neagră, am avut unele proiecte care s-au anulat, pentru că pur și simplu nu am avut această abordare pragmatică pe care rușii o aveau. Ei veneau și cu proiectul, și cu banii și găseau și cumpărătorii. De exemplu, Burgas-Alexandropolus a fost un proiect și voiau să-l facă astfel încât să se evite strâmtoarea Bosfor. Dar și România a fost parte din PEOP din 2002 (Pan-European-Oil Pipeline) în care mai erau Serbia, Slovenia, Croația și Italia. El nu a mai funcționat, dar acum ne-ar fi prins bine, pentru că noi avem o mare problemă. Noi importăm 28% petrol din Rusia, 30% din Kazahstan, iar Rusia blochează exportul din Kazahstan, 1 miliard de barili pe zi, 1% din producția mondială, 2/3 din exportul Kazahstanului și motivează că nu au piese pentru reparații tehnice ale conductei din cauza sancțiunilor. Puteam să înlocuim cu petrolul din Kazahstan, petrolul din Rusia, dar acum va fi și mai complicat, suntem în acest război. România a ajuns să plătească 5 miliarde de euro în 2021 pe țițeiul venit din Rusia și Kazahstan, iar Europa plătește 104 miliarde de euro. Companiile care au plecat, în special Shell, BP și Exxon, oricum erau presate de ruși să iasă din Rusia. Au acceptat presiunile Rusiei pentru bani, TNK - BP-ul a fost vândut la Rosneft al lui Sechin. Shell-ul a vândut Gazpromului proiectul pe care îl avea în Sahalin, tot la presiune. Sunt companii, în schimb, care au spus că vor continua, dar nu vor face investiții, cum e Total. În schimb, încă sunt și acești traderi, care cumpără și vând petrol, și din Marea Neagră, și petrol rusesc, cum sunt Trafigura, Vitol, Gunvor și Glencor. De fapt, unii chiar au fost creați de ruși în Elveția, de frații Timcenko. Companiile care au ieșit asigurau 50% din noile tehnologii. Deja avem o scădere de 6% a producției. Așadar, problema nu va fi doar că noi nu impunem un embargo, în viitor Rusia nu va mai produce să ne vândă. Unele țări au impus embargo, ca SUA și Marea Britanie, în UE încă se discută, țări ca Italia și Germania se opun. Avem deja diversificare. În Azerbaidjan, în Arabia Saudită putem găsi, dar Iranul și Venezuela sunt încă cu semne de întrebare. Ele ar putea să înlocuiască o parte din acest petrol, dar deocamdată sunt probleme politice. Nu se discută, deși cred că ar trebui, despre folosirea rezervelor strategice. Există o agenție internațională a energiei creată după șocurile din anii ‘70, care impune rezerve, și noi, România, avem rezerve strategice pentru 90 de zile. Toate aceste rezerve strategice la nivel global, dacă le-am folosi, am putea înlocui timp de un an tot petrolul rusesc. Sigur că apoi nu am mai avea rezerve. Europa va trăi mai prost, dar își va permite, alte țări nu-și vor permite, cum este Pakistanul. Vor fi costuri pe termen lung și mediu. În Europa putem face față. Pe ruși îi afectează foarte tare. Economia Rusiei este un sistem rentier, de fapt, în care aceste companii generau rentă, se duceau la companiile petroliere care dădeau pe lângă subsidii, mită și alte lucruri, apoi la stat și din cauza asta rușii aveau o politică pragmatică. În ceea ce privește gazul, sunt 155 de miliarde de mc pe care trebuie să-i înlocuim. Producția de gaze din UE a scăzut, în special în Olanda. Investițiile în energie verde, electricitate nu au crescut mult și nu au ajuns la un nivel care să le înlocuiască pe cele de hidrocarburi. Există un plan al UE cu măsuri propuse de RePower să înlocuim acești 155 de miliarde de mc. Să aducem 50 de LNG (gaz natural lichefiat) la anul, vor fi prețuri mai mari și toate aceste măsuri necesită investiții și timp. Pe flancul estic ce ar trebui să facem? Ar trebui să ne orientăm spre Croația,  Grecia, Turcia și să aducem mai mult LNG de acolo, să terminăm interconectorul cu Bulgaria, să sporim producția internă, achiziția comună de gaze (probabil din Azerbaidjan), diversificarea surselor din Turcia. Turcia trebuie stimulată să devină un hub de gaz, să putem cumpăra gaz și LNG mult mai ușor de acolo, eficiența energetică și educația. La cărbune ar trebui să renunțăm cât mai repede, acest lucru se poate. Poate chiar să suspendăm acest mecanism European Trading System de carbon, de certificate de carbon, pentru că asta împiedică sau face pe termen scurt foarte scumpă utilizarea cărbunelui. Pe nuclear nu cred că vom impune pe Rosatom sancțiuni, pentru că sunt multe centrale nucleare care folosesc combustibil din Rusia. Concluzia ar fi că putem renunța la cărbune repede, la petrol în 1-3 ani și la gaz în 3-5 ani. Va costa, dar tot timpul vom pune alternativa în față. Și se pare că suntem dispuși să facem lucrul acesta. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22