Securitatea europeană, între autonomie strategică și o nouă viziune pentru NATO

Redactia | 03.05.2022

Revista 22 și Grupul pentru Dialog Social (GDS) au organizat, pe 19 aprilie 2022, a cincea dezbatere din cadrul proiectului Cafeneaua Civică, finanțat printr-un grant al Departamentului de Stat al SUA.

Pe aceeași temă

Dezbaterea despre resetarea arhitecturii de securitate din Europa pe fondul războiului ruso-ucrainean a fost moderată de Octavian Manea (Centrul pentru Securitate, Diplomație și Strategie, Universitatea Liberă din Bruxelles, VUB) și i-a avut ca invitați, printre alții, pe Ștefan Popescu (analist de politică externă) și pe Eugenia Gușilov (expert în energie și director fondator al think tank-ului Romania Energy Center - ROEC). Dialogul a abordat dezbaterile din interiorul Uniunii Europene și NATO cu privire la transformările pe care acestea trebuie să le îmbrățișeze în contextul unui mediu de securitate fundamental transformat, precum și imperativul regândirii securității energetice într-un mod care să neutralizeze dependența de Rusia. 

Octavian Manea: Presa internațională, dar și multe dintre cancelariile occidentale numesc momentul în care ne aflăm drept un veritabil „cutremur geopolitic”, echivalentul momentului 9/11 pentru Europa. Pe scurt, intrăm într-o nouă paradigmă. Anii 2020 nu au nimic de a face cu lumea sfârșitului istoriei și iluziile sale de după Războiul Rece. Dimpotrivă, asistăm la o tendință de semn contrar, la revenirea istoriei, a competiției geopolitice dintre marile puteri. Este o realitate care obligă deopotrivă NATO, dar și UE să se adapteze la realitățile structurale ale unei noi lumi, o lume care seamănă mai degrabă cu Războiul Rece. Desigur, un Război Rece 2.0. Tușele acestuia le putem percepe cu ochiul liber. Apărarea teritorială, a frontierelor geopolitice, revine în prim-plan. Totodată, pentru Occident și lumea liberă războiul din Ucraina capătă anvergura unui război proxy - este și un test existențial pentru un anumit tip de ordine internațională. În această interpretare, Vestul și Statele Unite redevin inclusiv în relație cu Ucraina arsenalul democrației, al lumii libere, a cauzelor care se opun tendințelor hegemonice și instinctelor imperiale. 

Semnele schimbării, a nevoii de o nouă paradigmă de securitate sunt peste tot în jurul nostru. Un astfel de exemplu este discursul lui Olaf Scholz, din februarie, susținut în cadrul Parlamentului German, construit în jurul noțiunii de Zeitenwende (schimbarea timpurilor/vremurilor), care a pregătit terenul pentru o pledoarie de politică externă și o politică de apărare pe care mulți nu s-au sfiit să le numească drept revoluționare. Multe elemente care până atunci erau tabu au fost îmbrățișate peste noapte de Germania și de opinia publică de acolo. Cu siguranță schimbarea este dificilă, se va întâmpla gradual și va lua timp, mai ales în contextul unui climat politic intern dificil, al unei coaliții de guvernare cu partide cu viziuni greu de reconciliat. Un alt exemplu ține de faptul că Finlanda și Suedia sunt tot mai aproape de a deveni state membre NATO. Toate erau realități greu de imaginat până anul trecut.

Acum intrăm într-un alt ciclu geopolitic, într-un alt tip de lume în care războiul de mare intensitate și chiar războaiele dintre marile puteri redevin o posibilitate. Or, acest lucru înseamnă o logică fundamental diferită din perspectiva investițiilor în apărare, de regândire a posturii de descurajare și distribuție a forțelor aliate, inclusiv pe flancul estic.

Ștefan Popescu: Perioada actuală este dificilă pentru orice proces de reflecție privind afacerile europene, pentru că la Berlin guvernul Scholz a luat într-adevăr anumite decizii foarte importante, dar este încă la început, își caută direcția. Cât despre Franța, celălalt element al motorului european, ea asigură într-adevăr președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, o președinție care și-a propus să fie foarte ambițioasă, tocmai pe chestiuni strategice. Înainte de preluarea acestei președinții, la 1 ianuarie, chiar Parisul a spus că dorește să revoluționeze într-un fel chestiunile strategice europene, să le clarifice, să fie un pas important în rafinarea procesului de reflecție cu privire la autonomia strategică europeană.

După ce ani întregi Franța militase pentru o Europă-putere – „Europe puissance”, în 1966 generalul de Gaulle a retras Franța din comandamentul integrat al Organizației Tratatului Nord Atlantic și de atunci Franța a căutat inclusiv prin dezvoltarea unui complex militar industrial dotarea cu armament nuclear, să devină ea mai întâi autonomă din punct de vedere strategic, iar apoi să îi convingă pe ceilalți europeni să construiască o apărare comună europeană, care să reprezinte o a treia cale între Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică și apoi după prăbușirea Uniunii Sovietice și emergența Chinei, între China și Statele Unite ale Americii. După atâția ani, revenirea în comandamentul integrat al NATO, în noiembrie 2007, decisă de președintele Nicolas Sarkozy, a însemnat o conștientizare că Uniunea Europeană, și bineînțeles și Franța, nu are mijloacele pentru un asemenea obiectiv atât de ambițios, iar această conștientizare, care este foarte importantă, nu a fost pusă în discuție nici de anumite turbulențe care s-au manifestat în ultimii ani, mă gândesc la relațiile dificile dintre Franța și Turcia – acum doi ani președintele Macron nu se sfia să vorbească despre intrarea NATO în moarte cerebrală. Apoi, neînțelegerile cu privire la strategia Statelor Unite ale Americii în Indo-Pacific, Parisul considera că nu acordă suficient loc Franței în această strategie și că Statele Unite se concentrează pe aliații anglo-saxoni. Iată că umbrela NATO rămâne fundamentală și Parisul conștientizează acest lucru tot mai mult, chiar implicându-se în susținerea tuturor documentelor strategice. 

Autonomia strategică europeană trebuie să o punem în contextul nerezolvării încă a problemei ieșirii din imperiul colonial de către Franța. Spre deosebire de Marea Britanie, care a avut o strategie de ieșire din imperiu, Franța nu a avut-o pentru că imperiul francez a fost făcut de militari și ea a căutat să găsească tot timpul anumite formule. Chiar așa îmi spuneau profesorii acum 20 de ani la Paris, că „Uniunea Europeană este pentru noi un multiplicator de putere, un instrument de a compensa pierderea Imperiului”. Așadar, compensarea imperiului încă există, chiar dacă nu mai este formulat așa cum era până acum 20 de ani. Faptul că Franța are un teritoriu transcontinental, a păstrat aceste insulițe în Pacific, acordurile speciale cu statele francofone din Africa, au întreținut în mintea elitelor franceze ideea unui rol global, pe care au crezut că îl pot transfera și Europei. Principala problemă pe care o văd, și care bineînțeles este iarăși o chestiune de lungă durată, este cultura strategică europeană, de a găsi un numitor comun inclusiv în perspectiva noilor amenințări, pentru că desigur avem problema raportului cu Rusia, care vedem că astăzi este pe primul loc, avem China, dar Europa va trebui să facă față și altor amenințări: fragilitatea statelor din Africa, terorismul, care este foarte activ și afectează întreg Sahelul, și bineînțeles generează sau contribuie la intensificarea fluxurilor migratorii. Deci Uniunea Europeană se află într-un context foarte dificil și este foarte important să își creeze această cultură strategică comună, pentru că altfel Statele Unite ale Americii, rămân într-adevăr reperul fundamental, dar nu trebuie să reprezinte un recurs numai în momentul în care izbucnește câte o criză.

Eugenia Gușilov: Nu avem un peisaj omogen, unitar, la nivelul țărilor din Uniunea Europeană cu privire la dependența energetică de Rusia. Dar dacă la nivel de bloc vorbim de dependență, procentul diferă. Dacă vorbim de țiței vorbim de 27%, la nivel de gaze de 41%, când vorbim despre cărbune, 40%. Lucrurile stau foarte diferit, de la țară la țară. Sunt state care sunt extrem de dependente de gazul rusesc, printre acestea numărându-se Germania, Austria, Ungaria, Italia. Sunt state care consumă, ca și volum, mult gaz, iar competitivitatea economiei și a industriei germane se bazează tocmai pe gazul rusesc, care a fost negociat la un preț foarte avantajos. Alte state stau ceva mai bine, avem state care nici nu importă gaz, care nu au gazul în mixul energetic național, de pildă Cipru și Malta. Avem și state care au fost în trecut extrem de dependente de  importul de hidrocarburi din Rusia, dar care în ultimii 15 ani au făcut eforturi, au făcut demersuri, au aplicat legislația europeană. De altfel, UE în ultimii 10-12 ani a venit cu o serie de pachete legislative a căror menire era tocmai crearea unei pieței unice europene, crearea acelor interconectori, gazoducte, care ar crește gradul de solidaritate intraeuropeană tocmai în cazul unui conflict sau în cazul unei întreruperi neașteptate în alimentarea cu gaz natural.

Legislația europeană a ajutat și a împins lucrurile înainte. Cu toate acestea, statele s-au mișcat diferit în modul în care au aplicat această legislație europeană. Au fost întârzieri în construcția diferitelor segmente din această infrastructură. Vreau să vă aduc aminte și de gazoductul nostru, care leagă România de Bulgaria. Gazoductul Giurgiu-Ruse trebuia să fie gata în 2013, l-am finalizat abia în 2016. Și mai ales în partea noastră de Europă, în Europa de Sud-Est, lucrurile se mișcă cu greu, cu întârziere, cooperarea regională a fost deficitară. 

Pe de altă parte, avem grupul statelor baltice, aș menționa Lituania, Estonia, state care au fost 100% dependente de Rusia, dar care prin aplicarea legislației europene, prin modernizarea sectorului energetic, prin investiții făcute cu cap și la timp în infrastructura care să le asigure surse alternative, astăzi sunt în situația în care sunt independente de Rusia. Lituania spus că de la 1 aprilie a încetat să importe gaz din Rusia, iar Estonia spune că până la sfârșitul anului va fi în această situație. Lituania a investit în terminalul de import de gaze naturale lichefiate, terminal pe care l-a inaugurat în 2014. Polonia, un alt stat care a făcut pași concreți în această direcție, în 2016 a inaugurat un terminal de import de gaze naturale lichefiate la Świnoujście, aceeași Polonie care are un contract de import gaze naturale cu Gazprom-ul care expiră anul acesta și care nu va fi reînnoit. Polonia lucrează anul acesta să finalizeze gazoductul baltic, care îi va permite să acceseze resursele sau depozitele pe gaz natural din Marea Nordului, care aparțin Norvegiei.

În studiile pe tema dependenței energetice făcute în SUA, în anii ‘80, s-a găsit această definiție a dependenței energetice, care spune că ești dependent dacă depinzi de cineva pentru o resursă de materie primă în momentul în care imporți mai mult de 20% de la un singur furnizor. Pe această definiție suntem dependenți la toate, și la țiței, și la gaz natural, și la cărbune. Acest conflict acționează ca un revelator și ca un accelerator al unor reforme care poate ar fi fost amânate sau încetinite. Ele vor fi accelerate pentru că acum este prioritatea zero să ne decuplăm. E un lucru pe care trebuie să-l facem, nu-l putem face peste noapte, de asta trebuie făcut etapizat. 

Octavian Manea: Revenind un pic la cazul românesc. S-a vorbit mult în ultimii ani de legea offshore și de exploatarea gazelor din Marea Neagră. Astăzi, într-un fel, e momentul potrivit pentru a deschide acest subiect ce se discută masiv, inclusiv în parlament, ca inițiativă. De ce s-a eșuat în acest demers până acum? De ce am așteptat atât?

Eugenia Gușilov: La noi e o situație paradoxală, România fiind înzestrată geologic cu aceste zăcăminte. Alte țări și-ar dori să aibă această înzestrare. Noi avem această șansă. Vă readuc aminte, pentru că e foarte important, descoperirea din Marea Neagră a fost efectuată în februarie 2012, noi suntem în aprilie 2022. Deci vorbim de 10 ani, care au trecut fără să vedem o moleculă de gaze extrasă din aceste zăcăminte. Este tragic și vorbește despre o neputință a noastră la nivel de stat, nivel instituțional de a formula, de a articula politici economice, măsuri care să stimuleze investițiile care demonstrează incapacitate de a purta un dialog cu investitorii. Egiptul a descoperit tot în aceeași perioadă, spre finalul anului 2012, zăcământul Zohr, tot unul de mare adâncime din Marea Mediterană și l-a pus în exploatare în trei ani. De ce Egiptul poate și România nu poate? Bun, și în cazul Egiptului acești trei ani au fost o perioadă record, în mod normal o punere în exploatare a unui zăcământ durează 5-6 ani. Interesul regional în 2013-2014 a fost foarte mare și România ar fi putut fi furnizor. Personal, urăsc această sintagmă de România furnizor, de hub energetic sau pol regional energetic pentru că este rușinos să ai șansa asta geologică și economică și să fii incapabil să o gestionezi. La noi problema nu este de ce este în pământ, ci de deasupra, above ground, e o problemă de gestiune, de politică economică, energetică.

George Vișan: Dacă stăm să ne uităm din 2014 până spre 23 februarie 2022 aș spune că toată lumea considera Marea Neagră ca fiind în momentul de față un lac rusesc sau, dacă nu ne place această expresie, echilibrul de putere militară în Marea Neagră se mutase în tabăra rusă. Dar după 24 februarie, acest echilibru este disputat. Aveam de a face cu reconsiderarea a ceea ce o serie întreagă de analiști în ultimii 8 ani despre ce s-a scris despre această regiune și ceea ce reflectă și unele capcane ale analizei strategice. După 2014, avem într-adevăr o creștere exponențială și rapidă  a puterii rusești în Marea Neagră.  Faptul că Ucraina rezistă de aproximativ două luni în toate domeniile, de la cel aerian până la cel maritim, dovedește faptul că Rusia poate ar fi trebuit să mai aștepte. Iar ce s-a întâmplat săptămâna trecută, când cea mai mare navă militară din Marea Neagră a fost scufundată de către un sistem de apărare de coastă pe care mulți analiști îl dădeau ca fiind neoperațional, ține de surpriza războiului, de ceea ce von Clausewitz numea fricțiune, urmat apoi de ceața războiului. O parte a acestui element neprevăzut a fost pe de o parte incompetența militară rusă, iar pe de altă parte inventivitatea militară ucraineană, care nu fac decât să repună în dispută spațiul Mării Negre atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere geopolitic.

Iar legat de cum ar putea NATO să contrabalanseze Rusia și, în același timp, să respecte condițiile Convenției de la Montreux din 1936 ține foarte mult de cooperare regională și, în același timp, de o schimbare de optică în rândul statelor membre  NATO, care sunt state riverane și la care se  adaugă și o serie de state NATO care au devenit interesate sau sunt de mult interesate de regiunea Mării Negre. Știm foarte bine că SUA sunt interesate cel puțin din 2005-2006 de regiunea Mării Negre. Mai nou, văd Franța, care de asemenea și-a arătat interesul. Remarc că la mai bine de 100 de ani avem o prezență militară franceză relativ consistentă pe teritoriul românesc. Deci, pe de o parte avem nevoie de mai mult NATO la Marea Neagră și de mai multă cooperare NATO în Marea Neagră.

Ionela Ciolan (European Policy Center): Arcticul până în acest moment era considerat un pol al păcii, pol al păcii care se transformă într-un pol al instabilității și se vorbea foarte mult în deceniile trecute de excepționalismul zonei arctice, în ideea că orice situație geopolitică sau conflictuală între marile puteri nu afecta Arcticul. Dar războiul din Ucraina a terminat această situație, pentru că lupta între marile puteri a revenit și în zona arctică. Este important faptul că nu doar Rusia este unul dintre actorii mari interesați de Arctic, ci și China. China din 2018 și-a manifestat dorința de a deveni un stat pe o mare putere în zona arctică până în 2030 și din 2018 și-au intitulat acest statut de stat în apropiere arctică. China nu este la Arctic. Nici India nu este la Arctic, dar asta nu i-a împiedicat ca acum o lună să își declare propria lor strategie privind Arcticul. De ce? Pe de o parte pentru că în zona arctică schimbările climatice se observă de trei ori mai mult decât în orice altă zonă din lume. Apoi, Arcticul a reprezentat până acum al doilea practic cel mai important loc care captează emisiile de carbon după pădurile din Amazon și reprezintă practic și frigiderul global prin faptul că reglează temperaturile globale. Aș vrea să vorbesc și despre oportunitățile datorită schimbărilor climatice: pe de o parte, gheața dispare și lasă loc anumitor resurse care nu au fost exploatate până acum pentru că nu s-a putut. În teritoriul arctic avem 13% din petrolul neexploatat și 30% din gazele neexploatate ale lumii. Pe lângă acestea, vorbim de resurse materiale, pește, și de resursele minerale nichel, paladiu, platină și acele elemente reale care sunt vitale pentru dezvoltarea tehnologică. Și apoi este vorba și de celălalt mare element, al folosirii Arcticului ca rută comercială și a scurta practic cu 40% ruta de transport din China către Europa, ceea ce înseamnă în termeni practici profit de miliarde de dolari. Mare parte a coastei arctice e deținută de Rusia și am văzut că în ultimii ani Rusia  și-a întărit din ce în ce mai mult și bazele militare din zonă, revenind practic la o postură a Războiului Rece cu marele obiectiv de a se asigura că blochează înaintarea NATO sau orice manifestare NATO în regiune. Până la acest punct, NATO nu are o strategie la Arctic și a lăsat cele 5 state membre să se ocupe de propriile lor strategii. UE nu are o strategie în ceea ce privește securitatea în Arctic, are o strategie doar din perspectiva climatică, strategia adoptată în octombrie.

În materialul meu publicat pentru EPC Bruxelles am propus și patru modalități, patru politici publice, cum Uniunea Europeană ar putea pune în practică această voce geopolitică:

  1. să-și construiască o strategie privind zona arctică,

  2. să coopereze mai mult cu NATO – ambele organizații își au sediul la Bruxelles, dar au început să coopereze mai mult doar din 2014, odată cu anexarea Crimeei – fiindcă Consiliul Arctic este la momentul acesta blocat, din cauza faptului că Rusia deține președinția Consiliului,

  3. eu am propus practic să se creeze un 7 + UE, un framework de dialog, în special pe schimbările climatice, pentru că acestea nu așteaptă să se găsească un consens politic,

  4. să creeze un mecanism în cadrul ONU privind Arctic pentru că vedem foarte multe state care nu sunt în zona arctică interesate de zona arctică și își manifestă interesul în ceea ce privește diverse exploatări duale, nu doar din perspectivă climatică, ci și din perspectivă militară, și cum să folosească diverse tehnologii pe care apoi să le experimenteze în zona arctică.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22