„Ne-au trimis la urșii albi”

Volumul de faţă a apărut ca o fructificare a investigațiilor de istorie orală desfășurate în cadrul proiectului intitulat Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei vic­timelor regimului totalitar comunist din RSS Moldovenească (anii 1940-1941, 1944–1953). Cercetări în localitățile din su­dul Republicii Moldova, demarat în 2015. Universitari, istorici, muzeografi și foști deportați au colaborat pentru a adău­ga 15 interviuri și studii de caz celor șase manuscrise de memorii donate Muzeului Național de Istorie a Moldovei în anii ’90 de autorii lor, supraviețuitori ai depor­tă­rilor sovietice din 1941 (primul val, circa 32.000 de persoane arestate sau ridicate) și 1949 (al doilea val, numit codificat Iug [Sud], circa 35.000 de persoane arestate sau ridicate). Prezentul volum are, așadar, mai mulți autori: nouă dintre ei, in­ves­tigatorii, sunt oameni de știință (Elena Pos­tică, Gheorghe Bagrin, Liudmila Chi­ciuc, Ion Ghelețchi, Vera Serjant, Vera Stă­vilă, Anatol Petrencu, Ion Bălănici, Radu Dan), iar ceilalți 23, autorii de memorii și in­tervievații, sunt supraviețuitori ai Gu­la­gului (Apolinarie și Emilia Vataman, Du­mitru Berezovschi, Alexandru Pripa, Fio­dor Cociu, Vladimir Bușilo, Ana Nedov, Na­dejda Pasat, Dumitru Nicula, Vasilina Gro­zea, Olga și Nicolae Cozma, Natalia Guș­tiuc, Vasile Carp, Vasile Ciobu, Ale­xandru Zberea, Vera Tonu, Nadejda Iovu, Andrei Golban, Dumitru Sandu, Maria Filimon, Nina Radu, Maria Romanenco, Ma­ria Mandiș). Remarcăm că, în directă relație cu data recentă a interviurilor din carte (2015), cercetătorii își formulează stu­diile de caz desemnându-i pe in­ter­lo­cutorii lor foști deportați nu doar prin nu­me, ci și prin apelative de politețe și prin­tr-un ton reverențios, ceea ce indică fap­tul că lucrarea, abia ieșită din tipografie, îi va fi avut pe aceștia din urmă ca primi cititori.

După cum arată coordonatoarea ediției, „majoritatea ba­sa­ra­be­nilor s­upuși represiunilor în lunile mai-iunie 1941 au fost dislocați în ținuturile Altai și Krasnojarsk, RSS Kazahă, RASS Komo, regiunile Kirov, Novosibirsk și Omsk, (...) ulterior în Jakutia, în apropierea Cer­cului Polar“ (p. 15). Cei care au murit de foame, de boli și din cau­za gerurilor si­be­riene de -50 de grade Celsius au avut par­te, cel mult, de „mor­minte frățești“, adică de gropi comune un­de erau aruncați abia când se despri­mă­văra și se dezgheța pă­mân­tul, dar în mul­te cazuri trupurile le-au rămas neîn­hu­mate acolo unde i-a învins moartea, pradă stepei și pădurilor: „Chiar din vara întâi, deportații noștri mureau ca muștele de foame, bolnavi... Au murit aproape toți co­piii mici și bătrânii. Mulți dintre cei decedați nici n-au mai fost în­mor­mân­tați, neavând cine le săpa mor­mântul în pământul înghețat la doi me­tri... Îi du­ceau în pădure și-i acopereau cu ză­pa­dă, îi mâncau apoi ciorile și ji­vinele, iar primăvara le adunau oasele și le aco­pe­reau cu pământ“ (p. 60).

Memoriile individuale vin să exemplifice tra­gic statisticile. Adolescent la vremea ace­ea, Alexandru Zberea își amintește: „Din cauza scârbei și greutăților – ares­ta­rea lui tata, deportarea, despărțirea de cei doi frați [ai mei] – mama a murit de cancer la splină. S-a stins din viață la 14 martie 1954. Îmi amintesc că era o mare viforniță. Groapa am săpat-o de unul sin­gur, două zile afară atât de tare ningea, că mereu mi-o astupa cu zăpadă. Ci­mi­tirul se afla la vreo doi kilometri de lo­calitate. Am dus-o pe mama cu o sanie tra­să de un cal, a venit să mă ajute ne­nea Culae Chiperi din Câșlița–Prut, dar ca­lul n-a mers mult, nu putea merge prin zăpada adâncă. Am târât sicriul sin­gur, cu niște funii“ (p. 212).

La 12 ani, Vera Luchița și-a privit sora năs­cându-se și murind în trenul mărfar care îi ducea pe deportați spre localitatea tă­tă­rească Tiumen: „o născut-o mama atunci în tren, că s-a născut cu suflet, dar a murit peste vreo câteva ceasuri din cau­za frigului, că era promoroacă pe pereți, pe sus“ (p. 221). În 1957, întorcându-se în Moldova, Nicolae Cozma și-a lăsat în ur­mă în taigaua siberiană primul copil, mort înghețat: „Năčialnikul ne-a dat un tractor ca să ajungem la stație, tocmai la 60 de kilometri depărtare. Trenul venea o dată la două săptămâni, afară era încă iarnă, de aceea am făcut o colibă în gară și aș­teptam acolo trenul... Atunci, din cauza gerului, ne-a murit fetița de șase luni, a înghețat... Nu aveam unde s-o îngropăm, am spart pământul înghețat cu lomul (târ­năcopul), măcar cât de puțin să sap o groapă. Între timp a sosit trenul, nu am avut timp nici măcar să ne plângem durerea“ (p. 172).

Frigul extrem și animalele de pra­dă revin obsedant în amintirile deportaților: „Fratele, întors, i-a spus: «Danila, fă ce vrei – este în­grozitor. Geruri aprige, îi duc în pădure, copiii mor. Fă tot posibilul pen­tru a salva copiii»“ (p. 53).

„Ne-au încărcat într-un vagon marfar, un­de era așa o înghesuială, încât nu pu­teai respira. Un bărbat tânăr s-a adresat lui tata: «Vorbiți limba rusă?», tata a răs­puns «Da». «Unde ne duc?», iar ta­ta-i zice: «La urșii albi». (...) Ne-au adus în pădure, cazându-ne într-o baracă foar­te veche. Era putred tot până la fe­restre. Am restabilit, cât de cât, un strat de geamuri la ferestre. Ușile, la fel, erau într-un strat. Soba era dintr-un butoi de fier. Iar afară erau 50–60 de grade frig. Aco­lo, 35–30 grade frig este temperatura constantă.“ (p. 54)

Nina Radu în clasa a III-a (rândul de jos, prima din dreapta) alături de colegi şi învăţătorul Alexandr Filipovici, loc. Ferma nr. 5, r. Al’menevo, reg. Kurgan, 1952 

Nina Radu în clasa a III-a (rândul de jos, prima din dreapta) alături de colegi şi învăţătorul Alexandr Filipovici, loc. Ferma nr. 5, r. Al’menevo, reg. Kurgan, 1952

„Ne duceam la școală pe un ger de 30 gra­de. Școala nu lucra numai dacă erau 45–48 de grade frig.“ (p. 238)

„Era un frig de 50 de grade. Tot oamenii de acolo ne-au dat haine groase și în­căl­țăminte. Mergeam în grupuri să strân­gem lemne, că ne temeam de lupi. Mi-aduc aminte cum pe un băiețel de 13 ani l-a sfârtecat haita de lupi în bucăți.“ (p. 170)

Foametea, suferință generalizată prin­tre deportați și cauză pro­babilă a morții celor mai mulți dintre ei, este evocată în cuvinte as­pre, printre care se întrevede spec­trul canibalismului, o opțiune ex­tre­mă pe care nu se știe câți dintre cei tri­miși spre exterminare lentă în Siberia o vor fi practicat: „Atunci, de foame, or­bi­sem, aveam orbul găinii. Chiorâsem din cauza foamei, toți umblam și bâjbâiam ca să ajungem undeva“ (p. 111).

„Când era foametea ceea mâncam ră­dă­cină de papură. Murea lumea de foame, dar cazuri din astea, că se mănâncă unul pe altul, n-am auzit în satul meu. Aici în sat [în Chircăiești] am auzit că o femeie l-a mâncat pe bărbat-său. În rest, n-am auzit alte cazuri.“ (p. 271)

„Când mama era în pușcărie, sora cea mai mare aducea câte o pâinică. Nu era pâine din bulkă, dar cu tărâțe. Celui mai mititel îi da o bucățică mai mare și-mi da și mie o bucățică. Eram trei copii ră­mași. Când îmi amintesc ce pâine am mân­cat, dar n-am mâncat ca alții mâțe, câini, sau să ucizi un copil, păcat să spun asta. La noi mulți, săracii, mâncau și se umflau“ (p. 289).

Toți deportații subliniază rolul po­li­tru­ku­lui (responsabil cu munca ideologică) și al miliționerului din sat în realizarea efec­tivă a ridicării celor cuprinși pe listele de kulaci (chiaburi), colaboraționiști cu „im­pe­rialiștii români“, membri ai „par­ti­de­lor fasciste PNL și PNȚ“ și alți „dușmani ai poporului“. Membrii NKVD-ului, înar­mați și amenințători, asigurau „suportul tehnic“ al operațiunii de deportare, dar propunerile de înscriere pe liste, iden­ti­ficarea propriu-zisă sau, în multe cazuri, urmărirea și arestarea celor vizați erau co­ordonate de consătenii convertiți la co­munism. Vinovăția acestora reiese din toa­te memoriile și interviurile din volum:

„Ne-au stricat din drumul nostru, din viața noastră, din tot al nostru. (...) Sunt vi­novați rușii, dar sunt vinovați și mol­dovenii. Rușii sunt vinovați că au dat prikaz [ordin] să ne ridice, iar mol­dovenii că au venit și ne-au ridicat (...). Aceia au fost cei mai mari tâlhari, cei care ne-au ridicat pe noi. Stalin n-a ve­nit să mă ridice.“ (p. 279)

„Eu îi întrebam cine m-a dus în Siberia: comuniștii și Stalin! Ne-au dus tot de-ai noștri săteni.“ (p. 300)

„Motivul pentru care familia mea a fost deportată a fost faptul că dictatorii de sus au dictat, iar unii din ai noștri au ascultat și au hotărât că «dacă îi de­portăm pe aceștia» o să trăiască ei mai bine, și, uite așa, au ajuns să trăiască bi­ne și azi! (...) Îi cunosc pe cei din sat care au ordonat să fim deportați, îi cu­nosc pe ei și pe copiii lor, dar nu vreau să le spun nimic. Dumnezeu să le ajute și să le facă ce mi-a făcut și mie, mai mult nu vreau nimic.“ (p. 207)

„Deportarea a fost o crimă din partea statului. Au deportat oameni fără voia lor, oameni nevinoveți [sic], în primul rând oamenii care erau aici gospodari. (...) Puterea locală a fost de vină, apoi cea din Chișinău și apoi cea de la Mos­cova.“ (p. 182)

„Eu aș zice că mai mult sătenii au fost de vină, căci n-a venit cel din Moscova să mă ridice, nu știa el familia noastră și n-a venit din altă parte [lista]. Tot cei ca­re erau la conducere aici, în sat, ei ne-au pus pe listă. Eu așa socot! Cum le zice? Dumnezeu cu dânșii! Eu numai atâta pot să zic: am trecut prin asta, am avut zile, ne-am întors înapoi și n-am fost mai răi ca alții în sat. (...) Știți, prin vis, ne ducem prin locurile celea. Iaca, ș-amu câteodată te duci prin vis pe acolo, că omul pe unde trece – se duce.“ (p. 224-225).

Nostalgia capătă, pentru de­por­tații navečno (pe viață), ac­cente dramatice: „Toate zilele erau cu greutățile lor, însă cel mai greu era dorul de casă din fiecare zi, dorul de frați și de surori. (...) Gândurile și dorul de casă nu mă lepădau niciodată. Îmi aduceam aminte de cireșele și merele de-acasă, de căl­dura soarelui de la noi din Moldova“ (p. 167). Un viitor medic își amintește cum, deportat la Tomsk, „sleit de puteri fizic, îm­brăcat în terfe neschimbate ierni în­tregi, noaptea mă visam student la uni­versitate... 16 ani de cumpene și robie – 16 ani de studenție în vis...“ (p. 61-62).

De asemenea, toți intervievații își amin­tesc de bunătatea populațiilor locale față de veneticii deportați în ținuturile lor; es­te remarcabilă, de pildă, repetiția cuvân­tu­lui cuminți (cu sensul de pașnici, bi­nevoitori, plini de bun-simț) în amintirile unei țărănci: „Am fost duși tocmai la fundul pământului! Nu era acolo nimeni: numai urși și oameni sălbatici erau. Dar acolo oamenii erau cuminți, mai cuminți decât moldovenii: te duceai la dânsul, punea samovarul și te invita la ceai. Așa de cuminți erau! Nu ne păzea ni­meni, erau oamenii cuminți. Erau 15 na­țio­nalități: și ruși, și ucraineni, și jidani, și nemți erau... de tot feliu erau acolo! Dar toți erau oameni cuminți, nu ca aici. Aici, iaca, să te duci undeva sau dacă unul poate vrea să înnopteze la tine – Doamne ferește, nu-l primești. Daʼ acolo, în pustiul acela, te primea, îți dă­dea ceai să bei. Nu ne sfădeam unul cu altul. Dintr-o bucățică mâncam. Ne du­ceam la lucru în pădure și acolo aveam fiecare polița lui: aicea-i mân­carea mea, dincolo îi a matale, dar nu pu­nea nimeni mâna să ia unul de la al­tul. Erau cuminți“ (p. 228-229).

Iertarea, prezentă în grade diferite în me­moratele din volum, reprezintă asumarea și transfigurarea în sens creștin a su­fe­rinței: „Nu sunt supărată pe nimeni din cauza celor întâmplate. În viață, fiecare om are și bucurii, și necazuri“ (p. 142), „De ce să-mi pară rău? Sunt și zile de necaz, dar trebuie să le porți și să ți le amintești“ (p. 300).

Expresia penetrantă este o marcă a acui­tă­ții amintirilor, rămase încă vii după șapte de­cenii: „multă viață ne-a băut și ne-a mân­cat“ (p. 65), „ne spunea să ne luăm grija de Moldova“ (p. 66), „era greu pe suflet la toți“ (p. 145). Resemnarea tardivă este una amară: „Ei! S-o trecut și asta, cu lacrimi cu tot!“ (p. 219).

Există două aspecte ale reabilitării: de jure (în justiție, reabilitarea oficială din anii ’90 a victimelor represiunii totalitare, cu acor­darea, se pare că doar sporadică și ne­semnificativă – „Ai noștri, în Moldova, sunt vinovați că nu ne-a întors măcar ceva din tot ce ne-au luat. A fost vorba să ne plătească pentru casă, gospodărie, dar nu ne-a dat nicio copeică chioară“ [p. 279], „Ne-au reabilitat numai pe câți­va din familie: mama, Vasile, Sofia, Ma­ria și eu. Restul nu au fost reabilitați, pre­cum că nu se regăsesc în documentele cu cei deportați. [...] Ne-au dat 7000, în bani vechi, la toată familia, nu ne-au dat banii la mână, ci prin poștă, și ne-a venit suma după ce banii s-au schimbat – câte 1 leu și 40 de bănuți la fiecare!“ – a unor compensații pentru proprietățile confiscate) și de facto, prin intrarea fie­cărui asemenea caz de „istorie trăită la per­soana întâi“ în memoria colectivă, spre consacrarea suferinței lor. Ambele as­pecte sunt insuficient realizate încă. După cum cu deplină îndreptățire afirmă Ion Ghe­lețchi, unul dintre autorii studiilor de caz din acest volum, „deportarea forțată a basarabenilor în regiunile de est ale URSS constituie o pagină niciodată scri­să până la capăt“ (p. 205).