Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Interviu : Mihai Sora: Câți îndrăznesc, în fața Soarelui și a morții, să țină ochii deschiși?“
Interviu realizat de Sabina Fati
2018-01-16
Interviu
4

Ați spus cândva că în toate există un destin. Pe parcursul vieții dvs., România a exersat trei dictaturi și nici azi nu e prea bine. Ce destin să aibă această țară?

 

Partea optimistă din mine nu vrea – și nu poate – să renunțe la încrederea în viitor. Pare simplu, formal, exprimat în felul acesta, dar nu este nici simplu, nici formal: ființa mea de adâncime a văzut întotdeauna lumina, nu cenușiul posac și apăsător al vremurilor. Cuvântul care trage cel mai greu la cântar este cuvântul „viitor“. L-am așezat, în urmă cu mulți ani, pe coperta unei cărți, sub forma întrebării: „Mai avem un viitor?“. Viitorul ți-l faci; destinul te împinge ori te absoarbe, fără să i te poți împotrivi.

 

Deci există o predestinare a țărilor, la fel ca a oamenilor?

Destinul oamenilor, al fiecăruia în parte, este comandat de traseul vieții lor – care e liber, la fiecare pas; deci orice destin uman are un orizont de libertate în față, care se închide în momentul în care pasul a fost deja făcut. Or, țările sunt alcătuite din oameni: oameni cu sânge, cu temperamente, cu vocații și energii diferite. Iar țările preiau înfățișarea majorității populației, firește. Întotdeauna există o minoritate care are altă înfățișare, este de altă părere, ar vrea ca lucrurile să se petreacă altfel. Entitățile acestea globale numite țări sunt entități ale majorităților, nu ale unanimităților – niciodată ale minorităților. Când minorități de tip tiranic își impun punctul de vedere este pentru că sunt „susținute“ de somnolența mulțimii. Ele nu au o forță proprie. Forța lor este echivalentă cu slăbiciunea mulțimii care a uitat sau care nu a izbutit să le facă față.

 

Credeți că unele state sunt destinate să fie bogate și democratice, iar altele sărace și nedemocratice? Va ajunge vreodată România să fie ca Franța, de exemplu, sau ca Germania?

În privința bogăției există niște condiții preliminare. O țară situată pe un teritoriu care, din capul locului, este bogat poate atinge, în mod firesc și cu ușurință, statutul de „bogată“, cu tot ceea ce presupune, astăzi, un asemenea calificativ.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-mihai-sora-1-1451.jpg

„Intelectualul român nu este diferit de intelectualul din alte țări; «alcătuirea» lui ideatică și morală este comparabilă cu a oricărui intelectual din Vest ori din Est. (...) Diferențele nu apar la nivel individual și nici chiar la nivel de «grup», ci mai curând la nivelul articulațiilor care îi leagă între ei pe membrii unui grup de intelectuali.“

 

 

Sau nu.

Sau nu, dar atunci intrăm în zona nefirescului, a rătăcirii, a aberației politice. Adică tot ce se opune potențialului efectiv al acelui teritoriu și al populației care îl ocupă. Motivele conștientizate și cauzele nedibuite sunt de tip negativ, mai totdeauna din domeniul moralității.

 

Și există speranța ca România să fie vreodată la fel ca aceste țări bogate și democratice?

România nu este un obiect care-și are mișcările comandate de niște impulsuri exterioare. Cel puțin în clipa de față. Au fost situații, în istoria României, în care presiunile de ordin economic sau politic nu aveau legătură cu necesitățile reale ale acestei țări și cu parcursul ei firesc. Dar lucrurile s-au schimbat, iar evidența aceasta nu poate fi contestată de nimeni: România nu este nici provincie sovietică, nici colonie americană, nici orezărie chineză. România este alcătuită din totalitatea cetățenilor ei, iar de calitatea majorității covârșitoare a acestora depinde ca România să aibă un destin favorabil – sau nu. Să-l aibă dacă impulsurile originare ale majorității coincid cu o viziune lucidă și responsabilă asupra realității.

 

Ce credeți că afectează cel mai mult dezvoltarea României? Prostia, comoditatea, permanența trădătorilor?

Comoditatea, fără îndoială, dar prostia – nu. Cu toate că și comoditatea, în ultimă instanță, trimite tot la prostie; este, adică, o lene ființială, un fel de a ignora consecințele propriei stări, o amorțire socială, în așteptarea unei soluții care să cadă din cer, o retragere pe un teritoriu privat, cu iluzia salvării calității vieții personale, ocolind interesul colectiv și evacuând orice strădanie pentru purificarea vieții publice.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-mihai-sora-2-1451.jpeg

„Visul meu - dacă este să mă refer, totuși, la un vis – și încă unul la care nu am renunțat nici astăzi, la peste o sută de ani - era o Europă a culturilor înfrățite, o Europă fără înverșunarea naționalistă, care îi făcuse atâta rău înainte.“

 

Credeți că această somnolență de care ați vorbit și această comoditate au făcut ca elita intelectuală a României să fi fost în ultimul secol absentă în fața dictaturilor?

La o judecată globală, nediferențiată, s-ar putea spune că elita intelectuală a României a fost absentă. De fapt, trebuie luat în considerație sensul propriu și dureros al cuvântului: elita intelectuală a României a pierit, în bună parte, în închisori. Absența ei reprezintă urmarea inevitabilă a dispariției fizice. Apoi: mulți intelectuali s-au expatriat, iar cei care au rămas în țară s-au repliat, cel mai adesea, pe teritoriul minimal al propriei persoane, al familiei, al înrudirilor spirituale; în orice caz – în cercuri restrânse, grație cărora încercau să se salveze. Este însă o iluzie că te poți salva cu adevărat, pe cont propriu, într-o împrejurare globală de tip negativ și retrograd. Dar replierea pe teren privat a elitei intelectuale românești, în timpul dictaturii comuniste cel puțin, nu poate fi asociată nici cu ideea de somnolență, nici cu aceea de comoditate. Era cu totul altceva: o hipocomunicare subterană, un fel de premisă a rectitudinii viitoare, id est într-o normalitate reînviată și repusă pe picioare.

 

Dumneavoastră v-ați salvat?

Dacă prin salvare aș înțelege realizarea plenară, adică posibilitatea de a-ți umple modelul de viață cu un conținut – însă nu un conținut oarecare, ci chiar cel căruia ființa ta îi corespunde în deplinătatea ei -, atunci stau și mă întreb... Este evident pentru oricine că, în împrejurări istorice mai blânde (de fapt: mai puțin dezastruoase), mai echilibrate și potrivite împlinirii destinului personal, conturul ființei tale are mai multe șanse să se armonizeze cu ceea ce ești, ceea ce crezi și ceea ce țintești tu însuți. Altminteri, ești nevoit să-ți micșorezi „pretențiile“: desenul din interiorul conturului va fi mai palid. Esențial, totuși, rămâne faptul de a-ți păstra, până la urmă, indiferent de nenorocirile care vin peste tine, conturul în care ai fost, din bun început, așezat.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-mihai-sora-3-1451.jpg

„Odată ajuns în România, a trebuit să-mi regândesc și reconstruiesc viața, cu ochii zgâiți pe realitatea crudă care mă înconjura. Nu mai trăiam doar printre prieteni sau printre idei pe care alții le formulaseră înainte și cu care eu mă simțeam afin.“

 

Dar de ce credeți că intelectualii au ratat toate ferestrele de oportunitate pentru a se opune? Nu numai în dictatura comunistă, ci și în cea carlistă sau în cea antonesciană.

Este probabil unul dintre, era să zic meritele, dar de fapt este vorba despre neajunsurile socio-politice ale intelectualului: faptul de a gândi și simți pe cont propriu, de a nu face grup. Dacă intelectualii s-ar fi organizat în calitate de grup social, cu ramificații în întregul țesut al societății, atunci poate că presiunile adverse ar fi fost nu doar suportate mai ușor, ci chiar înlăturate – oricum reduse la minimum, ca efecte. În 1990, intelectualii au încercat să se organizeze – și au și izbutit s-o facă, într-o oarecare măsură: nu trebuie neglijate ori trecute sub tăcere nici luciditatea, nici reactivitatea lor socială din anii imediat ulteriori căderii comunismului. Cu trecerea timpului, rândurile s-au mai subțiat, multe caractere s-au alterat, iar vocile care dădeau tonul just s-au pierdut în vacarmul generalizat și obositor al democrației noastre pestrițe. Generic, însă, intelectualul român nu este diferit de intelectualul din alte țări; „alcătuirea“ lui ideatică și morală este comparabilă cu a oricărui intelectual din Vest ori din Est: și aici, ca și în alte părți, sunt oameni cu o mare capacitate de a înțelege (ca să rămânem la sensul etimologic al cuvântului intelectual) ce se întâmplă cu ei și în jurul lor, deci oameni care au la îndemână instrumentarul conceptual și bibliografic al gândirii, după cum au și mijloacele lingvistice de a formula în mod nuanțat ceea ce gândesc. Diferențele, așadar, nu apar la nivel individual și nici chiar la nivel de „grup“, ci mai curând la nivelul articulațiilor care îi leagă între ei pe membrii unui grup de intelectuali. Adică la nivelul autenticității și perenității acelei solidarități uman-intelectuale fără de care un grup – în calitatea lui de grup – nu trece proba timpului, nici nu face față, în chip eficient, provocărilor altor grupuri (ale celui politic, de pildă). Sentimentul meu este că aceste articulații dintre intelectuali au fost mereu, la noi, mai șubrede, mai întâmplătoare decât în alte părți: cu un cuvânt, negociabile. Or, sunt principii, valori, situații care nu pot fi negociate, care nu suportă relativizarea: onoarea și felonia nu pot sta în același sac.

 

V-ați opus fascismului în Franța și ați intrat în Rezistență, dar mai târziu nu v-ați opus comunismului.

În primul rând, în Franța exista o Rezistență (cu majusculă); deci puteai intra într-o fracțiune locală a acestei Rezistențe pe care nu-ți luaseși, ca să spunem așa, sarcina imposibil de dus la capăt de a o realiza începând-o tu, de unul singur. Rezistența exista deja acolo. Iar ea provenea (și) dintr-o anumită slăbiciune a adversarului, care avea nevoie de tineretul francez pentru a suplini faptul că el, adversarul acesta, își mobilizase întregul tineret propriu pe zona militară și încerca să absoarbă, ca forță de muncă, tineretul vecinului aflat sub ocupație: un prizonier francez era eliberat de nemți în schimbul a trei tineri muncitori calificați. Este ceea ce s-a numit „la Relève“, dispozitivul introdus de guvernul colaboraționist de la Vichy. Or, mulți dintre tinerii francezi au fost suficient de inteligenți (și de patrioți) să se sustragă acestui dispozitiv, să se ascundă în munți, să se organizeze în diferite nuclee de rezistență. Iar, ulterior, au devenit o forță militară: una pe care se putea conta, care era îndeajuns de coerentă și structurată încât să fie și eficace, adică o forță de opoziție simțită de aliați ca atare, o forță ireductibilă, înarmată de aliați.

 

România nu a cunoscut tipul acesta de slăbiciune a adversarului, nici nu a avut vreun sprijin consistent pentru a organiza – într-o forță militară operațională – mulțimea de adversari (declarați sau nu) ai comunismului.

 

În al doilea rând, Franța l-a avut pe Charles de Gaulle: omul providențial al cărui destin s-a suprapus (fără rest) peste ideea de grandoare și demnitate a țării lui.

 

În alte țări comuniste din Europa Centrală, intelectualii s-au constituit în grupuri de disidență. În România, în afara unor excepții cum a fost mișcarea Goma, n-am avut disidență.

Nu a fost, într-adevăr, o disidență manifestată ca disidență în mod public – cu excepțiile de rigoare, printre care se numără, desigur, Paul Goma. Faptul că intelectualii români nu au fost la fel de vocali sau impunători, în disidența lor, comparativ cu intelectualii din Europa Centrală, ține, poate, și de natura însăși a dictaturii din România, ajunge să pomenesc, aici, experimentul Pitești.

 

V-ați gândit vreodată să faceți disidență?

Formele pe care le ia disidența nu sunt numeroase, dar sunt foarte precise. Există forme mai puțin vocale sau chiar tăcute, însă extrem de eficace. Dincolo – și mai presus de eficacitate – ceea ce contează este autenticitatea disidenței, valoarea intrinsecă a faptului însuși. Strigătul unui om în piața publică are, sub dictatură, valoarea unui act de curaj, de eroism deseori. Liviu Babeș este un martir, după cum Jan Palach este un martir. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem privește modul în care noi, românii, știm să ne onorăm martirii și să le păstrăm vie amintirea, așa cum fac cehii, de pildă, cu martirii lor.

 

Disidența, însă, nu îmbracă întotdeauna veșmântul martiriului; ea se poate insinua în indiscernabilul cotidian, în chiar miezul realității unei dictaturi, în concretețea unor împrejurări: a face sau a nu face un anumit lucru te poate plasa, automat și fără ambiguități „stilistice“, în categoria disidenților. A-l publica pe Proust în sute de mii de exemplare, în plin realism socialist, este un act de disidență: limpede și eficace. Gestul acesta nu are spectaculozitatea unui strigăt în piața publică, dar – în măsura în care este un gest conștient, coerent și repetat periodic – el devine, pentru un regim dictatorial, letal. Biblioteca pentru Toți (seria nouă) a fost un asemenea act de disidență.

 

Ați fost publicat la Gallimard înainte să aveți 30 de ani. După aceea, dintr-o nesăbuință, v-ați întors în România, în ’48. Cum ați trecut peste visul de a nu fi un mare filosof?

N-am avut niciodată visul de a fi un mare filosof.

 

De ce?

Găsesc oarecum straniu să ai asemenea visuri, deci să-ți pui problema raportării tale la filosofie în termenii unei măsurători. De ce nu „cel mai rotund“? Sau „cel mai sclipitor“?

 

Nici după ce vi s-a publicat prima carte la o editură atât de prestigioasă?

... Și a fost atât de bine primită, în primul rând de două vârfuri – îi numesc aici pe Étienne Gilson și pe Jacques Maritain, care au fost părinții mei spirituali în acea perioadă. Publicarea cărții, fără să fi fost inițiativa mea, a fost, în același timp, lucrul cel mai firesc cu putință; scrisesem cartea ca să-mi limpezesc mie însumi câteva gânduri, să le nuanțez, să le fixez într-o formă pe care, la vremea aceea, apucasem să o interiorizez; în niciun caz nu o scrisesem în vederea unui „plan de carrière“, pentru a avea acces la o ierarhie sau pentru că aș fi nutrit un vis oarecare de mărire. I-am dus manuscrisul lui Gilson deoarece îl prețuiam ca profesor, țineam la părerea lui; știam, cu alte cuvinte, că – dacă își va găsi timp să mă citească – va înțelege ce căutam în paginile acelea. Gilson a luat manuscrisul fără să-mi promită nimic, ba chiar insistând că este foarte ocupat; urma să plece în America și se pregătea de călătorie. Câteva zile mai târziu, m-a chemat în biroul lui de la Collège de France și mi-a spus că l-am făcut să nu doarmă o noapte întreagă: citise manuscrisul pe nerăsuflate. Avea deja redactată o scrisoare către Gallimard, pe care mi-a înmânat-o atunci într-un plic deschis. Am ieșit foarte bucuros din birou, uitând să închid plicul în fața lui, așa cum s-ar fi cuvenit. În drum spre editură, curiozitatea m-a împins să citesc scrisoarea; eram pe stradă, într-o zi de primăvară: ziua în care am aflat că „un asemenea gânditor se naște o dată la o sută de ani“.

 

Și, după ce a fost atât de bine primită cartea dvs., scrisă la o vârstă atât de fragedă, care a fost visul?

Mă ocupam de politică, în anii aceia. Eram concentrat pe tipul de reacție, de atitudine și gândire care putea fi cel mai potrivit, mai ferm și neechivoc pentru a scăpa de cizma nazistă. Nu era o visătorie, ci un modus vivendi al urgenței: fără cale de mijloc, fără „aranjamente“ morale, combinații, potriveli, negocieri cu opresorul. Din punctul meu de vedere și al multor semeni francezi, lucrurile erau foarte limpezi: nicio formă de colaboraționism.

 

Tocmai deveniseți membru al Partidului Comunist Francez.

Da, devenisem membru al PCF pentru că, la firul ierbii, acolo unde mă aflam eu, în mediul studențesc francez, părea a fi singura formă de rezistență cu adevărat organizată și eficientă. Mulți tineri francezi comuniști au sfârșit atunci în lagărele naziste, au fost împușcați, au fost torturați de nemți (care voiau să anihileze întreaga rețea a Rezistenței). Cine nu cunoaște formele acestea de eroism pe care le-a îmbrăcat istoria comunismului francez, cine refuză să le vadă ori le aruncă la gunoi fie este novice, fie de rea-credință, fie imbecil. Odată cu trecerea anilor, după ce s-a încheiat războiul, când oamenii au început să se lămurească în privința bolșevismului și au aflat ce se petrecea în Soviete, s-au precizat și ideile lor, inclusiv ale mele, despre comunism, despre stânga, despre Lenin sau alte personaje din aceeași familie. La vârful partidului, însă, unde eu nu am avut niciodată acces (și nici nu am căutat să am), probabil că „lămurirea“ nu s-a produs niciodată ori – mai grav – existau alte interese, câtă vreme vârfurile franceze nu s-au dezis răspicat nici de Moscova, nici de Stalin. Un lucru este limpede, în acest context istoric: visul meu - dacă este să mă refer, totuși, la un vis – și încă unul la care nu am renunțat nici astăzi, la peste o sută de ani - era o Europă a culturilor înfrățite, o Europă fără înverșunarea naționalistă, care îi făcuse atâta rău înainte. Europa constituită ca o unitate cultural-politică aptă, în mod unitar și nuanțat în același timp, de a face față confruntării cu marile și străvechile culturi asiatice ori cu cea americană.

 

Și nu mai aveați preocupări în zona filosofiei, nu vă mai interesa să construiți un sistem?

Sistemul se construiește de la sine. Niciodată n-am încercat să construiesc vreun sistem. Dacă aștern pe hârtie un gând și apoi mai aștern un alt gând, pe altă hârtie, constat că, punându-le împreună, ele se armonizează. Nu mi-am zis niciodată, scriind un gând, „stai să vedem cum se împacă el cu gândul de adineaori“. De altfel, nici nu cred foarte mult în construcțiile mitocosite, în firele înnodate, potrivelile care sunt rezultatul unei inginerii conceptuale. Este, cel mai adesea, un artificiu: mecanica gândului, nu intimitatea lui.

 

Dar, odată întors în România, v-ați pus întrebarea cum ar fi fost dacă nu v-ați fi întors?

Bineînțeles că mi-am pus-o... Cum ar fi fost dacă nu m-aș fi întors? Totuși, nu mi-am pus această întrebare la modul compulsiv, obsesiv. „Întoarcerea“ mea nu a fost o întoarcere, de fapt. Am venit în țară să-mi văd părinții, în august 1948, după mai bine de zece ani de absență; zece ani în care singura modalitate de comunicare cu ei fusese corespondența scrisă și aceea minimală, în condiții de cenzură, mai ales în timpul războiului. Mariana, prima mea soție, și cei doi copii născuți în Franța rămăseseră acolo, iar eu urma, după nesăbuitul meu plan, să revin la rosturile mele, două săptămâni mai târziu, când se termina excursia. Cu un an înainte, Mariana fusese și ea în România, dar nu observase nimic suspect, adică într-atât de suspect încât să devenim precauți. Or, când am ajuns eu în țară, istoria luase deja o altă direcție. Eram cu niște prieteni francezi cărora voiam să le arăt frumusețile patriei și, din prima zi, am fost luați în primire de un securist care ne-a urmărit tot timpul și care, am aflat mai târziu, din dosarul meu de la CNSAS, primise ordin de la Ana Pauker să ne supravegheze. Omul era rezervat, discret, nu spunea nimic, doar se ținea după noi, așa că l-am lăsat în pace. La plecarea din București, am văzut că se urcă în același tren; când am ajuns la graniță, imediat după Oradea, am fost arestat. Prietenii mei francezi și-au continuat călătoria cu trenul, înapoi, spre Franța; eu am fost somat să cobor; în noaptea următoare, reveneam, cu același tren și același securist, la București. Noaptea aceea a fost, într-adevăr, foarte lungă... Atunci am înțeles de ce tatăl meu, cu câteva zile înainte, când mă văzuse în pragul casei, a strigat disperat: „De ce-ai venit? De ce-ai venit?“.

 

Poți numi acest eveniment Destin? Nu știu. Probabil că da. După ce mi-a apărut cartea la Gallimard, francezii mi-au propus imediat cetățenia franceză; eram deja cercetător la CNRS și cap de familie. Am refuzat pentru că, atunci, ar fi însemnat să renunț la cetățenia română într-o perioadă în care nu apăruse dubla cetățenie și încă mă mai vizitau fiori mioritici... Dacă aș fi avut cetățenia franceză, nu aș fi fost nevoit să cobor din tren la granița cu Ungaria și astăzi nu mai dădeam interviuri pentru revista 22.

 

Cum ar fi fost dacă nu v-ați fi întors?

Ar fi fost, fără îndoială, cu totul altfel, cel puțin în privința unor comodități intelectuale: accesul la surse, să spunem, contactul nemediat cu alți gânditori, cu tot ceea ce alcătuiește universul mental al cuiva care se mișcă în zona filosofiei. Pe de altă parte, însă, n-aș fi avut posibilitatea să leg pe dedesubt aspectele atât de diverse ale culturii europene. Poate că aș fi rămas un occidental(ist) fără o problematică arzătoare, care să mă frământe. Odată ajuns în România, a trebuit să-mi regândesc și reconstruiesc viața, cu ochii zgâiți pe realitatea crudă care mă înconjura. Nu mai trăiam doar printre prieteni sau printre idei pe care alții le formulaseră înainte și cu care eu mă simțeam afin.

 

În sensul că v-ați descoperit brusc într-o închisoare.

Da. Mă ancoram într-o realitate căreia trebuia să-i fac față, s-o gândesc, s-o înțeleg. S-o înțeleg în chiar acel fel care mă ajuta să-i pot face față, adică să nu înnebunesc atunci când întrebarea „cum de a fost posibil?“ îmi țâșnea înainte și, cu ascuțimea ei rigidă, îmi străpungea creierul.

 

Cum de a fost posibil ce s-a întâmplat în România după ’45?

Da.

 

Aveți un răspuns?

Nu, dar ea m-a tulburat, m-a făcut să mă zbat ani la rând, odată ajuns în România. Am întors-o pe toate părțile, am amănunțit și analizat – punct cu punct – fiecare cauză, fiecare eveniment, fiecare personaj (mai mult sau mai puțin sinistru) care ocupa scena publică, ne altera viețile, ne distrugea familiile, prietenii, elitele.

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-mihai-sora-4-1451.jpg

„N-am avut niciodată visul de a fi un mare filosof. (...) Găsesc oarecum straniu să ai asemenea visuri, să-ți pui problema raportării tale la filosofie în termenii unei măsurători. De ce nu «cel mai rotund»? Sau «cel mai sclipitor»?“

 

 

Dar n-ați găsit un răspuns?

Nu, un răspuns simplu, de tipul a + b, n-am găsit.

 

Dar un răspuns mai compus?

Unul care să nu fie în întregime raționalizabil. Da, răspunsuri practice am găsit. Mai ales uitându-mă la semenii din jur, în dreapta și în stânga, văzându-i cum își desfășoară viața în împrejurări despre care nu putem spune că și le-au creat, ci le fuseseră impuse.

 

Ați avut prieteni turnători la Securitate. I-ați înțeles, i-ați descoperit?

Securitatea era atât de ticăloasă, încât își recruta în mod inimaginabil și în întregime ilicit toți colaboratorii, începând cu minorii ridicați de pe stradă, anchetați și obligați să dea informații despre părinții lor. Dosarele mele de la CNSAS sunt copleșitoare, chiar dacă unele note informative despre mine îmi par, astăzi, mai degrabă ridicole (și „semnate“ OdobescuZola – tot felul de clasici români și străini!...). Pe unii i-am descoperit; dar nu am avut nevoie să consult dosarele pentru a ști cine erau: s-au dat de gol ei înșiși. Aș vrea să vă povestesc o întâmplare (pe care o găsesc relevantă, în acest context). În seara zilei de 4 martie 1977, eram invitat la cină de prietenii mei Veronica Porumbacu și Mihail Petroveanu. La telefon, Milo a apucat să-mi spună cine erau ceilalți oaspeți. Ei bine, unul dintre ei – scriitor și turnător – îmi provoca o asemenea silă, încât chiar nu țineam să-l mai văd și la prietenii mei, așa încât m-am scuzat și am stat acasă. Blocul acela s-a prăbușit la cutremur, iar singurul supraviețuitor dintre cei care locuiau în el a fost Romulus Rusan, prietenul meu de la ultimul etaj (Ana Blandiana nu era acasă)... Într-un fel oarecare, aș putea spune că omul acela scriitor și turnător, al cărui nume nu țin să-l dau aici, pentru că avea copii, iar copiii nu trebuie să poarte rușinea tatălui lor, mi-a salvat viața.

 

Dar informațiile erau obținute și de la niște intelectuali cum a fost Doinaș, de exemplu, prieten cu dumneavoastră.

Pentru că ați amintit de Doinaș, pe care eu l-am prețuit foarte mult și care era un om cald, cumsecade și înțelegător, aș vrea să precizez aici câteva lucruri. Numai posteritatea va putea limpezi biografiile unor oameni, va putea scoate la iveală mobilurile, împrejurările ori consecințele turnătoriilor ai căror victime am fost, unii dintre noi. În clipa de față, nu avem la dispoziție toate documentele acestei perioade. Intuim, desigur, complexitatea mecanismelor de supraveghere, ramificațiile sistemului opresiv, suișurile și coborâșurile acestuia, zonele de maximă tensiune și presiunile, dar nu sunt deloc sigur că putem spune cu certitudini de cercetător, nu cu umori, resentimente ce a făcut și ce n-a făcut un om. Pe cine a turnat el? Ce scrie în notele informative pe care le-a dat, dacă le-a dat? Suntem siguri că sunt scrise de el, cel al cărui nume apare în josul paginii, ori sunt tacticile „profesioniștilor“ din sistem? Ce consecințe a avut, pentru prietenul său, turnătoria acelui om? În ce împrejurări a fost pus să dea o declarație sau alta? Cât trăgea la cântar ce a spus, cât trăgea ce n-a spus? Sunt întrebări legitime și importante, pe care orice om onest trebuie să și le adreseze sieși înainte să lipească eticheta de turnător pe numele lui Doinaș sau al altcuiva. Întrebările acestea nu caută să relativizeze faptele celor care chiar au făcut rău în jurul lor uneori, în interiorul aceleiași familii; ci sunt minimale precauții deontologice (și metodologice, dacă vreți). Personal, nu am văzut dosarul lui Doinaș; nu știu ce se află în el și nici nu plec urechea la tot ce piuie sau zumzăie în spațiul nostru public. Dar recunosc că aș fi extrem de tulburat și rănit dacă aș vedea – cu ochii mei – proba ticăloșiei unui prieten.

 

Credeți că Securitatea era mai ticăloasă decât colaboratorii ei?

Colaboratorii ei erau amenințați cu pistolul, în majoritatea cazurilor. Nu erau colaboratori entuziaști, care să spună „venim azi să vă dăm informații...“; erau puși la zid, cu țeava pistolului în ceafă. Știm, astăzi, că cei care au trecut prin închisorile comuniste au fost supuși unor imense presiuni, constrângeri, șantajări. Prin urmare, categoriile sunt distincte: apar diferențe de nivel, chiar dacă nu neapărat de esență.

 

V-ați gândit vreodată cum ați fi reacționat dacă vi s-ar fi cerut să colaborați cu Securitatea?

Nu m-am gândit. Poate cineva să garanteze despre sine că, în fața morții, când este direct confruntat cu moartea, când se află, prin urmare, într-o situație-limită, rămâne întreg la minte și la suflet? Sau cum este când îți sunt amenințați copiii? – „Ne spui ori îl împușc?“ Cred că aceasta este lecția cea mai dificilă pe care trebuie să o învățăm din tragediile prin care am trecut, care ne-au schimbat parcursul vieții ori ne-au mărunțit sufletele: iartă-i, nu-i judeca. Câți îndrăznesc, în fața Soarelui și a morții, să țină ochii deschiși?

 

Interviu realizat de SABINA FATI

Fotografii de LUIZA ŞORA

TAGS : Mihai Sora romania intelectual comunism viitor securitate europa
Comentarii
BIRÓ G. ALBERT 2018-01-20
Ce ar fi în învățământ de-ați fi rămas ministru pentru o perioadă mai lungă?!
BIRÓ G. ALBERT 2018-01-20
Ați fost ministru al învățământului pentru o perioadă prea scurtă! Altfel ar arăta situația în acest domeniu în frunte cu un om de o astfel de viziune!
nidru 2018-01-16
viitorul este al urmasilor nostri,noi il influentam si il modificam zilnic.
emil 2018-01-16
Despre cine vorbim? Romanii s-au educat cu biciul, iar biciul este scoala animalului.
Total 4 comments.
Mai multe din Interviu
28961
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22