Cristian Pârvulescu: Bolojan a ales confruntarea directă cu sistemul de justiție

Coaliția de guvernare scârțâie din toate încheieturile. Credeți că PSD chiar vrea să-l înlăture pe premierul Bolojan anul acesta? Vedeți posibil un astfel de scenariu?

Nu este imposibil. Dar pe de altă parte, dacă PSD face acest lucru, șansele unei rocade în 2027 scad. PSD va sprijini un guvern de coaliție doar în măsura în care are certitudinea că va avea un prim-ministru. Cum această incertitudine este alimentată chiar din interiorul PNL, lucrurile riscă să evolueze într-un mod negativ. Dar critica lui Bolojan vine nu doar dinspre PSD, vine și dinspre USR. Domnul Năsui, de exemplu, consideră că prim-ministrul este epuizat. Chiar dacă acesta nu reprezintă actuala conducere a USR, o astfel de voce critică arată că există în momentul de față un nucleu de politicieni care și-ar dori din motive absolut diferite schimbarea prim-ministrului. Dar cei care ar putea schimba premierul sunt cei de la PNL. Or, PNL nu va schimba niciodată un prim-ministru la presiunile altor partide, ar fi o dovadă de slăbiciune. Am văzut deja că încercarea grupurilor de opoziție din interiorul partidului de a împinge tema în centrul dezbaterilor din PNL nu a reușit, pentru că, de fapt, încă nu există un număr suficient de susținători ai ideii schimbării prim-ministrului.

 Cu toate acestea, gruparea Thuma este destul de activă. Există informații că ar dori un premier mai cooperant decât Bolojan.

Nici domnul Thuma, nici alții nu au făcut campanii vizibile publice. Nu există o alternativă vizibilă la Bolojan. Câtă vreme nu există, membrii PNL nu vor face niciun fel de mișcare. Și, încă o dată, PNL este un partid care înțelege foarte bine riscurile unui abandon al premierului. N-a făcut-o nici pe vremea lui Tăriceanu. Oricât de multe vor fi atacurile împotriva lui Ilie Bolojan, nu PNL va fi cel care îi va retrage sprijinul. Va fi nevoie de o situație mult mai amplă, mult mai complicată. Dar, de fapt, importantă este relația cu președintele. Și aici, cred că lucrurile au intrat într-o fază sensibilă, dar nu neapărat conflictuală.

 Spuneați că PSD și chiar USR au motive diferite să dorească înlăturarea lui Bolojan. Care ar fi aceste motive?

În ceea ce privește PSD, motivele sunt legate în primul rând de riscurile electorale pe care participarea la guvernare le presupune. Mai ales având în vedere proximitatea ideologică a unei bune părți a electoratului PSD de cel al AUR, și asta pentru că există, încă din anii 2000, o tradiție a coabitării cu extremismul în PSD. Se revine la această tradiție, a fost doar o pauză care n-a adus o contribuție electorală foarte mare între 2019 și 2024. Dar motivul cel mai important pentru Sorin Grindeanu, președintele partidului, este temerea că nu va fi prim-ministru și că nu se va respecta protocolul coaliției, ceea ce pentru domnia sa ar fi un dezastru, pentru că întreaga sa campanie pentru câștigarea președinției partidului s-a bazat pe această idee.

În ceea ce privește USR – domnul Năsui, care, repet, nu reprezintă conducerea partidului și nu reprezintă un grup influent din partid, dar nu este nicio voce absolut marginală – este nemulțumit de lentoarea reformei. Consideră că prim-ministrul este epuizat, pentru că a abandonat reforma în urma presiunilor pe care PSD le-a făcut. Iar PSD a făcut aceste presiuni pentru că exista riscul real ca o parte a membrilor din teritoriu să treacă informal la AUR. Acesta este motivul pragmatic pentru care PSD s-a împotrivit acelor schimbări care ar fi dus la reducerea personalului din administrația locală. Schimbări care nu au fost suficient de bine pregătite nici de premier, pentru că o astfel de rezistență era previzibilă.

 Revenind la prima întrebare, aveți un pronostic, se va ajunge la rotativă cu Bolojan sau fără? Și cu ce preț?

Întrebarea, într-adevăr, este ce preț politic va presupune această evoluție, pentru că în acest moment nu există o alternativă la Ilie Bolojan. Ceea ce face PSD nu este o încercare de a-l înlătura, ci de a slăbi poziția de negociere a PNL. Nu cred că pesediștii, inclusiv cei care adoptă uneori un discurs mai radical, cum este cazul cuplului Manda-Vasilescu, înțeleg că un atac direct asupra prim-ministrului nu face decât să îi întărească poziția în partid. Ca urmare, nu există condiții pentru o schimbare a lui Ilie Bolojan decât în măsura în care ratează parteneriatul cu președintele Dan. Fără sprijinul președintelui Dan, situația devine mult mai complicată. PSD pare să joace o apropiere de președinte în virtutea stabilității, iar prim-ministrul a încercat câteva măsuri care nu au fost foarte apreciate de președinte. Nu cred însă că în acest moment relația este conflictuală și ne îndreptăm, aproape inevitabil, către o formă de coabitare funcțională între cei doi.

 Așa cum a arătat investigația Recorder, Justiția la vârful ei a ajuns sub controlul grupării Liei Savonea. Vedem că orice încercare de reformă în sensul creșterii vârstei de pensionare și al micșorării pensiilor pare sortită eșecului. Cea mai mare parte din responsabilitate o are CCR. Există vreo soluție?

Dacă ne uităm, de exemplu, la rapoartele Comisiei privind statul de drept, care vizează și justiția, la rapoartele adunării parlamentare a Consiliului Europei, vedem că România nu este nici pe departe în situația altor țări, spre exemplu, Polonia, ca să nu mai vorbim de Ungaria, unde justiția este într-o situație, într-adevăr, foarte problematică. Sigur că există vulnerabilități structurale în justiția română, dar modul în care a fost abordată această chestiune îi face pe mulți observatori din afară să privească cu reticență tentativa de a explica și justifica politicile de ajustare bugetară care instrumentalizează pensiile speciale și, în același timp, erodează insidios poziția constituțională a Justiției ca putere în stat. Conflictul care există între grupări din interiorul justiției, care a fost foarte bine relevat de documentarul Recorder, este unul care arată că există probleme structurale. Dar nu se poate vorbi, în acest moment, de o capturare politică propriu-zisă. PSD nu exercită un control politic direct, dar preferă să adopte o poziție favorabilă unei părți majoritare din magistratură, în vederea consolidării propriei strategii politice.

Dar vreau să facem o diferențiere clară între Curtea Constituțională și sistemul de justiție. Curtea Consti­tu­țională are un alt rol, nu este parte a sistemului juridic. Curtea Constituțională împreună cu președintele au rolul de mecanisme constituționale de ultim recurs. De asta ceea ce s-a întâmplat la CCR în decembrie este foarte grav, deoarece, în momentul în care patru judecători s-au retras din ședință, mecanismul constituțional de ultim recurs pe care îl reprezintă Curtea Constituțională și-a suspendat, de facto, funcționarea. Pachetul pe care Guvernul și-a asumat răspunderea a fost formulat și prezentat într-un mod care a lăsat loc unor lecturi divergente în spațiul public. S-a creat o stare de spirit defavorabilă justiției în ansamblu, ceea ce nu este de bun augur pentru evoluția statului de drept și nici nu a reușit să se bucure de sprijinul majorității magistraților. În realitate, miza nu este vârsta de pensionare, care rămâne secundară, ci protejarea poziției magistraților după ieșirea la pensie, aici concentrându-se, de fapt, întreaga dispută.

Prim-ministrul a inițiat o campanie de comunicare menită să justifice ansamblul măsurilor de ajustare bugetară, care, în realitate, au caracteristicile unor politici de austeritate. Această justificare s-a construit, în bună măsură, printr-o focalizare critică asupra magistraților, într-un context în care reacțiile acestora au fost adesea ezitante sau inegale. Dincolo de această dinamică, problema statului de drept rămâne una esențială pentru funcționarea democrației.

La nivel european, evoluțiile din România sunt citite în contextul mai larg al presiunii exercitate de extrema dreaptă asupra statului de drept, perceput tot mai frecvent ca o limită a suveranității politice, nu doar în Europa Centrală, ci și în Europa de Vest. Partea pozitivă este că judecătorii și procurorii au demonstrat capacitatea de a genera o dezbatere publică și de a semnala disfuncționalități interne. Acestea nu țin în mod fundamental de pensiile speciale sau de vârsta de pensionare, ci de structuri de putere consolidate în timp în interiorul justiției, prin mecanisme instituționale și profesionale proprii, aflate în prezent sub presiunea unei dezbateri publice intense.

Opțiunea premierului pentru o confruntare directă cu o parte a sistemului judiciar a contribuit la accentuarea tensiunilor din spațiul democratic, într-un context în care actorii de extremă dreaptă au fost cel mai bine poziționați pentru a le exploata. Aceștia atacă Curtea Constituțională pentru anularea alegerilor din 2024 și Justiția pentru soluții împotriva celor implicați în tentative de subminare a ordinii constituționale. Din această perspectivă, se poate vorbi cel puțin despre o eroare de tactică, dacă nu chiar de o eroare de strategie.

 Suntem aproape la șapte luni de mandat al lui Nicușor Dan. Ce a făcut bine, ce a făcut rău și ce ar fi trebuit, poate, să facă?

Președintele Nicușor Dan este primul președinte ales ca independent în România și, tocmai de aceea, nu se poate sprijini pe un partid politic, ceea ce îi limitează structural spațiul de manevră. Să nu uităm că a reprezentat soluția pentru a împiedica accesul extremei drepte la putere. Încercarea președintelui Dan de a depăși acest blocaj instituțional, prin sprijinirea candidatului USR la Primăria București, cu scopul relansării partidului, nu a produs însă efectele așteptate. În consecință, capacitatea sa de acțiune a rămas restrânsă. Așteptările ridicate formulate în raport cu președintele Dan au ignorat adesea aceste constrângeri.

Reproșurile care i se aduc președintelui Nicușor Dan – că ar fi prea conservator sau lipsit de capacitate de joc politic – ignoră atât climatul constituțional, cât și situația instituțională dificilă în care se află. În realitate, aceste critici sunt, în mare parte, nejustificate. Președintele a încercat să mențină un echilibru și să ofere o direcție României într-un context complicat.

Unele reproșuri punctuale, precum absența de la Davos sau lipsa unui răspuns favorabil la inițiativa lui Donald Trump privind așa-numitul Consiliu pentru Pace, țin mai degrabă de așteptări simbolice decât de o evaluare realistă a rolului prezidențial. În acest din urmă caz, prudența a fost justificată, având în vedere natura neinstituțională a respectivei inițiative.

În ansamblu, președintele Dan a încercat să identifice o cale de mijloc. Chiar dacă nu a reușit întotdeauna, comunicarea sa publică a fost mai consistentă decât cea a predecesorului său, iar intervențiile recente au indicat o preocupare pentru dialog și pentru reafirmarea valorilor democrației și ale statului de drept. Rămâne deschisă întrebarea eficienței acestei pedagogii politice, dar ea reprezintă, fără îndoială, un element de noutate. În acest sens, președintele Dan a acționat în limitele personalității sale și ale contextului politic dat. De altfel, s-ar părea că a existat, la un moment dat, o discuție privind posibilitatea unui sprijin politic mai amplu din partea PNL și USR, inclusiv sub forma unei eventuale fuziuni între cele două partide, însă acest scenariu a fost abandonat, ceea ce a menținut constrângerile inițiale ale mandatului.

 Este președintele cu sabia lui Damocles a suspendării deasupra capului? Amenințările vin de la AUR, dar nu numai.

Toți președinții României de după 2013 se află sub această posibilitate, de la Traian Băsescu, Klaus Iohannis și Nicușor Dan. Modificarea pragului de validare a referendumului, de la 50% la 30% prezență, a schimbat semnificativ datele problemei.

În realitate, nu suspendarea este miza principală, aceasta fiind o procedură temporară, ci demiterea. În actualul climat politic și societal, un asemenea scenariu nu poate fi exclus, iar consecințele sale ar fi grave. Tema este instrumentalizată de extrema dreaptă, dar nu exclusiv de aceasta, fiind prezentă și în calculul unor actori politici tradiționali, chiar dacă, în acest moment, nu există condițiile pentru materializarea ei.

Pe de altă parte, nici AUR nu traversează cea mai stabilă perioadă. Deși George Simion și-a consolidat poziția formală, înlăturarea lui Marius Lulea – unul dintre cei trei fondatori ai AUR în 2019 împreună cu fratele său Sorin și cu Cosmin Iosub – din conducerea partidului a generat tensiuni interne. Orientarea tot mai vizibilă a liderului AUR către poziții proruse, uneori conjugate cu referințe favorabile la Donald Trump, este contestată în interiorul partidului de grupări care încearcă să se delimiteze sub eticheta unui așa-numit suveranism „rezonabil”. Dincolo de aceste etichete, asistăm la o dispută internă care fragilizează coerența partidului.

 Puțini credeam, mai ales cei din generația noastră, că vom ajunge să privim cu uimire, ba chiar cu groază la ce se întâmplă sub președinția lui Donald Trump. A înțeles Europa că trebuie să-și pună la punct mecanismele prin care să reziste în fața acestei degradări a democrației la care asistăm peste Ocean, la pulverizarea unor valori și la noile concepte despre ordinea mondială? Cum se pune problema în România?

Nu sunt atât de îngrijorat de ordinea mondială în sine, care are o inerție și o capacitate de adaptare mai mare decât se crede adesea. Sigur că există tentative concertate, din partea Rusiei, Statelor Unite și a Chinei, de a o contesta, însă intensitatea și natura acestora diferă: China rămâne, în bună măsură, una dintre beneficiarele actualei ordini, în timp ce dinamica
ruso-americană este mai destabilizatoare. Oricum, ordinea mondială nu se schimbă peste noapte și nu poate fi remodelată decisiv de un singur lider sau de un singur mandat prezidențial.

Ceea ce contează cu adevărat este evoluția democrației din Statele Unite, iar aici se află principalul semn de întrebare. Instituțiile americane rămân reziliente, deși societatea este profund polarizată. Cu toate acestea, susținătorii democrației liberale continuă să fie majoritari. Erorile și incoerențele Administrației Trump, în plan intern și extern, contribuie însă la o stare de incertitudine și neliniște, cu efecte vizibile și asupra Europei.

Pentru România, această evoluție este relevantă mai ales prin modul în care actorii politici interni se raportează la schimbările de la Washington. Tentativele unor partide, inclusiv ale PSD, de a miza pe relații privilegiate cu Administrația Trump sunt fragile și conjuncturale, fiind sensibile la eventuale schimbări politice în Statele Unite.

Europa a înțeles, în mare măsură, că se află într-o confruntare de durată cu forme de degradare democratică, inclusiv cu tentația suveranistă care vede statul de drept ca o limită a voinței politice. A dezvoltat instrumente de reziliență – de la mecanisme juridice la condiționalități politice –, dar acestea funcționează inegal și rămân vulnerabile în fața polarizării interne și a presiunilor externe.

 Cum vedeți reacția împotriva acordului Mercosur?

Reacțiile împotriva acordului Mercosur sunt interesante prin faptul că ele apar, de regulă, în spații politice și mediatice sensibile la narațiuni specifice războiului hibrid, promovate de actori ostili Uniunii Europene. În România, această opoziție nu are o bază solidă, iar situația nu este fundamental diferită nici în Franța, unde temerile exprimate nu corespund structurii reale a economiei, care este în principal industrială.

În România, deși poziția oficială a fost favorabilă acordului, dezbaterea publică a fost rapid deturnată spre ideea falsă că Mercosur ar reprezenta o amenințare pentru agricultura locală. În realitate, agricultura românească este mai degrabă un potențial beneficiar net, iar micii fermieri nu sunt expuși direct unor riscuri semnificative. Spre deosebire de Franța, unde discuția a fost una îndelungată și structurată, în România tema a fost instrumentalizată abrupt, inclusiv de actori politici precum PSD, fără un câștig real.

La nivel european, procedurile instituționale au urmat cursul normal, iar mandatul acordat Comisiei confirmă faptul că Mercosur este perceput ca un acord strategic. Uniunea Europeană își bazează influența pe forța sa economică, iar astfel de acorduri o consolidează. România a beneficiat din plin de această dinamică: creșterea economică din ultimii 15 ani a fost posibilă tocmai datorită integrării europene.

Interviu realizat de Andreea Pora