Carmen-Francesca Banciu: Gândul meu la România este cu drag și cu durere, nu le pot separa nici acum

Carmen-Francesca Banciu este autoare germană și română. După debutul său literar în România, în 1984, a câștigat Premiul Internațional pentru Proză Scurtă al orașului Arnsberg 1985; în urma acestuia, regimul comunist i-a interzis să publice până în 1990.

În 1991 a fost invitată la Berlin în cadrul Programului DAAD Artist-in-Residence, unde trăiește și lucrează de atunci. Carmen-Francesca Banciu scrie în limba germană din 1993. A primit numeroase premii și burse; cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi. În 2018, romanul său în versuri Lebt wohl, Ihr Genossen und Geliebten! a fost nominalizat pentru Premiul German de Carte.

Aveți un traseu scriitoricesc interesant – în România ați fost interzisă la publicare după ce ați câștigat, în 1985, premiul internaţional pentru proză scurtă al oraşului Arnsberg, pentru proza „Ghetoul strălucitor”, iar în 1991, imediat după revoluție, v-ați stabilit la Berlin și într-un timp relativ scurt ați început să scrieți în germană. A fost dificilă această trecere, schimbarea de limbă?

 Trebuie spus că eu când am plecat la Berlin, nu am plecat cu intenția de a rămâne. Am plecat cu o bursă pe un an. Și faptul că n-am plecat cu gândul de a rămâne se reflectă și în ultima mea carte în limba română, care se numește „O țară plină de eroi” și care a apărut la Editura Tracus Arte în 2019. În timp ce scriam această carte eram înconjurată, bombardată de limba germană, iar eu sunt o persoană foarte puternic influențată de muzicalitatea și zgomotele vieții care mă înconjoară. De aceea, limba germană a fost ca o invazie în limba mea română.

Eu știam germană cam la nivelul unui copil de grădiniță și cu acel bagaj am început și viața, și viața mea literară în Berlin. Cum spuneam, am scris în românește și limba germană mă invada, intervenea în textul meu, trebuia să șterg cuvintele germane ca să rămân la textul meu în românește. Eu spun despre mine că scriu o partitură, compun. O partitură în care ritmurile alternează, în care muzica textului nu este monotonă, ci se schimbă mereu. Deci foarte puternic a fost sunetul care mă înconjura, adică muzica ce mă înconjura. Efectiv am absorbit limba germană scriind, ascultând și uitându-mă la oamenii din jur.

 Nu ați luat deloc lecții de germană?

 Nu. Am învățat din mers. Am citit obsesiv și am ascultat radioul, care era senzațional în anii ’90. Și acum este bun, dar nu se compară cu anii ’90. Erau programe de analiză politică, programe literare de o calitate excepțională, de o oră. Deci puteai să asculți, puteai să înveți. Lucrurile astea intrau în subconștient și, la un moment dat, ajungeai să scrii și nu știai de unde vin cuvintele, și dacă controlai, erau cuvintele potrivite, dar erau născute din subconștient, pentru că absorbirea asta a limbii germane s-a petrecut la nivel subliminal, ca să zic așa.

În Germania, după ce am terminat cartea în românește, mi-am dat seama că, atâta vreme cât trăiesc în Germania, nu voi mai scrie în românește decât în situații speciale, pentru că am început un drum pe care construiesc și adun, și perfecționez, și lucrez la limba care a devenit limba mea, limba mea literară, în care inventez cuvinte, expresii, care sunt acceptate de public, de recenzenți, de critica literară germană. În multe recenzii la cărțile mele tocmai lucrul ăsta se subliniază: faptul că am creat cuvinte noi sau că am creat sensuri noi. Deci limba a devenit un instrument de lucru pentru mine, nu numai un mediu sau un vehicul, ci a devenit chiar un obiect la care lucrez, ca o sculptură.

 Spuneați că nu v-ați dus cu gândul să rămâneți în Germania. Când și cum s-a consolidat această decizie de a rămâne?

 La început am venit fără familie, dar la mijlocul anului au venit și copiii. Abia din momentul acela se punea întrebarea dacă să rămânem sau nu. Visul meu inițial, dacă ar fi fost să rămân undeva sau să plec altundeva, era Parisul. În România în perioada antebelică, Parisul era mirajul, Parisul era totul. Dacă erai luat în serios la Paris, te lua lumea în serios și acasă. Deci, acolo voiam să ajung. Însă Berlinul anilor ’90 era extraordinar, era electrizant, era o imensă energie creatoare în jurul tău, totul fremăta, încât mi-am dat seama că e absurd să plec la Paris, pentru că tot ce se întâmplă nou în lume aici se întâmplă. Și atunci de ce să plec din Berlin? Așa că m-am hotărât să rămân. În momentul acela, mi-am dat seama că era clar că nu vreau să rămân decât scriind și trăind ca scriitoare. Știam că lucrul acesta este foarte dificil. A fost și este dificil, dar nu imposibil. Mi-am dat seama că trebuie să îmi perfecționez limba. Lucrul acesta devenise aproape o obsesie. Devenise o dorință profundă de a stăpâni limba țării în care trăiesc în momentul respectiv. Și m-am pus pe treabă, ca să zic așa, dar m-am pus pe treabă în felul meu de scriitoare.

 Spuneți că a fost dificil, dar, iată, ați reușit, ați trăit ca scriitoare, ați avut succes. Care a fost secretul?

 Pe de o parte, a fost decizia de nezdruncinat. În momentul în care am luat-o, mi-am dat seama că ori la bal, ori la spital. Pentru mine, personal, nu era altă cale decât să reușesc să stăpânesc această limbă și să lucrez cu ea, și să exist în literatura germană. Eu vorbesc multe limbi străine, unele mai bine, altele mai rău, dar sunt multe. Și în acești ani, cel puțin în primii zece ani, m-am concentrat pe limba germană, încât toate celelalte limbi au trecut în planul doi sau trei. Adică, nu m-am mai ocupat de nimic altceva decât de a absorbi și a lucra cu limba germană, de a o cuceri, de a o poseda, dacă vrei, într-un fel. Adică, sentimentul ăsta aproape animalic, că este a mea și nu mi-o poate lua nimeni, și că nu poate nimeni să‑mi spună cum să lucrez cu ea. Am ajuns în punctul în care, chiar dacă poate uneori mai fac vreo greșeală, o rezolv singură, o văd singură, dar este o chestiune superficială.

 Sistemul german, de burse, de lecturi, de exemplu, v-a ajutat ca scriitoare?

 Într-adevăr, în Germania există posibilitatea de a primi burse, dar am făcut și foarte multe lecturi, țin lecturi și în continuare. Invitațiile vin în general de la secțiile de Germanistică/Modern Languages din lumea largă. Între altele, la Harvard, Berkley, Tufts, Rutgers, NYU, Case Western Reserve. Acum, în ultima vreme, n-am mai lucrat pentru ziar și radio, adică nu cu regularitatea cu care o făceam înainte, pentru că toate lucrurile s-au schimbat cu timpul. Trebuie să spun că mă concentrez mult pe cărți. Vreau să creez un univers prin cărțile mele și cred că în parte am reușit, pentru că am un personaj, Maria-Maria, care este prezentă aproape în toate cărțile mele și care este un personaj care vine din România, deci are aceste rădăcini, dar care se dezvoltă în mediul în care trăiește acum. Și drumul acesta se citește în cărțile mele, există o continuitate. Maria-Maria a devenit o persoană care și-a luat rădăcinile cu ea și le-a înfipt într-un alt pământ. Din care crește, se dezvoltă acum. Dar rădăcinile sunt rădăcini și originea lor nu se va schimba niciodată.

Am câștigat banii în general făcând lucruri care țin de meseria mea. Am dezvoltat un curs de creativitate și scris creativ (Touching Life – Das Leben berühren), pe vremea când în Germania încă nu se făcea așa ceva și nu existau nici modele, nici internet la îndemână sau material documentar pentru a vedea ce se face în SUA, spre exemplu. Iar atunci când am fost invitată să îl creez, întâi m-am speriat, pentru că germana mea pe atunci nu era nici pe departe la nivelul la care să țin un curs. Dar cei care m-au invitat s-au bazat pe faptul că m-au auzit susținând un text într-un juriu. Era un text de care toată lumea era speriată pentru că se referea la perioada nazistă, dar cu un ton lejer. Și toți s-au speriat și au gândit că nu se poate vorbi așa despre perioada nazistă. Pe atunci încă nu apăruse filmul „La Vita e Bella” al lui Benigni cu viziunea lui tragicomică asupra Holocaustului, care îți taie răsuflarea. Între timp continui să dezvolt cursul, să creez exerciții în continuare. Am fost invitată cu el la universități și instituții culturale din multe țări: SUA, UK, Polonia, Italia, România, Rusia etc.

 Mi-ați spus în alte ocazii că, într-un fel, ați dorit să vă rupeți de România, în sensul de traumele trecutului. Ați reușit?

 Am vrut să mă rup de o anumită lume. Experiențele pe care le-am avut în România au fost traumatizante. Viața mea în România a fost traumatizantă, din copilărie, din adolescență, din tinerețe... Adică, gândul meu la România este cu drag și cu durere, nu le pot separa nici până astăzi. De fiecare dată când scriu o carte și mai dau la o parte o coajă din ceapa asta pe care o descojesc, îmi dau seama cât de greu a apăsat pe mine trecutul și ce eliberator este gestul pe care îl fac, dar cojile încă nu s-au terminat. Acest lucru mă uimește și pe mine la fiecare nouă carte.

Ca să dau un exemplu: acum un an și ceva, am fost invitată să particip la un proiect în care este vorba despre cele zece porunci. Cei care m-au invitat au crezut că voi scrie despre porunca a cincea, să-ți respecți părinții („Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”), eu însă voiam porunca a șasea, care este să nu ucizi. Și, până la urmă, am primit această poruncă. Este un proiect cu care am avut lecturi la diverse academii: Academia Evanghelică, Academia Catolică, urmează la Jewish Museum Berlin. Toate cele zece texte ale proiectului au fost publicate în Frankfurter Allgemeine, ceea ce e o onoare. Pentru mine, acest proiect a fost epuizant, dar și cathartic. Dar ce voiam să spun cu lucrul acesta? Am crezut că am încheiat capitolul familie, pentru că familia mea este o familie care făcea parte din sistem, se considera chiar sistemul. Și nu mă trata ca pe un copil, ci ca pe un cetățean rebel. În consecință, se străduiau ambii părinți, la fel ca sistemul, să mă corecteze. Nu au reușit să mă schimbe, dar au reușit să producă durere, durere fizică și psihică. Și despre lucrurile astea am scris, despre trauma individuală și trauma colectivă pe care le-am avut noi în comunism, într-o dictatură. Despre asta sunt în general cărțile mele. Cu excepții. Maria-Maria este această persoană, cu acest trecut, cu această traumă colectivă. Literatura o sublimează. Deci asta este ideea. Se știe că traumele nerezolvate se transmit din generație în generație, se transmit până când se ajunge la eliberare prin vindecarea traumei.

Credeam deci că am încheiat capitolul familie și experiență comunistă, așa că, atunci când am intrat în proiectul de care vorbeam, voiam să scriu despre război. Și când m-am așezat la birou să scriu, cine a venit? Mama. Bineînțeles că tot textul, care este destul de lung, e despre multe lucruri, inclusiv despre una dintre temele mele foarte importante – reconcilierea, dar având toate ca pornire mama și România. După aceea se ajunge la război. În momentul acela, am realizat că am dat la o parte încă o foaie de ceapă, dar că procesul încă nu e încheiat.

Vreau să mai spun că a fost acceptată nu numai literatura mea, ci și felul în care scriu eu. Chiar am scris un roman în versuri, în vers alb, Lebt wohl, Ihr Genossen und Geliebten! (Adio, dragi tovarăși și iubite!). Și această carte a fost nominalizată pentru DBP, Premiul cărții germane 2018.

De-a lungul anilor am primit burse, premii și alte forme de recunoaștere. În 2025, editura mea a publicat o carte cu titlul: Carmen-Francesca Banciu. Facetten ihres Schaffens (Fațete ale creației). Este o selecție de eseuri, recenzii, interviuri, texte critice, articole despre scrisul meu. Este o carte comandată adesea de secțiile de germanistică sau filologie și de instituții culturale.

 Cele mai multe cărți le-ați scris în cafenele? Aveți o anumită cafenea? Cum s-a creat  acest obicei?

De-a lungul timpului am avut mai multe cafenele, unele ori au dispărut, ori s-au transformat în restaurante sau au devenit locuri elegante. Dar, de exemplu, am o carte care se numește Berlinul este Parisul meu (Berlin is My Paris), tradusă și în engleză, și care este toată scrisă într-o cafenea care se numește Sale e Tabacchi, dar care astăzi este un restaurant elegant. E interesant să scrii într-o cafenea, pentru că o cafenea are viața ei, lumea ei, publicul ei. Acolo există oameni care vin zi de zi, să citească ziarele sau să își bea cafeaua, să își vadă prietenii și așa mai departe, oameni pe care îi vezi de ani la rând. Chiar dacă nu ai vorbit cu ei niciodată, știi deja multe despre ei.

Și acum tot în cafenele scrieți?

Da, acum am o cafenea foarte frumos plasată în așa-numitul port istoric al Berlinului, deci cu vedere directă spre canalul Spree, care traversează Berlinul, vara mă uit direct spre turnul de televiziune din Berlinul de Est, care este un simbol al Berlinului. Înainte eram la Checkpoint Charlie, acolo erau cafenelele mele, locul l-am ales pentru că e simbolic, e la granița dintre lumi, dintre Est și Vest. Și lucrul ăsta mă obseda foarte tare, deci nu puteam să găsesc o cafenea mai bună decât acolo unde încă simt și acum când mă duc ce înseamnă povara asta a împărțirii în sisteme, a unei frontiere trecute prin inima unei națiuni.

Ați publicat mai multe cărți la PalmArtPress, cum ați ajuns să colaborați cu această editură?

Am publicat la câteva edituri. Am publicat la Rotbuch, unde a debutat și Herta Müller. Deci, am publicat la trei edituri diferite, care toate s-au numit Rotbuch, care au fost vândute și revândute, s-a păstrat numele, dar a devenit o altă editură. Am mai publicat la Volk und Welt, care cu timpul a dispărut, și câteva cărți la Ullstein, care este o editură foarte mare. După care, Ullstein a pierdut filiala din Berlin și în acest interval de timp am cunoscut-o pe Catharine Nicely, actuala mea editoare, fondatoarea PalmArtPress. Am cunoscut-o într-un context cu totul diferit. Pe atunci colaboram împreună cu Rodica Draghincescu, care a creat revista online Levure Litteraire, unde eram director adjunct, erau lucruri în care investeam energie, timp și dragoste, bineînțeles. Am întâlnit-o pe Catharine, care era la lansarea cărții unuia dintre autorii ei. Partenerul ei de viață de atunci, între timp, soțul ei, este un foarte cunoscut artist plastic și o persoană extraordinar de creativă și care avea un proiect în Berlin cu niște bucăți de beton puse prin oraș, cu citate din persoane publice, inclusiv din mine, dintr-un fragment din Berlinul este Parisul meu, în care spuneam că Berlinul este o metaforă. Dar eu nu știam lucrul ăsta. Când mi-a auzit numele a zis, a, păi, noi am colaborat. Și eu zic, unde, când? În felul acesta ne-am împrietenit într-un fel. Am avut o lectură la Ambasada Elveției, în Berlin, iar Catharine, care pe atunci nu era editoarea mea, a venit la lectură și, după, mi-a spus: Cartea asta mi-ar fi plăcut să o public eu. Și în felul acesta ne-am apropiat. În momentul în care am rămas fără editură, a venit oferta din partea lui Catharine: să-mi publice toate cărțile care au apărut în alte edituri, pentru că ea ar vrea să le aibă pe toate într-un loc, la fel și traducerea în engleză. Mi s-a părut că este o aventură interesantă. Prima carte pe care am făcut-o împreună a fost „Vânt ușor în paradis” (Leichter Wind im Paradies), care a fost tradusă în engleză și în greacă. Este vorba de personajul meu Maria-Maria, care are un burnout și se duce într-un sat din Grecia, pe munte, se uită la mare și la cer zile în șir, și se împrietenește cu insecte, și așa mai departe. Mă rog, e o carte poetic-filozofică și eu nu credeam vreodată că acest gen de carte are priză la public. Am primit o scrisoare de la Amazon, care mi-a zis: Este una dintre cărțile dumneavoastră care se vinde cel mai bine, nu vreți să o republicăm în traducere? M-am gândit și m-am răzgândit, și am zis nu, am pornit pe o cale, mă duc pe calea asta, pentru că știu ce vreau să fac eu, știu ce vrea Catharine, aici construim. Și în felul acesta am ajuns la a 14-a carte, nu toate noi, bineînțeles. Sigur că între timp suntem prietene, altfel probabil că n-am fi putut să facem atâtea cărți împreună într-un interval totuși record. Nu aș fi reușit să fac lucrul ăsta la nicio altă editură.

 Aveți în pregătire un alt roman?  Când îl lansați?

Am o carte care deja este predată la editură și care merge la tipar, și va apărea în toamnă. Deja lucrez la altă carte, dar despre ea n-aș vrea să vorbesc deloc. Cea care urmează să apară – Angelus vor meiner Tür. Ein Roman in elf Begegnungen – Angelus în fața ușii mele. Un roman din unsprezece întâlniri. Este un roman atipic, din 11 întâlniri. Dar, drept să spun, nu m-a preocupat niciodată să scriu un roman în manieră clasică. Maria-Maria este cea care deschide romanul și adună, privește înapoi și povestește din copilărie, povestește din viața ei. Trebuie să fie clar: Maria-Maria nu sunt eu. Sigur, sunt părți din mine, dar să nu uităm că suntem la ficțiune. Editurile de multe ori au făcut PR cu faptul că multe dintre cele scrise sunt trăite de mine, însă asta nu are nicio importanță. Important este că ele reflectă ceva dintr-o lume pe care noi am trăit-o și pe care nu vrem să o mai trăiască și alții o dată. De asta am scris despre ele. Și pentru că mi-am dat seama că scrisul vindecă.

Eu primesc destul de multe scrisori de la cititori și cititoare și trebuie să spun că sunt fericită când le primesc, pentru că sunt o confirmare a faptului că are sens să scriu lucrurile astea, pentru că de multe ori mi se spune: am trăit ceva similar. Chiar dacă nu e vorba de dictatura comunistă, ci de alte feluri de dictatură. „Am trăit ceva similar și mi-ați dat o voce.”