Smaranda Vultur: A uita trecutul comunist și crimele lui are costuri mari pe plan etic

*Smaranda Vultur este scriitoare, critic literar, cercetătoare în domeniul lingvisticii, poeticii, semioticii, antropologiei culturale, istoriei orale și memoriei comunismului.

 Ce înseamnă pentru dumneavoastră Premiul Romulus Rusan, pe care l-ați luat recent?

 Înseamnă mult pentru că, în primul rând, poartă numele lui Romulus Rusan, pe care aș fi preferat să-l am alături la o altă premiere. Și pentru că, de fapt, preocupările mele de istorie orală, asupra memoriei comunismului, sunt legate într-un fel de Academia Civică, de Alianța Civică, în care am fost foarte activă în anii ’90. Ana Blandiana și Romulus Rusan, în amintirile mele, sunt de nedespărțit pentru că erau anii aceia în care îndrăzneau să facă împreună ceea ce nimeni n-ar fi îndrăznit, având în vedere contextul politic defavorabil și intenția clară pe care o impusese regimul Iliescu de a îngropa tot ceea ce este memoria comunismului. Acești doi scriitori, soț și soție, au făcut ceea ce trebuia făcut ca miracolul să se împlinească, cum spune Romulus Rusan în cartea editată chiar de Editura Spandugino. Deci l-am cunoscut pe Romi, cum îi spuneam noi, foarte curând după ce începusem să fac interviuri cu povești de viață asupra memoriei deportaților în Bărăgan. El şi Blandiana au avut ideea de a crea și o școală de istorie orală care a însoțit evoluția Memorialului în școlile de vară, în conferințe. Au creat o echipă de tineri care să poată participa în primul rând la strângerea de mărturii, la care am colaborat şi eu la început, și, în al doilea rând, la cercetarea  acestei memorii, a acestor istorii personale din arhiva Memorialului de la Sighet.

După aceea, în împrejurările create de Raportul final al Comisiei Prezidenţiale de analiză a dictaturii comuniste, în care Romulus Rusan s-a ocupat de capitolul despre represiune, am fost din nou colegi de echipă, în sensul că am lucrat efectiv în această comisie în calitate de cercetători și am făcut foarte multe schimburi de informații care ne-au ajutat reciproc. Revenind anul trecut în septembrie la Sighet, la invitaţia Anei Blandiana, am fost uimită de munca pe care a făcut-o Romi acolo, în sensul creării unui fundal istoric bine documentat și a unor arhive de date extraordinare legate de victimele închisorii comuniste şi de eşafodajul ideologic şi politic al epocii care le-a eliminat. Au găsit formule moderne care nu mai trimit la ritualurile de eroizare a trecutului, create chiar de societatea comunistă, evident pentru alte persoane și alte grupuri de persoane.

Deci, într-un fel, premiul acesta a restabilit, și sunt convinsă că Ana Blandiana a avut un rol foarte mare aici, legătura între mine și o parte din experiența trăită împreună în ultimii 30 de ani, pentru Romi minus 10.

De aceea m-am simțit foarte onorată să primesc acest premiu. Există între noi o legătură de preocupări și mai ales de credință morală. A uita trecutul comunist şi crimele lui, așa cum se încearcă și astăzi să se facă, este o uitare cu mari costuri în plan etic. Adică nu ai voie să uiți și să ștergi cu buretele ceva care a adus moarte şi suferinţă. Și de aceea aducerea în conștiința publică a acestei memorii face parte din existența noastră civică și din existența noastră morală. Această etică a neuitării de care vorbea și Monica Lovinescu este foarte importantă pentru a ghida, de fapt, acțiunile noastre și nu numai acțiunile noastre, ci și pe ale celor care ne conduc.

 Cum s-a născut interesul dvs. pentru această istorie orală, pentru pedagogia memoriei? Opera dvs. este efectiv o istorie vie.

 Chiar și această ultimă carte, Francezi în Banat, bănățenii în Franța, ar putea să includă un subtitlu: o istorie a memoriei. Pentru că eu însămi am evoluat, m-am schimbat, am citit, am cercetat și ceea ce în 1991 a început ca o acțiune de salvare a memoriei, poate un pic idealizată, poate un pic aflată sub semnul libertății redobândite, a continuat altfel. Mi se părea că a salva mărturiile celor vârstnici care încă trăiau în perioada aceea, ’91-’97, era un act de restituire pe care trebuie să-l fac foarte rapid. În primul rând, pentru că martorii puteau să dispară și au și dispărut, și, în al doilea rând, pentru că starea aceea tulbure din anii '91, când am început proiectul meu de culegere de mărturii și povești de viață legate de deportarea în Bărăgan, putea să evolueze și într-un sens invers.

Inițial am vrut să fac analiza povestirii de viață orale, ca text care se produce prin intertextualitate, deci prin intersecții și citări, și reveniri la fragmente din cultura populară, din ceea ce oamenii au invocat în povestirile lor ca fiind sursele ce îi inspirau, de la parabolele biblice la care fac referire la cântece folclorice, cum sunt doinele de înstrăinare ce deplâng soarta soldatului recrutat care părăseşte forţat casa şi satul, poate pentru totdeauna. Contextul deportării în Bărăgan permite reciclarea memorială a unor astfel de teme. Dar asta a fost doar o mică parte a cercetării mele. În primul meu interviu cu Ana Babeți, în 1991, care a fost deportată din Iam împreună cu toată familia, așa cum se făcea deportarea, la Dropia, în Bărăgan, am avut un tablou mult mai vast al istoriei care venea prin memorie spre mine. Au fost atâtea semne pregătitoare ale deportării, de exemplu, situația în care oamenii trebuiau să plătească cotele şi supracotele, apoi exproprierile, un sistem întreg de distrugere a clasei țărănești, care își pierdea astfel toate posibilitățile de supraviețuire.

În 1949, de altfel, începe și procesul de colectivizare. În satul Tomnatic, cum am spus şi în Francezi în Banat, cea care mi-a semnalat indirect prezența francezilor la Tomnatic, Maria Heidinger, avea cam 80 de ani în 1991, când am intervievat-o şi fusese deportată la Bumbăcari. Ea mi-a spus Tatăl Nostru în franceză, în contextul în care vorbea despre mama ei care îi spunea această rugăciune într-o limbă pe care nu mă așteptam să o găsesc în memoria familială a șvabilor germani bănățeni, cum erau pentru mine ei toți. Maria Heidinger era conștientă că a fost deportată în 1951 pentru că s-a opus colectivizării: când vin să o ridice zice „hai că acum semnez să intru în colectiv”. Și cei care au făcut listele îi spun sarcastic: acum e prea târziu.

 Deci așa ați ajuns, practic, la evreii din Banat, la germanii din Banat, la deportări?

 Da, am ajuns un pic mai târziu la asta. După ce a apărut prima mea carte, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, în 1997, pentru care realizasem deja pe cont propriu peste 100 de interviuri, am avut şansa formării unui  grup din tineri studenţi în cadrul Fundației A Treia Europă. La propunerea Adrianei Babeți, acest grup de studiu, intitulat ulterior Grupul de istorie orală și antropologie culturală, urma să studieze memoria Banatului. Eu am ales să facem asta mai ales prin povestiri de viaţă, am făcut cursuri de iniţiere în istoria orală şi proiecte care să susţină cercetarea, editarea de cărţi.

 Ați reușit să digitalizați toată această arhivă?

 Am depozitat-o acum câțiva ani la Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara „Eugen Todoran”, la colecții speciale, Biblioteca Memoriei, și a fost digitalizată în perioada 2015–2019 când eu, pensionată de la universitate, am lucrat ca bibliotecar cu jumătate de normă acolo, ca să salvez încă o dată aceste interviuri care erau pe casete, transcrise în timp de către cei care au făcut interviurile – muncă dificilă și de durată – urmată de editarea selectivă pentru cărți. Noi nu aveam atunci mijloacele de astăzi, și cel mai rău îmi pare că nu aveam în 1998, când s-a creat acest grup, posibilități tehnice să facem interviuri video. Nu întotdeauna am făcut și fotografii la fața locului, cu intervievatul la momentul interviului. Avem însă fotografii şi alte documente complementare povestirii lui, oferite din arhiva de familie. Foarte valoroase astăzi, când revenim la ele ca urme de explorat.

Intenția noastră la Fundația A Treia Europă a fost una foarte clară: o hartă a memoriei Banatului prin vocea celor care au trăit aici sau au venit din altă parte. Așa se explică că am ajuns la Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri și azi, publicată la Polirom prin 2001, precedată de o carte, Lumi în destine, în 2000, care se ocupa de românii din Banat și familiile mixte în care ei au trăit și de cum se făcea această lucrare a memoriei și a tradițiilor într-o familie care are arbori genealogici cu rădăcini în mai multe etnii.

Noi avem transcrierile și avem și toate datele, sigur, despre intervievați. Acest lucru este foarte important, pentru că memoria a primit voce și o corporalitate ine­dită pe care eu o regăsesc în voce, în ritm, în pauze. Ca jurnalistă, Andreea Pora, știi foarte bine ce rol are acest impact al comunicării orale într-un interviu, care a fost întotdeauna, şi pentru noi, o întâlnire.

Deci ceea ce și Romulus Rusan spune într-un text și ceea ce a fost și în capul meu mereu era să le dăm acestor victime, ale deportării de pildă, dincolo de un țăruș cu un număr, un chip, voce și identitate prin povestea lor spusă de ei înşişi. Și asta, cum să zic, după mine, e lucrul cel mai frumos pe care îl putem face în legătură cu acești oameni, cei mai mulți dispăruți deja de mult. Ei trăiesc în memoria celor care i-au intervievat, dar pot fi și ascultați, de exemplu, pe site-ul acesta la care țin foarte mult, www.deportațiinbaragan.ro. Acolo am pus, ca și în cel făcut acum doi ani, Lumi la intersecții, cu un proiect AFCN, cu Cinty Ionescu, cu Fundația Narative, și vocile, și fotografiile, și date despre intervievați. Dacă mergem la memoriabanatului.ro, acolo avem fișele intervievaţilor. Este o arhivă virtuală, digitalizată, pentru care s-a muncit foarte mult în colaborare cu Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.

 A fost complicată această comunicare cu oamenii, a-i determina să-și dezvăluie, să-și pună pe tapet, în fața ochilor altora, suferințele, dramele?

Aici în Banat era o dorință foarte mare a oamenilor de a povesti, pentru că era o memorie obliterată, o memorie ținută sub obroc. Nici măcar transmiterea familială nu se realizase așa cum ar fi fost normal.

Nu se realizase de frică? Care a fost mecanismul?

De exemplu, o persoană de la Oravița mi-a spus că nepoatele ei, când au văzut-o la televizor dând mărturie, au spus: dar cum, tu nu ne-ai povestit niciodată aceste lucruri? Și ea explică asta prin faptul că și copiii au fost învățați să tacă și să nu spună aceste lucruri, pentru că era periculos pentru ei la dosarul de înscriere la școală. Deci nu numai cei care au povestit, ci și membrii familiei, într-un punct sau altul al vieții lor, au avut de pierdut câte ceva și au fost în pericol din cauza a ceea ce li s-a întâmplat în anii stalinismului. Așa că a fost ca o dezlegare de acest blestem al tăcerii impuse şi al autocenzurii.

Cât de importantă este această recuperare a memoriei pentru societate, pentru actualele generații? Și pun această întrebare pentru că vedem cum a înflorit în ultimii ani nostalgia comunistă.

Această nostalgie este, zic eu, oarecum recentă. A apărut ca temă nouă pe măsură ce generațiile s-au schimbat. În primul rând, e necunoașterea şi neexperimentarea pe propria piele.

Eu, și nu numai eu, am vorbit de atâtea lucruri care ar putea să ducă și chiar au dus la cunoaștere în câte un segment al societății noastre. Deci toate lucrurile despre care am vorbit, instituții, discursuri ale memoriei în forma comemorărilor, în forma unui monument pus aici sau dincolo care să însemne locurile uitării, ajută la reconstruirea acestei memorii. Vă asigur că aceia care au participat direct la această producere, nu neînsemnată, de surse memoriale în diferite forme și pe diferite trepte ale societății, n-au nicio nostalgie, decât eventual după tinerețea pierdută, după copilăria idealizată, după o carieră care a trebuit să se desfășoare altfel. În condițiile acestea, în care unii oameni s-au născut sau au fost foarte tineri în comunism și au trăit așa cum au putut, și au făcut și lucruri pentru ei importante. Nu le putem refuza dreptul de a spune ce a fost și bine în viața lor. Nu putem refuza unui profesor, unui medic bun, unui țăran acest drept. Însă trauma n-a uitat-o nimeni.

Prin interviurile pe care le-au făcut, cei din grupul de la A Treia Europă, care acum au în jur de 50 de ani, au învățat foarte bine această lecție a memoriei împărtăşite. Unii dintre ei, cum e Simona Adam, a avut ocazia să și predea, să formeze alți tineri în interesul pentru memorie, să publice cărţi de interviuri. Adrian Onică a editat cu mine o carte despre refugiaţii basarabeni şi bucovineni, precum şi al doilea volum din Memoria salvată – cine salvează o viață, salvează o lume întreagă. A lucrat nu numai pe interviuri cu foste victime, ci și pe memorii din Transnistria, pe mărturiile celor care au asistat la deportarea evreilor și care au încercat să o împiedice.

E foarte interesant acest du-te, vino, cu viteze diferite în timp, cu distanțe diferite în timp și pe diferite praguri ale istoriei, ce iese la iveală într-un proiect de istorie orală. Cei intervievaţi erau, în general, oameni vârstnici, care au avut acces și la o normalitate a vieţii înainte ca istoria să vină peste ei cu tot felul de grozăvii. De aceea, în general, poveștile celor scăpaţi din infern, oricât v-ar părea de ciudat, sunt povești de supraviețuire. Sigur că, de exemplu, cineva care a supraviețuit unui lagăr cum a fost Auschwitzul sau Dachau-Birkenau, și avem mărturii în cele două cărți, are o anumită reticență în a dezvălui ce e foarte greu de pus în cuvinte. La fel, cel care a trecut prin torturi în închisorile comuniste. Ai în fața ta, ca interlocutor, un om cu câteva generații mai tânăr și atunci intervine, de pildă, nevoia de a formula mărturia ca un mesaj moral și pedagogic. E foarte evident în interviurile pe care le-au făcut cei mai tineri decât mine acest mesaj, pentru că lecția de supraviețuire conține și acest mod de a arăta că oamenii au reușit să învingă răul. Și acesta este un mesaj constant și la deportații în Bărăgan. Deci sunt mărturii care vorbesc despre răul care se înfăptuiește atunci când ai fost ridicat, aruncat în Siberia, într-o mină în Donbas (cum putem afla în Germanii din Banat prin povestirile lor), dus în Bărăgan, plecat în refugiu ca bănățenii mei care devin francezi, refugiu pe un drum necunoscut la sfârșitul unui război. Alţii vorbesc despre ce s-a întâmplat pe străzi în Timișoara, la Revoluție, în spitale, în momentul în care membri ai familiilor lor erau răniţi sau muriseră şi dispăruseră într-un crematoriu la Bucureşti. Și uite, totuși, în acești 30 de ani, și asta îmi dă oarecare speranță și mie, s-a schimbat ceva în bine la generaţiile foarte tinere, care sunt învăţate să vadă, să asculte. Am fost sceptică și pentru că am  descoperit şi vulnerabilităţile memoriei, felul cum se schimbă mărturia în timp și cum contextul real în care oamenii povestesc poate aduce și noi informații culese din memoria colectivă și din toate mărturiile care s-au scris, s-au adunat acolo în mintea omului, nu?

În afară de faptul că, instituțional vorbind, nu s-a făcut suficient pentru recuperarea memoriei, ce alte piedici credeți că există?

Problema e că s-a creat o nouă barieră ideologico-politică în calea memoriei evocate mai sus. Dar s-a creat și o generație de tineri născuți după ’90, care nu sunt chiar atât de uitători, cum credem noi, pentru că părinții lor sunt din generația aceasta, care a făcut interviuri, care a lucrat cu memoria proprie şi a altora, care ştie. S-a creat o masă în rândul tinerilor care e dornică să afle și s-a aliat cumva cu generațiile mai vârstnice. Am avut ocazia și eu să observ acest lucru: în curând e comemorarea Bărăganului și am avut surpriza să colaborez pentru prima oară cu oameni de 20 de ani.

Mărturisesc că nu m-am așteptat însă la această întoarcere pe dos a folosirii termenului de bolșevic și fascist. Deci asta iar e o piedică în calea memoriei: folosirea unor etichete descărcate de contextul în care acești termeni aveau un conținut propriu. Sunt transformați în armă politică și zvârliți la întâmplare pentru a elimina din joc însăşi memoria, una tragică.

O altă obliterare a memoriei și a transmiterii memoriale e favorizată de graba în care trăim, mereu alte și alte teme actuale stau în atenția publicului la televiziune, pe internet, mediile cele mai frecventate. Oamenii care se confruntă cu memoria le receptează ca fiind rupte total de orice context sau nu cunosc şi deci nu recunosc formele prin care trecutul se insinuează în prezent. Comunismul, nazismul, legionarismul sunt revitalizate în prezent de extremele politice şi nu numai, pentru o generație care nu cunoaște limbajul şi simbolistica prin care ele, ca ideologii, şi-au câştigat adepţi.

Nu-mi vine să-mi cred ochilor că ideologii criminale își găsesc exponenți și purtători de cuvânt făcând în fața publicului acest joc care s-a făcut tot timpul în comunism și în anii care au urmat, al minciunii. Pentru că, de fapt, asta se întâmplă: minciuna propagandistică și minciuna care transformă victimele în personaje de nefrecventat și eroizează sau îi ascund pe cei care au provocat victimizarea altora. Deci o lume pe dos, cu valorile morale puse exact pe invers. Suntem siliți să redevenim combativi, pentru a reacționa la minciună și la falsificare și pentru a umple golurile memoriei în discursuri publice, chiar și cu astfel de discuții, cum este a noastră, care, de fapt, vrea să aducă în actualitate și o dilemă pe care o trăim: cum am ajuns să ne confruntăm cu o memorie care revine din trecut şi poartă cu ea mesaje violente, de ură şi distrugere. Eu cred că putem lucra aici împreună şi cointeresa generația tânără mai şcolită, dar şi pe toţi cei care mai au memorie şi au bun-simţ. Așa s-a întâmplat și cu Holocaustul. Abia după două-trei generații a început să fie un subiect public foarte larg recepționat. E vizibil acest lucru şi pentru comunism.

Problema e că în confortul vieții de astăzi, al generațiilor care au reușit, care au succes, e foarte greu să introduci tema vulnerabilității, a suferinței, a traumei purtate de memorie. E mai uşor să uiţi şi să negi. Dar, dacă lucrurile se întorc, cum s-a mai întâmplat în trecut, suntem pierduți nu numai noi, ci și toate generațiile care vin.

_-----

*Smaranda Vultur este doctor în filologie al Universității din București (1985), stagiu doctoral la Centre de Recherches Historiques, EHESS Paris (1994-1998). Domeniile de cercetare vizează memoria recentă a diferitelor comunități etnice din Banat și interferențele dintre ele, identitățile culturale plurale prin metoda interviurilor cu povestiri orale autobiografice. A fost membră în comisia de experți care a redactat Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România

Volume publicate: Infinitul mărunt (Cartea Românească, 1992), Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956 (Amarcord, 1997), Germanii din Banat prin povestirile lor (coord., Paideia, 2000; Polirom, 2018, ed. a II-a rev. și adăug.), Lumi în destine. Memoria generațiilor de început de secol din Banat (coord., Nemira, 2000), Scene de viață. Memorie și diversitate culturală/Scènes de vie. Mémoire et diversité culturelle. Timișoara, 1900-1945 (Nepsis, 2001, 2019), Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri și azi (coord., Polirom, 2002), Banatul din memorie. Studii de caz (coord., Marineasa, 2008), Memoria salvată II. Cine salvează o viață salvează lumea întreagă (coord. în colab. cu Adrian Onică, Editura Universității de Vest, 2009), Basarabeni și bucovineni în Banat. Povestiri de viață (coord. în colab. cu Adrian Onică, Marineasa, 2010; Brumar, 2011, ed. a II-a adăug.), Francezi în Banat, bănățeni în Franța. Memorie și identitate (Marineasa, 2012), Memorie și diversitate culturală la Timișoara. Meserii și meseriași (în colab. cu Vlad Colar, Thomas Remus Mochnacs și Gabriela Panu, Brumar, 2013), Des mémoires et des vies. L’identité plurielle des Français du Banat (trad. de Ioana Vultur și Alexis Courtial, Éditions Universitaires d’Avignon, 2021). (Sursa informațiilor biografice: editura Polirom)