Princeton pentru toți

Cărți lesne portabile (cât să le acoperi cu palma) și subtil electrizante (greu le lași din mână): Princeton University Press publică, din 2011 încoace, o extraordinară colecție de Lives of Great Religious Books. Sunt vieți, e un plural generic, pentru că a citi – act imemorial de domesticire – înseamnă să participi la o formă in­son­dabilă de transmigrație. Și aici e, de fapt, și primul atu al seriei. Sunt mari cărți multiplu canonice, se impunea deci să se verifice, cu sportivitatea a nici 250 de pagini, cum au migrat, cum și-au ge­nerat și regenerat viețile, silueta ling­vis­tică, apetitul pentru cunoaștere și chiar con­fruntările dintre ele. Librăria ameri­ca­nă umanistă e atât de formidabilă și aglo­merată, încât chiar și așa ele nu sunt de­cât un fragment mărunt din prim-plan. Dar trebuie – ca întreg în curs de cons­tituire – privite mai îndeaproape. Sunt, de altfel, în toate sensurile, noi cărți foarte accesibile. Cărți binevoitoare cu oricine a priceput că, fără engleză, azi, ar fi mai greu decât fără latină sau sanscrită acum două milenii, în Antichitatea reunită. Ac­ce­sibile oricui nu aderă la capcanele cu­rente de asfixie. Și nici la ceea ce tocmai ame­ricanii numesc, sugrumați de post-adevăruri, liescape.

Cel de-al doilea atu e chiar croiul colecției: vieți ale unor cărți mari puteau reciti, la o adică, exem­plarele impunătoare ale li­teraturii. Sunt însă cele ale reli­giilor. Seria care rezultă treptat, cu cla­ri­tățile ei diamantine și cu tonusul erudit op­tim, este chiar expresia contemporană a istoriei religiilor în Statele Unite și în întreaga ospitalitate a culturii anglo-ame­ricane, la două generații după triumful lui Eliade. În al treilea rând, Princeton pro­iectează, stabilește și controlează un for­mat: e o victorie cu siguranță tardivă și cu certitudine însemnată a cărții – a marii cărți – împotriva autorului și tuturor au­torilor, în bună măsură și a pretențiilor de autorlâc dezvoltat durabil. Apoi, colecția e omnivoră și omniscientă: orice azimut re­li­gios care și-a obținut și conservat su­per­lativele e inclus aici. Am scris mai demult despre Cardinala Gītā, manual deplin al ce­lui care renunță stând în picioare, con­tra­partida la stoicism a Indiei clasice, por­nind de la The Bhagavad-Gita: A Biog­ra­phy a lui Richard H. Davis (2015). Bogdan Tătaru-Cazaban a scris deja despre Tho­mas Acquinas’s Summa Theologiae: A Biography a lui Bernard McGinn (2014), în Twenty Years of History of Religions in Bucharest (Institutul de Istorie a Re­li­giilor al Academiei, 2016). Așa încât nu am a reveni aici la ele. Dar au apărut deja câteva macrobiografii ale recitirii care, îmi închipui, ar trebui să intereseze orice ins cultivat. Garry Wills, de pildă, a dat bio­grafia Confesiunilor Sfântului Augustin, după ce a scris o viață a marelui autor (Vi­king) și după ce le-a tradus (Penguin Clas­sics). În The Tibetan Book of the Dead: A Biography, Donald S. Lopez Jr. a descris com­plet și concis procesele prin care texte tibetane minore de secol XVIII au ajuns să ia forma acestui titlu clasicizat de vânzări astronomice, adică de curiozitatea bu­ni­ci­lor și părinților cititorilor lui Dan Brown. Dar titlul are trei mici defecte: e mai de­grabă american decât tibetan, nu e o carte propriu-zisă și nici nu e tocmai despre moarte. Din 1990 încoace au apărut mai multe traduceri și ediții populare și în română, rod al unui interes evident și în același timp deloc sau gre­șit ghidat. Ar merita deci semnalat, de fiecare dată, că opera aparține com­pi­lă­rilor pline de entorse ale lui Walter Evans-Wentz (ne­cunoscător de tibetană), e mai aproape de New Jer­sey decât de Tibet (așa l-a păcălit și pe Jung) și rezumă mai ales cara­vanseraiul teozofiei interbelice ambientale. Nu merită aflat așa ceva (și atâtea altele) du­pă numai câteva ore de citit, care pot stabiliza chiar și cea mai măruntă curio­zitate?

Cu o justețe istorică și o cultură indianistă fabuloase, David Gordon White a scris o biografie pentru Yoga-sūtra lui Patañjali (2014): cine o va citi va vedea imediat cum yoga de-a lungul ultimului secol în Occident e la fel de rafinată pe cât ar fi un creștinism asiatic lipsit pe rând de Iisus, de cruce și de toată patristica, redus cum­va la o boantă suită de mătănii surâzătoare efectuate pentru a socializa. White descrie un magnific episod, definitoriu pentru întreaga colecție. La începutul secolului al XI-lea, Mahmud din Ghazni invadează India: în tabăra sa e ilustrul captiv al-Bīrūnī, care traduce și comentează în ara­bă acest Patañjali, iar tabăra adversă e con­dusă de regele Bhoja, unul dintre cei mai învățați comentatori ai textului sanscrit. Așa că muzele nu tac nici când armele zăn­găne, cum nici a plasa cărturari în mij­locul armatelor nu e o antică exclusivitate macedo-grecească, nici o tardivă manevră napoleoniană. Așa trăiesc câteodată aceste cărți: avea să treacă un alt mileniu până când manuscrisul arab va fi descoperit de Louis Massignon, la Istanbul, editat critic (e foarte diferit de originalul sanscrit) la Ierusalim și relansat global la Princeton. Tratatul fondator a ajuns între timp și aici (recent, mai ales grație lui Vlad Șovărel). David Gordon White însuși a publicat un studiu inedit și la București (era 2004: pentru maestrul nostru comun Arion Roșu), studiu din care avea să crească Sinister Yogis, cartea sa de la University of Chicago Press (2009), care continuă direct Yoga mare a lui Eliade, din 1954.

Marilor amfiteatre corticale care au găz­duit secvențe impunătoare de umanitate, continente și epoci la rând, colecția de la Princeton le oferă un viitor riguros. În ca­zul lor nu e vorba despre faimă în sensul hiperactual al autorului extrem de cu­nos­cut, despre care chiar alți autori extrem de cunoscuți nici nu au auzit o iotă măcar. E vorba despre o substanțială glorie nere­vendicată și care face de rușine popu­la­ri­tățile efemere ale cutărui inventator, poli­ti­cian sau sportiv. Puține dintre ele au fost scrise pe hârtie. Puține dintre ele au fost scrise, de fapt. Puține dintre ele au fost citite (de cele mai multe ori au fost re­citate, incantate, ascultate) sau citite în în­tregime (faima lor, ca și atunci, precedă). Toate – mai ales cele premoderne (dar sunt incluși deja și C.S. Lewis sau Dietrich Bonhoeffer) – au germinat dintr-un enorm fond oral: câteodată forma însăși de agregare a memoriei religioase (defel subalternă textului scris, în privința re­gu­lilor), alteori preponderență în oralitate, al­teori, în tot cazul, cel puțin ferment.

Editura și autorul (Jack Miles) pregătesc The Greatest Trans­la­tions of All Time: The Septuagint and the Vulgate, poate titlul care își va găsi cel mai ușor și un pu­blic aici, întrucât în materia sa s-au făcut cele mai multe și mai clare progrese în limba română în secolul XXI (ediții, tra­du­ceri, studii și comentarii). Ceea ce nu ne va scuti de la a reține că titlul american e, într-o privință anume și mai ales în pers­pectiva ventilată de seria de la Princeton, hazliu de eronat. Nimeni nu poate disputa cumva prestanța Septuagintei și Vulgatei în istoria globală. Cel puțin, în câteva pri­vințe, acestea nu sunt totuși cele mai mari traduceri din istoria textelor sacre. Cele mai vaste proiecte de traduceri și co­mentarii filologic și doctrinal exhaustive duse chirurgical la bun sfârșit, în întreaga istorie a scrierii, sunt cele realizate de mari echipe transetnice de traducători, în China și Tibet, de-a lungul mileniului I, care au avut ca sarcină traducerea din lim­bile indiene a canonului buddhist. Aici e simplu: dacă în anumite camere de hotel din emisfera nordică un sertar de lângă pat poate conține un exemplar portabil din­tr-o Biblie, un gest la fel de primitor fă­cut pentru Canonul buddhist ar pre­su­pu­ne instalarea unei biblioteci pe un perete întreg.

Melancolia va percepe imediat că nu e – și nici nu poate fi – vreo carte românească. Exis­tă vreun singur titlu ro­mâ­nesc atât de influent, există cumva o atât de majoră prezență globală? Dar poate că o editură sau alta va vedea aici șansa unor traduceri. La fel, cum nu există nimeni în universitățile și ins­ti­tu­tele noastre care să poată scrie vreuna si­milară și la același nivel (orice con­tra­zi­cere ar fi fantastică), traducerile ar putea surmonta adecvat diferența și adopta fericit energica bibliotecă pentru toți de la Princeton. Preconizatele și mereu amâ­na­tele cursuri de istorie a religiilor din licee și universități ar avea, și aici, un material compact de primă calitate și o pedagogie uluitoare. N-are, între altele, nici un sens să călătorești pe oricare continent dacă îți lipsește complet reperul acestor mari cărți religioase: sunt ele cele care au clădit și au animat timp de câteva milenii toate ora­șele și drumurile și sihăstriile lumii, ele – acelea care au dus până la ansamblul uma­nității ideea de participare, de ade­ziu­ne ori contrast, de civilizație și de obli­terări ale ei – și de altfel chiar și ideea de tiraj. Și sunt acum în pregătire și Con­fu­cius, și Talmudul, și Dante, și Cântarea cân­tărilor... Nici nu știm cât de greu poa­te atârna un text viu.