Pe aceeași temă
Motto:
Și dacă am găsit / Voichița, Raluca, Chira
După aceea, bineînțeles înger!
Nu, nu merge înger!/ Nu se lovește
Altceva, altceva, altceva, altceva
De fapt nici să te naști nu e ceva nou
Și nici să mori nu e ceva nou
Nichita Stănescu: Noduri și semne: „Căutarea tonului”
Căutarea tonului exprimării este de cele mai multe ori mai importantă decât găsirea lui, zice poetul. Și chiar dacă aparent nimic nu mai e nou sub soare, omenirea și fiecare om în parte caută de când se știu adevărul lor, al epocii lor. Cu atât mai mult când omul se simte creator. Artist.
La nivelul societății, căutarea e legată de sensul istoriei, al prezentului, artistul mai cu seamă dă seamă în fața timpului istoric și psihologic, pe lângă întrebările personale. Conștient de vocația lui, el își pune această problemă și cu atât mai mult când simte că are o răspundere în fața conștiinței publice. Și totuși, o anumită ordonare e necesară.
În noianul de spectacole și evenimente puse la dispoziția publicului în anul de grație 2024, cei trei curatori ai Festivalului Național de Teatru - Mihaela Michailov, Călin Ciobotari și Ionuț Sociu - ne-au îndemnat să urmărim Dramaturgiile posibilului ca fiind sloganul festivalului actual și, până la urmă, cheia selecției.
De ce s-a renunțat la ideea de Showcase, acea vitrină a excelențelor teatrale ale anului cu pricina, se poate justifica doar prin dorința de a căuta în diversitatea peisajului preocupări preponderent actuale, tendințe sugestive pentru mesajele unei societăți în schimbare precum cea de azi, și nu neapărat excelențele. Mai mult decât atât, cu un accent vădit pe responsabilizarea socială a teatrului (cineva spunea la dezbaterile din festival că el, teatrul de azi, e chiar mai important decât școala în privința educației), cele mai multe dintre spectacolele programate în cele zece zile de festival îndeamnă la o gândire proactivă, la atitudine. Teatrul, prin natura lui, se definește ca artă de for public, dar astăzi mai mult ca oricând s-ar părea că acest atribut se cere revigorat cu insistență chiar înaintea discuției despre noile estetici teatrale. Într-un timp al resetărilor la nivel social, politic, uman, scena nu poate rămâne indiferentă la noile comandamente, iar generația tânără e cea dintâi chemată să acționeze în numele viitorului. Formula Dramaturgiile posibilului aruncă însă sensul acestei mișcări de înnoire și dincolo de prezent, dacă e să interpretăm al doilea termen al sintagmei ca o privire în viitor, și de aceea e cu atât mai important ce se propune și ce fel de societate visează generația tânără.
Temele rezultate din această gândire sunt, în consecință, emanate de realitatea care le trăiește cu complexitatea și dramatismul ei. Accentul pus pe text, pe cuvânt, pe de altă parte, după o perioadă dominată de estetici ale vizualului, ca și extinderea înțelegerii noțiunii de dramaturgie la întreaga structură a spectacolului care încorporează mesajul, e și ea o noutate, un alt argument al selecției repertoriale a festivalului menite să evidențieze spectacolele sensibile la undele de șoc ale istoriei recente.
Care ar fi, așadar, nodurile și semnele – dacă preluăm metafora poetului - care descriu această realitate? Care dintre spectacolele alese răspund mai bine profilului de teatru social?
În fruntea listei, chiar dacă a intrat în lumea consacraților, stă Radu Afrim. Și nu doar pentru că el e liderul unei generații ajunse la maturitate prin hârtoapele tranziției sau pentru că spectacolul prezentat, Antologia dispariției, realizat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a fost desemnat la Galele Uniter drept cel mai bun al anului. Ci pentru că Radu Afrim a găsit prin opera sa scenică tonul adecvat să aducă în mai toate spectacolele sale, unele chiar mai puternice decât acesta, un adevărat studiu al mentalităților care explică, până la urmă, chiar și această dispariție a umanului pe care o deplânge aici. Preocupat de evaluarea scenică a literaturii contemporane, a tinerilor, în speță, din care și-a făcut un aliat în această privință, el se oprește acum, luat de valul feminismului, la proza unor autoare puțin cunoscute care-i livrează pagini pe o gamă largă de sentimente, de la poetic la comic și dramatic, din care a rezultat un puzzle grăitor. Un spectacol de o poezie gravă, tristă sub aparența ei veselă, cu ironii tandre și tristeți bine disimulate subsumate acelei stări de spirit a pierderii speranței, salvată doar de nostalgia unui bine care a existat cândva pentru fiecare dintre cei reuniți în tabloul final al spectacolului. Dar, târziu în noapte, când s-a terminat spectacolul de aproape patru ore al lui Afrim, cine se mai gândea la asta.
Mai penetrant ca mesaj, dar la fel de elaborat estetic, spectacolul „Cine l-a ucis pe tata”, regizat de Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis (premiul pentru cel mai bun regizor al anului la Galele Uniter), face discret pasul spre revoltă față de cei care abat de la calea lor firească viețile personajelor din această poveste personală spusă de francezul Edouard Louis. Ca și în sala de sport care formează decorul reprezentației, antrenamentele pentru viață devin azi din ce în ce mai dure pentru unii, nu doar când e vorba de lupta pentru existență, dar și, mai ales, în privința relațiilor umane în care răzbat tot mai des neînțelegerile de sine și despre ceilalți din familie și societate (despre excelențele artistice ale acestui spectacol ne-am exprimat pe larg la momentul premierei).
„Lumânările dreptății”, spectacolul montat la Teatrul Național din Târgu Mureș, compania Miklos Tompa, a fost și el premiat pentru textul lui Szekey Csaba, în primul rând, socotit cel mai bun spectacol cu o piesă românească. Deși în limba maghiară, piesa se inspiră din realități dramatice din Ardealul de Nord al anilor când, rupt de România și trecut sub comanda Budapestei, acest areal populat majoritar de secui trăia fenomenul asimilării și epurării etnice. Condeiul neiertător al autorului, dar cu o viziune echilibrată privind relațiile româno-maghiare și istoria Transilvaniei, văzută aici și din perspectiva Holocaustului, pune în mișcare fapte de o gravitate zguduitoare, exprimate strălucit în dialogurile scăpărând de inteligență și umor, valorificate de regia lui Sebestyen Aba (vom reveni pe larg).
Dintre titlurile semnalate de FNT 34, la capitolul dramaturgie contemporană ne-a mai atras atenția prin ineditul abordării și spectacolul „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul de la Mamaia” de Gabriel Sandu, coautor cu Elena Morar al producției de la Teatrul de Stat din Constanța. Realitatea documentată și ficționată inedit de autori aici, respectiv legendarul Festival Național de Muzică Ușoară de la Mamaia din anii ‘70, devine pretext pentru a vorbi despre lumea de azi și despre aspirațiile unor tineri fascinați de mirajul scenei, despre dificultățile existențiale ale acestor visători păguboși, victime uneori ale contextului sociopolitic. Scris și montat în cheie comico-satirică, provocând nostalgii, dar și tristeți, spectacolul urmează un drum original, de succes sigur, în abordarea unor realități de ieri și de azi, cu potențial dramatic.
Despre nostalgii vorbește și spectacolul „Nostalgie up & down” de Mihaela Michailov și Radu Apostol, de la Centrul educațional Replika. Sus și jos, pentru că prea adeseori practici contemporane într-o societate care pretinde că a ieșit din comunism se aseamănă cu situațiile de altădată, precum acelea din sfera culturii invocate în investigația întreprinsă aici. Exemplele alese și redate prin proiecții și documente de arhivă, precum și modalitatea interactivă adoptată de montare transformă spectacolul într-o dezbatere utilă în înțelegerea mersului istoriei.
Un ton mai blând și amuzat despre alte realități ale zilei adoptă Leta Popescu în spectacolul „Bujor” de la Teatrul „Fani Tardini” din Galați, implicat în dezbaterea despre introducerea educației sexuale în școli, cu extensie în problematica identității sexuale generatoare de drame. Vădit educativ, spectacolul își asumă sarcina să lămurească, prin evidențierea consecințelor, importanța problemei și, eventual, căile de urmat.
În aceeași cheie relaxată se exprimă și regizorul Cristian Ban, dramatizând romanul „Părinți” al Dianei Bădica, pe tema tranziției, la Teatrul Metropolis, carte ce descrie tandru viața în anii ‘90 într-o comunitate mică din Oltenia, cu mentalitățile ei învechite care o împiedică să acceadă pe drumul schimbărilor, derutată fiind și de zgomotoasa confuzie din spațiul public (spectacolul e comentat în această revistă pe larg). Lui Cristian Ban îi datorăm și o variantă relevantă, originală, de un comic păstos, a satirei lui Teodor Mazilu „Mobilă și durere”, despre ipocrizia și deformarea umană într-o societate ce se voia multilateral dezvoltată, interpretat excelent de trupa de la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântul Gheorghe.
În acest grupaj al favoriților, din perspectiva spectacolelor cu miză socială, politică explicită aflată pe afișul FNT 34, includem în selecția noastră, mai mult de dragul dezbaterii, și spectacolul „Teorema”, după Pier Paolo Pasolini, în regia lui Eugen Jebeleanu, premiat drept cel mai bun regizor în 2020, la Galele Uniter. Realizat la Teatrul Național din Sibiu cu același rafinament artistic de care Jebeleanu e capabil, șlefuit la școala franceză, spectacolul trezește însă multe semne de întrebare privind onestitatea în raport cu modelul celebru și intențiile regizorului. Și te poți întreba de ce e revizitat un maestru? Doar ca să-i pui în frunte sau în coadă niște lozinci? Să-ți argumentezi gândirea deformând exemple celebre din alte timpuri? Mesajul antiburghez al operei lui Pasolini aparține anilor ‘68, contemporan cu revoltele studenților din Paris, când capitalismul trăia o saturație a bunăstării însoțită de plictis și sexualitate, ca soluție a regăsirii unei identității umane pierdute. A rămâne doar la acest mesaj, exagerându-l, fără metafizica din filmul lui Pasolini, înseamnă o trădare și o denaturare greu de acceptat. Chiar dacă regizorul crede cu adevărat în ideile acestui trend accentuat în opera sa scenică, altminteri frumos realizată artistic, modul în care ni le transmite sună a propagandă. Or, teatrul responsabil, oricât de social și politic ar fi, fuge de așa ceva. Mai ales în vremurile tulburi pe care le trăim.
Despre alte noduri și semne la FNT34, în numărul viitor.
