Note provensale

Sperând să „prindem” de data aceasta concertul lui Bruce Springsteen din Marsilia, în cadrul turneului său mondial The Land of Hope and Dreams, etapa europeană, am zburat din nou la Nisa. Minunat (dar cam scump) sudul Franței. Anul trecut nu reușisem să bifăm toate locurile, concertul se amânase în ultima clipă. De fapt, s-a reprogramat exact peste un an. Am păstrat biletele, nu am vrut să le vând. În cele cinci zile ne propuseserăm ca măcar prânzul să-l mâncăm la un restaurant nepretențios sau o terasă. Evident, prețurile din sudul Franței (conglomerat de regiuni)^[1] sunt mult diferite față de cele din Grecia, dar când ajungi la Roma trebuie să procedezi ca romanii. Nu că ne-ar fi obligat cineva.

 Această ultimă experiență franceză m-a lăsat nedumerit. Fie intram pe o terasă, ne așezam la o masă doar pentru a fi rugați să ne mutăm altundeva, pentru că șeful de sală nu-și dădea acordul, fie atunci când am cerut permisiunea, ni s-a spus „așezați-vă unde vreți, unde este o masă liberă”. În Monaco, procedura este foarte sofisticată. Nici nu mă așteptam la altceva. Una este Monaco și alta taverna Dyonnisos din Thasos, cu meniu în limba română și ceafă cu cartofi prăjiți. În Monaco am întrebat-o pe responsabila de sală, care își avea postul la intrare și care semăna destul de mult cu Miss Guatemala 2019, cocoțată pe tocurile care-i puneau în valoare suplețea formelor, dacă ar fi posibil să bem ceva. Nu ne era încă foame. Mi-a fost rușine când am întrebat, chiar dacă la 11:30 dimineața trei sferturi din local era liber. Teoretic, ar fi avut mese berechet, dar nu am îndrăznit să dăm buzna așa, pur și simplu, să ne așezăm la o masă. Ar fi fost mult prea ne-monachez, cred. După ce ne-a scrutat din priviri două secunde, „Miss Guatemala” a încuviințat superior, după ce ne-a citit (niște turiști obișnuiți), și ne-a condus către o masă aflată foarte aproape de cea a unor britanici zgomotoși, care deja comandaseră pahare de vin și chiar fish and chips. După un sfert de oră de așteptare, ne-a fost adus și meniul, timp suficient pentru a observa și asculta o conversație, aș spune, destul de caracteristică pentru Principatul monegasc, ce se derula la o masă distanță de a noastră. O obișnuită a localului, după cum a fost întâmpinată de chelneri și de „Miss Guatemala”, o blondă exagerată și botoxată, probabil trecută prin multe operații de chirurgie estetică, s-a așezat la masă. Era însoțită de un câine, căruia i-a fost adus rapid un recipient cu apă plată Evian (15 euro). Duduia părea a avea o întâlnire de afaceri cu un milionar anglofon. Dacă aceștia doi nu s-ar fi exprimat atât de zgomotos în limba engleză, nu am fi aflat multe detalii din viața blondinei, care, după accent, nu părea a fi nici franțuzoaică și, în mod sigur, nici nativă anglofonă. Avea o engleză formată în și de către piața muncii (ei) și aș putea să jur că la origine era slavă. Părea mai degrabă a fi o tatonare, o negociere a termenilor unui nou contract între prestatoarea slavă și britanicul (presupus) bogat.

 Încă de când am pus piciorul în Principat, urcând din gara feroviară deservită de francezi (SNCF), am simțit un indefinibil miros ciudat, diferit față de cel din Franța. După un sfert de oră, mi-am dat seama despre ce era vorba – era mirosul banilor. Ceea ce în Franța se poate cumpăra cu o sută de euro, la Monaco se cumpăra cu două. Chiar și prima impresie a fost proastă. În rada portului miliardarilor, după numai zece minute petrecute în Principat, fiind destul de cald, ne-am gândit să bem o cafea și o apă rece plată. O terasă părea a fi locul potrivit. Era doar ora 11.00, trenul interregional al SNCF mersese ireproșabil, galopa până la granița cu Italia și într-o oră eram la Monaco. Corina încercase să găsească o cazare acceptabilă în Principat, dar erau de trei ori mai scumpe decât cele din Cannes. Terasa era liberă și, așa cum am enunțat mai sus, mi-a fost teamă să îndrăznesc să mă așez pur și simplu la una dintre cele 20 de mese libere. Am întrebat angajata africană dacă se poate bea o cafea. A părut surprinsă. Să fi fost eu primul turist care dorea o cafea la ora 11:00 dimineața? „Știți (Vous savez, monsieur...), acesta este un local pentru cocktailuri, stați să întreb managerul”. Am fost neplăcut surprins, căci eram sigur că dacă oamenii ăștia pot prepara cocktailuri sofisticate, de 25-30 de euro, era imposibil să nu aibă și un aparat pentru cafea și niște apă rece. Managerul din spate a declinat ferm propunerea. Nu, nu se putea servi doar o cafea. Era prea puțin, era jignitor, terasa lui avea un alt statut, făcea milioane de euro pe zi, nu se putea coborî într-atât încât să servească două cafele unor turiști care era clar, după înfățișarea lor, că nu aveau două milioane de euro în cont. Am plecat rapid, scârbit. Comparam situația cu una similară în Grecia. Niciodată un grec nu s-ar fi pretat la o asemenea mojicie. El ar fi trecut peste orice regulament intern, peste orice procedură pentru a mulțumi un turist. Dar, cum spuneam, mirosul banilor negri și gri domină întreaga așezare. Mă gândeam dacă în afară de prințul Albert II mai știe cineva suma totală investită de mafia rusă și oligarhii putiniști acolo. Iar dovada că motorul locului sunt extrem de mulți bani, mai mult sau mai puțin curați, neimpozitați (tocmai de aceea bulucindu-se aici), este numărul mare de proiecte imobiliare în construcție, pe care le poți zări la tot pasul.

Doar vechiul orășel pare neatins de febra imobiliară, adică acea parte din Monte-Carlo unde se află palatul princiar. Este fermecător micul oraș, la origine italian. Să nu uităm că și originea familiei princiare, Grimaldi, care conduce stătulețul tocmai din 1297, este tocmai din Genova. În timp ce un motor de Ferrari era turat puternic, iar eu priveam cum muncitori francezi dezasamblau tribunele în care spectatorii urmăriseră cea mai recentă ediție a celebrului Mare Premiu al Monaco la Formula 1, unul dintre cele mai spectaculoase, după cum îmi aduc aminte de acum două decenii, când urmăream cu sfințenie circuitul (i-am spus Corinei că acela care se situează în calificări pe poziția întâi are toate șansele să câștige cursa, căci este destul de greu să fie depășit de ceilalți concurenți, având în vedere virajele bruște), mă gândeam cu satisfacție cum ar fi dacă Franța capricioasă, Franța lui Macron, s-ar supăra într-o bună zi și ar ocupa pur și simplu această insulă a banilor negri, dând o lovitură zdravănă tuturor mafioților și prostituatelor din lume. Știu că nu o să o facă niciodată, dar gândul m-a înviorat. Pentru că m-am simțit răzbunat. Peste noapte devenisem de stânga. „Da, să se ia de la cei bogați și să se dea celor săraci.” Stat mic și bogat, administrație pe măsură. Pe o străduță laterală din vechiul oraș, am observat clădirea pustie a Ministerului de Stat, probabil Guvernul Principatului. Monegascii nu se încurcă cu treizeci de ministere și o sută de agenții. Gândul pervers s-a îndreptat către bugetarul de lux monegasc și dacă el ar fi afectat la buzunar de plecarea unui miliardar rus sau de utopica ocupație franceză. În mod sigur are o plasă de siguranță de invidiat, doar d-aia este bugetar de lux monegasc, nu? La câți bani au, sunt sigur că ar putea cumpăra fără probleme de la francezi încă zece kilometri pătrați, pe care să-i adauge celor doi pe care-i au, pentru a face un Monte-Carlo Mare. Un mini-imperiu al spălătorilor de bani. Pe de altă parte, este cât se poate de normal ca oamenii cu bani să caute prezența altor oameni cu bani. Dacă nu ar fi fost Monaco, ar fi fost Luxemburg sau Gibraltar.

 Plecasem totuși de la cele două modalități de a intra într-un restaurat sau terasă din sudul Franței. Ajungând la Marsilia, ne-a șocat un al treilea stil – restaurantul pe jumătate gol, la ale cărui mese voiam să ne așezăm, dar din care am fost alungați din motive necunoscute. Se părea că la ora 14:30  nu se mai putea servi nimic de mâncare. Serios? Abia din a treia încercare am avut noroc, poate și pentru că localul avea specific italienesc. „Vă puteți așeza oriunde”, m-a asigurat ospătărița franceză. În sfârșit, găsisem una mai amabilă. După ce ne-a adus băuturile, am răsuflat ușurați – aveau chef de noi. La o masă din imediata apropiere, observasem în treacăt o doamnă în vârstă, care servea masa singură, cu un pechinez așezat cuminte pe scaunul de lângă ea. Nu am dat importanță acestui detaliu până când, după zece minute, aceasta a intrat abrupt în vorbă cu noi (bine că nu vorbiserăm prostii până atunci). „Vorbiți în limba română?”, a deschis doamna discuția, direct în română. „Păi, dacă suntem români, da, vorbim în română, ce să facem”, i-am răspuns, fără să mă gândesc că aș putea-o ofensa. Era purul adevăr. Iar de aici dialogul s-a înfiripat mai mult sau mai puțin natural. Doamna, acum la pensie, fusese medic psihiatru și fugise din RSR în 1973. „Da, știți că ne-am ascuns pașapoartele în rezervorul cu benzină”. Profesase câțiva ani în RFG, dar de prin 1985 se stabilise definitiv tocmai la Marsilia. „Comunismul a fost rău de tot, țin minte că m-am certat cu colegii mei francezi când, în decembrie 1989, i-au împușcat pe soții Ceaușescu... ei erau așa, șocați, nu se așteptau ca în Europa să mai aibă loc astfel de evenimente sângeroase, dar le-am spus ce vreți, au meritat-o din plin”. Ne-a asigurat că și calitatea oamenilor de stat din Franța s-a prăbușit iremediabil. „Nu ați văzut cum l-a altoit soția pe Macron? Mai-mai să cadă de pe scară” (abia mai târziu mi-am dat seama că fostul medic vizionase varianta falsificată – editată grosolan, probabil cu ajutorul AI, în care Brigitte nu doar îi face vânt, dar îi și pune piedică lui Macron pe scara prezidențială). „S-a stricat și Marsilia, nu mai ești deloc în siguranță, magrebienii ăștia... dacă mergeți pe Plaja Catalanilor să aveți grijă, unul să intre în apă și celălalt să stea cu ochii în patru.”       

 Întoarcerile acasă sunt mereu un barometru exact al distanței care ne desparte în continuare de Europa civilizată. Suntem destul de aproape de a recupera decalajele materiale/salariale și de infrastructură care ne separă de Occident cu și prin ajutorul și apartenența noastră nemijlocită la Occident (salvată pe moment de alegerea unui om ca Nicușor Dan în cea mai înaltă funcție a statului român), dar ceea ce șochează este prăpastia care se cască între educația elementară, buna-creștere, politețea, cei șapte ani de acasă, a unei foarte consistente părți a românilor (aici nu ai cum să fii decât subiectiv, eu cred că este o majoritate incontestabilă, foarte consistentă) față de cei din Vest (și nu numai, nici grecii nu sunt la fel de nervoși și bădărani precum românii). Ultima dovadă a apărut la coborârea din cursa low cost de la Nisa spre Otopeni. Nici nu aterizase bine avionul, căci românii au și început să se ridice, să-și caute bagajele, să se împingă, să vocifereze („ăștia ne-a închis aici, hai bre mai repede, nu suntem prizonieri, a mers două ore și ne ține ăștia trei”). Paroxismul nervilor a fost atins în autovehiculele tip burduf, care asigură legătura între aeronave și terminale. Unul dintre șoferi a avut curajul să-i îndemne pe pasagerii de la intrare să se răsfire puțin și spre dreapta, pentru a face loc altor pasageri. Imediat s-a declanșat jihadul. A fost înjurat, apostrofat, beștelit în stilul nostru clasic. „Bre, nu te lua de omu’ bătrân (acesta fusese primul care cedase nervilor și-l înjurase pe angajat), vino aicea, dacă ai ceva de spus”, au replicat doi haidamaci. Aș fi putut jura că 90% dintre cei de acolo l-au votat pe Simion George.